ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2016/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L., constatarea încălcării dreptului său la imagine, demnitate și reputație și obligarea pârâtelor la plata daunelor morale în sumă de 250.000 RON; obligarea pârâtelor să retragă de la publicare articolele denumite: "Cum căpușază firma lui A. banii europeni destinați României", "S-a sfârșit mitul A.. Acuzații deosebit de grave!" și "A. șefa exploziei de la D.. Pe angajați nu îi scotea din "români hoți și proști", de pe pagina web www.x.ro; obligarea pârâtelor să publice un comunicat prin care formuleze scuze publice pentru denigrarea reclamantei, timp de două luni, începând cu data pronunțării hotărârii judecătorești, pe pagina de pornire a www.x.ro; obligarea pârâtelor, pe cheltuiala lor, să publice în presa scrisă dispozitivul hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța în cauză, în două publicații de circulație națională, precum și pe website-ul propriu www.x.ro, cu cheltuieli de judecată generate de prezentul litigiu. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 71 - 75, 253, 1.349 și următ. C. civ., pe cele ale art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și pe cele ale art. 30 și 31 din Constituția României și pe orice alte dispoziții legale incidente. La 7 aprilie 2021, reclamanta a depus cerere de completatoare, prin care a solicitat instanței introducerea în cauză a pârâților E., precum și a autorilor articolelor denumite "Cum căpușază firma lui A. banii europeni destinați României", "S-a sfârșit mitul A.. Acuzații deosebit de grave!" și "A. șefa exploziei de la D.. Pe angajați nu îi scotea din "români hoți și proști", de pe pagina web www.x.ro. În ședința publică din 7 aprilie 2021, tribunalul a dispus introducerea în cauză a pârâtului E. și a luat act de faptul că reclamanta a renunțat la menținerea în cauză a pârâtei B..

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 641 din 21 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L., ca neîntemeiată. A admis, în parte, cererea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L. și E., astfel cum a fost modificată. I-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 10.000 RON, către reclamantă, cu titlu de daune morale, precum și la retragerea de pe pagina web, www.x.ro, a articolelor denumite "Cum căpușază firma lui A. banii europeni destinați României", "S-a sfârșit mitul A.. Acuzații deosebit de grave!" și "A. șefa exploziei de la D.. Pe angajați nu îi scotea din "români hoți și proști". I-a obligat pe pârâți să publice, pe cheltuiala lor, pe pagina web www.x.ro și în două publicații de circulație națională dispozitivul hotărârii pronunțate în cauză. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, obligând-i pe pârâți la plata sumei de 5.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, precum și contravaloarea onorariului de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 1480 A din 28 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții E. și S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței nr. 641 din 21 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. Prin decizia nr. 702 A din 21 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea formulată de intimata-reclamantă A. și a dispus completarea deciziei nr. 1480 A din 28 octombrie 2022 pronunțate de aceeași instanță, obligându-i pe apelanții-pârâți la plata sumei de 7.650,69 RON, cu titlu de chelatuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1480 A din 28 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L., prin administrator E.. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a criticat decizia instanței de apel, menționând că aceasta a validat soluția primei instanțe fără a observa lipsa legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamat și afirmațiile pretins defăimătoare. Recurenta a învederat că hotărârea recurată conține, în cea mai mare parte, o reproducere a plângerii prealabile a reclamantei și nu o expunere a argumentelor referitoare la stabilirea prejudiciului și a faptei ilicite, curtea ignorând faptul că libertatea de exprimare reprezintă un drept fundamental al mass media. Totodată, a susținut că instanța de apel nu a făcut distincție între calitățile reclamantei de persoană privată și publică, deși judecătorii europeni au stabilit că este necesar să se facă o asemenea deosebire (CEDO, cauza Tănăsoaie contra României, Hotărârea din 19 iunie 2012). A făcut referire la o hotărâre pronunțată într-o speță similară, în dosarul nr. x/2020, prin care s-a reținut că, de vreme ce o persoană particulară, necunoscută publicului, poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest aspect nu este valabil în cazul persoanei publice, întrucât un reportaj care relatează fapte susceptibile de dezbateri într-o societate democratică, ce privește personalități politice în exercitarea funcțiilor oficiale ale acestora, nu poate fi asimilat unuia ce conține detalii din viața privată a unei persoane, care nu deține această calitate. Dacă în cauza menționată, analiza a fost efectuată din perspectiva persoanei private a reclamantei, iar nu din cea a calității acesteia de persoană publică, inducându-se ideea ca jurnaliștii au depășit limita dreptului la opinie și la informare a publicului, recurenta a arătat că, în spețe similare, care formează obiectul unor alte dosare, hotărârile pot fi diferite. A menționat că judecata apelului a debutat la 18 martie 2022, recurenta solicitând amânarea cauzei pe motiv că o hotărâre urma a fi pronunțată într-o speță similară. Cererea a fost admisă, judecata apelului suportând mai multe amânări, în vederea soluționării unor incidente procedurale referitoare la incompatibilitatea judecătorilor, soluția în calea ordinară de atac pronunțându-se la peste un an de la data primei ședințe, când recurenta a solicitat să se ia în calcul și soluții pronunțate în spețe similare. A susținut că argumentarea hotărârii reprezintă o enumerare a solicitărilor reclamantei, care nu au fost analizate comparativ cu argumentele sale, analiza din apel reflectându-se asupra persoanei private a părții reclamante și nu asupra calității sale de persoană publică. Recurenta a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că libertatea presei se impune a fi ridicată la rang de principiu, precum și la dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, conform cărora protecția oferită de această normă se extinde asupra tuturor tipurilor de exprimare indiferent de contextul acestora, care sunt diseminate de un individ, grup sau mass media. A menționat că unica restricție cu privire la conținut, care a fost aplicată de către Curtea Europeană a vizat răspândirea ideilor care promovează rasismul și ideologia nazistă și instigă la ură și discriminare rasială (potrivit unei opinii exprimate în articolul "Libertatea de exprimare și informare"). Concluzionând, recurenta a afirmat că susținerile reclamantei, în sensul defăimării sale, nu se încadrează în categoria restricțiilor impuse de lege, jurnalistul având datoria de a relata adevărul, indiferent de consecințele pe care dezvăluirile sale le-ar putea produce, fiind o obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi corect informat. Criticile nu au fost întemeiate în drept.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termenul procedural, intimata-pârâtă A. a invocat excepția nulității recursului, susținând că acesta nu este motivat corespunzător dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și că se impune aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (1) din acest act normativ. Prin argumentele expuse în sprijinul excepției, recurenta a afirmat că motivele de recurs invocate vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, iar nu de nelegalitate, astfel cum art. 486 alin. (3) C. proc. civ. prevăd, în raport de caracterul recursului, de cale extraordinară de atac. Pe fondul recursului, a apreciat că acesta nu este fondat. Solicitând respingerea recursului, intimata-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel este justă și temeinică, conținând o analiză cuprinzătoare și complexă a tuturor circumstanțelor cauzei, instanțele fiind învestite să se pronunțe asupra unei chestiuni nuanțate, referitoare la modalitatea de exercitare a dreptului fundamental la liberă exprimare. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat solicitarea de admitere a recursului declarat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție La termenul de judecată din 26 septembrie 2024, stabilit pentru soluționarea recursului, Înalta Curte a rămas în pronunțare, cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției de nulitate a recursului, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate invocate din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat." Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni" (…) "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat." Așadar, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înțelege să critice hotărârea atacată, prin formularea unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, circumscrise dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Recursul se motivează, conform art. 487 alin. (1) din același act normativ, prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Motivele de nelegalitate sunt prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Art. 489 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, precum și în situația reglementată la alin. (2), în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 din cod. Potrivit art. 486 alin. (3) din același act normativ, "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și lit. c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instituind sancțiunea nulității atunci când motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488. În aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a verifica dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, să dea eficiență sancțiunii nulității recursului. Raportând aceste considerente de ordin teoretic la speța dedusă judecății, analizată prin prisma excepției procesuale de nulitate, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea unui recurs, declarat de pârâta C. S.R.L., prin administrator, împotriva deciziei nr. 1480A din 28 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Fără a indica motivul de casare căruia criticile invocate prin cererea de recurs li se circumscriu (dintre cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ.), recurenta a susținut că, deși instanța de apel a validat soluția primei instanțe (prin care acțiunea reclamantei a fost admisă în parte), a ignorat lipsa legăturii de cauzalitate între prezumtivul prejudiciu și afirmațiile pretins defăimătoare, care ar fi fost de natură să contureze fapta ilicită reclamată, din perspectiva depășirii limitelor libertății de exprimare jurnalistice. Recurenta a învederat că hotărârea atacată conține, în cea mai mare parte, o reproducere a plângerii prealabile a reclamantei și nu o expunere a argumentelor referitoare la stabilirea prejudiciului și a faptei ilicite, curtea făcând abstracție de faptul că libertatea de exprimare reprezintă un drept fundamental asociat activității jurnalistice. Făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului Menționând (hotărârea din 19 iunie 2012, pronunțată în cauza Tănăsoaie contra României), recurenta a susținut că instanța de apel nu a făcut distincție între calitățile reclamantei de persoană privată și publică, deși judecătorii europeni au stabilit că este necesar să se facă o asemenea deosebire. Totodată, a arătat că instanța de contencios european a statuat că libertatea presei se impune a fi ridicată la rang de principiu, iar, conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, protecția oferită se extinde asupra tuturor tipurilor de exprimare, indiferent de contextul acestora, care sunt diseminate de un individ, grup sau mass media. Menționând o hotărâre pronunțată într-o speță similară, în dosarul nr. x/2020, prin care s-a reținut că, de vreme ce o persoană particulară necunoscută publicului, poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, a considerat că acest aspect nu este valabil în cazul persoanei publice, întrucât un reportaj care relatează fapte susceptibile de dezbateri într-o societate democratică, ce privește personalități politice în exercitarea funcțiilor oficiale ale acestora, nu poate fi asimilat unuia care conține detalii din viața privată a unei persoane, care nu are această calitate. Recurenta a reclamat anumite deficiențe de judecată, arătând că soluționarea apelului a debutat la 18 martie 2022 (când a solicitat amânarea cauzei pentru pronunțarea unei hotărâri într-o speță similară), judecata trenând din cauza rezolvării unor incidente procedurale, legate de incompabilitatea judecătorilor, pronunțarea asupra cauzei făcându-se la peste un an de la data primei ședințe. Totodată, a susținut că argumentarea hotărârii recurate constă într-o enumerare a solicitărilor reclamantei, care nu au fost examinate prin comparație cu argumentele sale, analiza din apel reflectându-se asupra persoanei private a părții reclamante și nu asupra calității sale de persoană publică. Raportând aceste critici evocate în recurs la considerentele hotărârii curții de apel, Înalta Curte constată că nu este posibilă o încadrare a lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Astfel, prin decizia recurată, curtea a reținut că apelantul-pârât a invocat omisiunea instanței de fond de a analiza aspecte considerate ca fiind esențiale, respectiv reaua credință a reclamantei și prejudiciul cauzat de articolele incriminate. În ceea ce critica referitoare la reaua credință a reclamantei, curtea a considerat că nu reprezintă un aspect determinant în soluționarea cauzei, de vreme ce această parte a afirmat că a suferit o atingere a drepturilor sale nepatrimoniale ca urmare a publicării articolelor de presă. Instanța a arătat că relevantă este poziționarea subiectivă a ziaristului față de articolele publicate, iar nu a persoanei vizate de aceste articole, cu excepția unor situații limitative, care s-a constatat că nu sunt îndeplinite în cauză. Curtea a reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, protecția jurnaliștilor este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, și să furnizeze informații exacte și demne de credit, în conformitate cu principiile unui jurnalist responsabil (cauza Stoll contra Elveției, 10 decembrie 2007, parag. 104). Totodată, a consemnat și considerentele expuse de Curtea Europeană în cauza Stângu și Scutelnicu contra României, din 31 ianuarie 2006, respectiv că "preluând declarațiile atribuite unei terțe persoane, jurnaliștii trebuie sa dovedească mai multă rigoare și într-un mod special". Raportat la jurisprudența Curții Europene, instanța de apel a constatat că unica poziție subiectivă considerată relevantă în astfel de litigii a fost cea a jurnalistului pârât, considerându-se că libertatea sa de exprimare trebuie apărată doar în cazul în care acesta acționează cu bună credință. A menționat că în nicio ipoteză nu a avut în vedere Curtea Europeană poziția subiectivă a victimei, nicio dispoziție legală relevantă instituind o astfel de cerință, o astfel de apărare putând fi, eventual, valorificată cu ocazia verificării îndeplinirii cerinței referitoare la cauzarea unui prejudiciu. În ceea ce privește afirmațiile referitoare la aplicarea unui dublu standard de către reclamantă, curtea a reținut că acestea nu pot conduce la admiterea căii de atac și la schimbarea soluției instanței de fond. De asemenea, a apreciat că între postarea reclamantei de pe rețelele de socializare și demersul jurnalistic al apelantului-pârât nu există nicio legătură, fiind vorba despre aspecte factuale distincte și de autori diferiți. Deși reclamanta l-a acționat în instanță pe apelantul-pârât în scopul atragerii răspunderii sale civile delictuale, instanța de apel a apreciat că această atitudine este posibil să se datoreze unei aprecieri a acesteia în sensul că, prin articolele publicate, pârâtul a încălcat codul deontologic al jurnalistului, precum și normele legale. În acest context, a reținut că analiza exercitării în limite legale a dreptului la exprimare se face prin raportare la particularitățile fiecărei spețe, prin analiza concretă a celor afirmate în cadrul articolelor incriminate, a limbajului folosit și a bunei credințe a jurnalistului, nefiind vorba despre un dublu standard. Analizând articolele pretins defăimătoare, curtea a observat că acestea au tratat mai multe aspecte legate de activitatea profesională a reclamantei, atingând subiectul unui accident de muncă de la "D." și afirmând vinovăția morală a acesteia, reclamanta fiind acuzată de săvârșirea unor infracțiuni (evaziune fiscală, corupție, spionaj). Afirmațiile au fost apreciate că nu pot fi protejate de art. 30 din Constituția României și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și că articolele de presă aduc atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la imagine, afectarea acestora din urmă conducând la antrenarea răspunderii civile a pârâtului, care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional, prin proferarea unor acuzații penale lipsite de suport factual, nesusținute de dovezi sau de verificări cu privire la cele relatate. În ceea ce privește producerea prejudiciului, curtea a considerat că această condiție este îndeplinită, afirmațiile pârâtului aducând atingere dreptului la onoare, reputație și imagine al reclamantei, în contextul în care cele trei articole au fost publicate în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale, perioadă în care, cu atât mai mult, opinia publică ar fi trebuit să fie informată în mod corect și obiectiv. Înalta Curte, examinând comparativ considerentele instanței de apel cu motivele de recurs invocate de către recurent, redate în cele ce preced, constatată că recursul declarat în cauză nu doar că nu este încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., dar nici nu conține critici care să poată fi circumscrise cazurilor de casare reglementate prin acest text legal. Dimpotrivă, formulate fiind prin ignorarea specificului căii extraordinare de atac a recursului, motivele de recurs cuprind aprecieri generice cu privire la libertatea de exprimare a jurnalistului, astfel cum aceasta este reflectată în jurisprudența națională și comunitară, fără o raportare concretă la judecata realizată din această perspectivă de către curtea de apel. Deși motivele de recurs s-au referit, tangențial, și la modalitatea de argumentare a hotărârii pronunțate (susținându-se că este rezultatul unei enumerări a solicitărilor reclamantei, pretins neanalizate prin raportare la alegațiile sale, ce au vizat distincția care se impune a fi făcută între persoana privată și persoana publică a reclamantei), acestea nu constituie critici reale și concrete cu privire la modalitatea de aplicare a normelor de drept incidente cauzei, în raport cu aspectele avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției. Dimpotrivă, Înalta Curte remarcă faptul că recurenta nu a invocat în apel necesitatea examinării cauzei prin efectuarea unei distincții între persoana privată și publică a reclamantei, astfel că formularea unei astfel de critici în recurs, omisso medio, nu poate determina exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii atacate, din această perspectivă, de vreme ce aceasta nu a făcut obiect de analiză în etapa procesuală anterioară. De altfel, recurenta este în eroare cu privire la această chestiune, din moment ce curtea de apel a reținut în considerentele deciziei recurate faptul că este certă producerea prejudiciului, câtă vreme articolele de presă au fost publicate în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale, iar în acea perioadă se impunea, cu precădere, o informare corectă și obiectivă a opiniei publice. Pe de altă parte, recurenta a reclamat anumite deficiențe legate de judecata apelului, susținând că, deși aceasta a debutat la 18 martie 2022 (când a solicitat amânarea cauzei pentru pronunțarea unei hotărâri într-o speță similară), soluționarea căii ordinare de atac a trenat din cauza rezolvării unor incidente procedurale legate de incompabilitatea judecătorilor, pronunțarea asupra cauzei făcându-se la peste un an de la data primei ședințe. Această chestiune nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, aptă să declanșeze o examinare din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nici partea recurentă nu a indicat cazul de casare căruia i s-ar circumscrie. Înalta Curte reține că nu orice nemulțumire a părții cu privire la hotărârea atacată duce la exercitarea controlului de legalitate în baza art. 488 C. proc. civ., fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de acest text de lege, în considerarea particularității sale, de cale extraordinară de atac de reformare, care impune formularea unor critici de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele expuse de instanță în fundamentarea acesteia. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește una dintre cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., iar în cauză nu s-a impus invocarea din oficiu a unor motive de casare de ordine publică, potrivit art. 489 alin. (3) din acest act normativ, va anula recursul declarat de pârâta C. S.R.L., prin administrator, împotriva deciziei nr. 1480A din 28 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurentă la plata către intimata A. a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la complexitatea cauzei și volumul activității apărătorului ales, în baza dovezilor de plată reprezentate de factura nr. x din 16 august 2023, emisă de F., precum și a extraselor de cont aferente, eliberate de G..