ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2599/2024

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București la data de 25.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., obligarea acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a locuinței situate în Comuna Jilava, județ Ilfov, în suprafață de 30 mp, identificate cu numărul de inventar 152, și a terenului aferent, iar, la perfectarea contractului, să se țină cont de valoarea și prețul de vânzare conform Legii nr. 85/1992, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 85/1992, ale Legii nr. 114/1997, art. 194-204 C. proc. civ., art. 106 alin. (4) din Codul muncii pentru perioada 2015-2017.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasivă, întrucât terenul aferent locuinței se află în proprietatea publică a Statului Român, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 10118/01.11.2021, Judecătoria Sector 1 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta să vândă reclamantei locuința de serviciu situată în Stația Jilava, comuna Jilava, județ Ilfov, în suprafață de 30 mp, și terenul aferent (exclusiv cel de sub construcție), deținute de către reclamantă în temeiul contractului de închiriere nr. x/25.03.2021, la prețul stabilit prin dispozițiile art. 16 din Legea nr. 85/1992, la data formulării cererii de cumpărare de către chiriaș; a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 1343/A/18.05.2022, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinței.

Prin decizia nr. 952/14.11.2023, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul; a casat decizia civilă și a reținut cauza spre rejudecarea apelului.

Prin decizia nr. 307/23.04.2024, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtei împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința în sensul că a respins, în tot, acțiunea, ca nefondată; a păstrat dispoziția instanței privind soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive; a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 3.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A., învederând următoarele aspecte:

-Instanța de apel trebuia să țină seama de dezlegarea dată deja asupra problemei de drept dedusă judecății, dând eficiența prezumției de lucru judecat privind dezlegarea deja dată chestiunii litigioase în dosarul civil nr. x/2019.

-La dosarul cauzei se regăsesc toate acele hotărâri judecătorești prin care s-au vândut locuințele de serviciu aflate pe terenul Statului Român, imobilul din prezentul litigiu fiind situat chiar lângă unul din imobilele referitor la care s-a dat o soluție contrară celei din această cauză (dosar nr. x/2018-Curtea de Apel București, secția a IV a civilă).

-Instanța de apel nu a luat în considerare dispozițiile art. 10 din Legea nr. 85/1992, art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 61/1990, ce privesc dreptul de folosință asupra terenului aferent, pe durata construcției. Tocmai în temeiul acestor dispoziții legale Consiliul de administrație al CFR a aprobat ca angajații CFR și terții care nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România să primească, sub formă de concesiune, cotele de terenuri aferente, pe toată durata existenței clădirii.

-Prin prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992, legiuitorul a instituit posibilitatea achiziționării, în condiții speciale, mai favorabile, doar a locuințelor de serviciu. Practic, pârâta apelantă CFR ori de câte ori a vândut acest tip de case (locuințe de serviciu) în temeiul Legii nr. 85/1992, pentru terenul aferent construcției a atribuit cumpărătorului un drept de superficie pe durata existentei construcției.

-Cu privire la aplicabilitatea unor prevederi din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea SNCFR, recurenta arată că, față de dispozițiile art. 9 alin. (1) și art. 11 din actul normativ, instanța trebuia să constate că locuința în litigiu nu face parte din infrastructura feroviară publică, ci constituie un element al ansamblului infrastructurii feroviare private, potrivit art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 12/1998.

-Pentru identitate de rațiune, dacă art. 7 alin. (1) se aplică și în cazul contractelor de închiriere încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, atunci se aplică și dacă destinația de locuință a fost dobândită ulterior intrării în vigoare a legii, însă construcția a fost edificată anterior, din fondurile unităților economice sau bugetare de stat. Atât Curtea de Apel București, cât și Tribunalul București, au tranșat deja această chestiune invocată referitoare la faptul că imobilul nu avea destinația de locuință la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, constatând faptul că nu prezintă importanță destinația inițială a construcției.

-Prevederile art. 2 din Legea nr. 85/1992 permit ca locuințele de serviciu să se poată vinde chiar și dacă sunt în curs de execuție. Recurenta, văzând că încă din anul 2014 locuința în litigiu a fost propusă spre vânzare, dar nu s-a luat cu adevărat niciodată o măsură în acest sens, s-a adresat instanței de judecată cu o cerere privind obligația de a face, respectiv a solicitat ca locuința să fie vândută către ea.

-Instanța de apel nu a avut în vedere Decizia nr. 5/21.01.2008 a Înaltei Curți cu privire la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ, obligatorie pentru instanțe conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

-Cu privire la obligația impusă pârâtei prin deciziile ICCJ nr. 5/2008 și nr. 3/2013, de a vinde aceste tipuri de imobile, arată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 85/1992 astfel cum a fost interpretat prin deciziile ICCJ menționate, iar recurenta a făcut dovada că este titulara contractului de închiriere nr. x/25.03.2021.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, întrucât decizia atacată a fost pronunțată de către o instanță de recurs, excepția de nulitate, întrucât prin motivele de recurs nu sunt dezvoltate aspecte de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că bunurile proprietate publică din prezentul litigiu nu sunt alienabile prin mijloace de drept privat, fiind incidente dispozițiile art. 861 alin. (1) C. civ.

Prin notele scrise depuse la data de 19.11.2024, recurenta a solicitat respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege.

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României, republicată, prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

În cauză, obiectul litigiului l-a constituit cererea reclamantei de obligare a pârâtei să încheie contractul de vânzare-cumpărare a locuinței situate în Comuna Jilava, județ Ilfov, în suprafață de 30 mp, identificate cu numărul de inventar 152, și a terenului aferent, iar, la perfectarea contractului, să se țină cont de valoarea și prețul de vânzare conform Legii nr. 85/1992.

Potrivit art. 94 lit. h) C. proc. civ., judecătoriile judecă "cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe".

Prin urmare, în cauză este dedusă judecății o obligație de a face dată de lege în competența materială a judecătoriei, întrucât solicitarea de obligare a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în discuție se circumscrie acestui obiect.

În acest sens, se reține că prin sentința nr. 10118/01.11.2021, Judecătoria Sector 1 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta să vândă reclamantei locuința de serviciu situată în Stația Jilava, comuna Jilava, județ Ilfov, în suprafață de 30 mp, și terenul aferent (exclusiv cel de sub construcție), deținute de către reclamantă în temeiul contractului de închiriere nr. x/25.03.2021, la prețul stabilit prin dispozițiile art. 16 din Legea nr. 85/1992, la data formulării cererii de cumpărare de către chiriaș; a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 1343/A/18.05.2022, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinței.

Prin decizia nr. 952/14.11.2023, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul pârâtei; a casat decizia civilă și a reținut cauza spre rejudecarea apelului, soluționat prin decizia nr. 307/23.04.2024, recurată în prezenta cauză.

Împrejurarea că prin această hotărâre (decizia nr. 307/23.04.2024 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie) s-a dat o soluție asupra apelului nu este de natură să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, întrucât rejudecarea apelului s-a realizat urmare a admiterii recursului declarat de pârâtă împotriva apelului soluționat de către tribunal hotărârea fiind, astfel, definitivă.

Prin urmare, Curtea de Apel București a judecat ca instanță de recurs și, admițând recursul împotriva hotărârii pronunțate de tribunal în apel, a casat această hotărâre și a rejudecat apelul conform art. 498 C. proc. civ., text legal care la alin. (1) statuează că "În cazul în care competența de soluționare a recursului aparține tribunalului sau curții de apel și s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanța de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop".

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 307 din 23 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 307 din 23 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.