Decizia nr. 791/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 5207/2016 a Judecătoriei Sibiu

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, secția civilă la 25 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională CF Brașov, să se constate că este proprietară asupra terenurilor care au fost intabulate abuziv și nelegal în CF de pârâtă, dar pentru care deține titlu valabil, respectiv certificate de atestare a dreptului de proprietate; obligarea pârâtei să dezmembreze terenul, să semneze și să confirme întreaga documentație cadastrală executată de o persoană autorizată în lucrări topografice; să se constate că titlurile în temeiul cărora pârâta a efectuat înscrierile în cartea funciară a terenurilor/construcțiilor aparținând CFR Marfa S.A. nu sunt valabile, sens în care se impune anularea acestora. La 28 iulie 2016, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată și pe pârâții Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București și Statul Român, prin Ministerul Transporturilor.

Sentința Judecătoriei Sibiu Prin sentința civilă nr. 5207 din 11 octombrie 2016, Judecătoria Sibiu a admis excepția necompetenței materiale invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la 9 noiembrie 2016, sub același număr de dosar.

Judecata la Tribunalul Sibiu și hotărârea acestei instanțe La primul termenul de judecată ce a avut loc la Tribunalul Sibiu, la 13 decembrie 2016, reclamanta a declarat verbal că înțelege să modifice acțiunea civilă, respectiv că solicită intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa și dezmembrarea terenului ce face obiectul cauzei, după identificarea cu exactitate a terenurilor ce aparțin fiecărei părți. La 21 februarie 2017, reclamanta a depus la dosar precizare la cererea de chemare în judecată, solicitând rectificarea înscrierilor din cartea funciară, prin anularea parțială a actelor potrivit cărora pârâtul Statul Român a fost înregistrat la proprietar, precum și a contractului de concesiune nr. x/2002, corespunzător suprafețelor și cărților funciare din tabelul anexat, radierea acestora și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acelor imobile. A solicitat, totodată, ca hotărârea ce se va pronunța să țină loc de titlu/declarație de recunoaștere în vederea dezmembrării terenurilor aflate în proprietatea sa. Prin sentința nr. 539 din 9 octombrie 2020, Tribunalul Sibiu, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transportului și excepția inadmisibilității invocate de acesta; a admis excepția tardivității precizării/modificării acțiunii invocate de pârâta Compania Națională de Căi Ferate S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, în nume propriu și ca reprezentantă a Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A.; a respins, ca tardivă, cererea de modificare a acțiunii formulate de reclamantă cu privire la rectificarea înscrierilor de carte funciară și anularea parțială a actelor cu care Statul Român a fost înregistrat ca proprietar și a contractului de concesiune nr. x/2002; a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. Brașov în contradictoriu cu pârâții Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, în nume propriu și ca reprezentantă a Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. și Statul Român, prin Ministerul Transporturilor.

Hotărârea Curții de Apel Alba Iulia Prin decizia nr. 680 din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. împotriva sentinței nr. 539 din 9 octombrie 2020 pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 680 din 26 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a formulat recurs reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A.. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, la adoptarea soluției, a respins toate argumentele invocate în susținerea cererii de apel formulate, motivate de faptul că sunt lipsite de suport legal și probatoriu. A solicitat să se constate că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut că bunurile imobile ce fac obiectul judecății sunt situate între limitele de expropriere pentru cauză de utilitate publică a terenurilor aferente căii ferate care formează infrastructura feroviară publică. A susținut că nu a negat dreptul de proprietate publică al Statului Roman, ci a intenționat să dovedească, prin probatoriul administrat, că terenurile asupra cărora poartă litigiul nu fac parte din domeniul public, ci din cel privat al acestuia, nefiind afectate de rețeaua feroviară publică. A arătat că a argumentat această împrejurare prin faptul că folosește efectiv terenurile în scopul aducerii la îndeplinire a obiectului său de activitate, fiind incluse în capitalul său social cu valoarea de inventar și că pot face obiectul transferului dreptului de proprietate, nefiind reală concluzia instanței de apel în sensul că Statul Român este proprietar necontestat. A învederat că, deși în apel a arătat că pentru suprafața de teren denumită "Terminalul Sibiu - Stația Sibiu" a fost emis ordinul MTCT nr. 1063/22.12.2003 privind transferul terenurilor aferente secțiilor TCM și terminalelor de transport combinat, fără plată, de la Compania Națională Căi Ferate CFR S.A. la Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A., această suprafață regăsindu-se în anexa 3 la ordin, la poziția 2, și că această suprafață de teren este inclusă în certificatul de atestare nr. 1700 (Terminal Sibiu Triaj, sediu birouri, 880,64 mp), în certificatul de atestare nr. 1701 (Terminal Sibiu Triaj, 11.424,87 mp), în certificatul de atestare nr. 1702 (cabina pod bascul Sibiu, 37,88 mp) și în certificatul de atestare nr. 1703 (cabina adăpost Sibiu Triaj, 17,55 mp), instanța de apel a ignorat ordinul de ministru care trebuie să producă efecte juridice chiar dacă are ca obiect transferul unor suprafețe din patrimoniul pârâtei concesionare în patrimoniul recurentei. Astfel cum a menționat în apel, a apreciat că, în situația în care terenul în litigiu făcea parte din domeniul public al Statului Roman, ar fi fost imposibilă emiterea unui ordin de transfer cu încălcarea legii și demararea procedurilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991 în vederea obținerii certificatelor de atestare. Recurenta a menționat că a obținut titlurile de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, titluri, care în mod legal, trebuiau să aibă ca finalitate înscrierea suprafețelor în evidențele cadastrale. A susținut că instanța de apel a ignorat valoarea probantă a acestor certificate, care se bucură de opozabilitate în raport cu terții chiar și fără înscrierea în cartea funciară, conform art. 28 alin. (2) din Legea nr. 7/1996. A arătat că terenul nu aparține domeniului public al statului, ci domeniul privat al acestuia, fiind folosit în derularea activității recurentei și fiind incidente dispozițiile art. 555 C. civ. Recurenta a învederat că instanța de apel nu a dat importanța cuvenită certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise pe numele CFR Marfa S.A., ca înscrisuri cu putere doveditoare a proprietății, aplicând greșit normele de drept material incidente, respectiv dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 în forma publicată în M.Of. nr. 61/26.03.1996 și nu a analizat elementele care fac parte din infrastructura publică, limitându-se la răspunsurile experților. A arătat că elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice sunt definite la lit. a) din H.G. nr. 589/2006, care a modificat Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998, astfel: liniile ferate de circulație, suprafața de teren pe care sunt construite, precum și terenurile situate de o parte și de alta a axei căii ferate până la limita de expropriere aprobată sau limita zonei de siguranță a infrastructurii feroviare, potrivit legii. A solicitat să se constate că experții în specialitatea topografie nu au dat un răspuns cert, în sensul dacă amplasamentul imobilelor prevăzute în certificatele de atestare a dreptului de proprietate este situat pe infrastructura feroviară publică sau privată, motiv pentru care instanța de apel nu avea cum să tranșeze, în mod legal, dacă suprafața de teren aparține sau nu domeniului public al statului. Recurenta a cerut să se constatate valabilitatea și forța probantă a ordinului nr. 1063/22.12.2003 emis de Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului cu privire la transferul terenurilor aferente sediilor TCM și terminalelor de transport combinat fără plată de la Compania Națională Căi Ferate CFR S.A. la Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A., în care s-a menționat, la art. 2, termenul de finalizare a procedurii de transfer și evaluare, iar în anexa 3, pct. 2, terenurile aparținând de Terminalul Sibiu și Stația Sibiu în suprafață de 44.970 mp, care, ulterior măsurătorilor, a fost diminuată la cea înscrisă în certificatele de atestare. A considerat că a dovedit că, după emiterea celor cinci certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în vederea intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate, a încheiat un contract de execuție cu o firmă, ce a avut ca scop întocmirea documentației cadastrale și intabularea terenurilor aparținând CFR Marfa, care însă nu a fost posibilă, întrucât terenurile au fost intabulate, anterior, de pârâtă în favoarea Statului Roman, prin Ministerul Transporturilor. A susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu sunt incidente dispozițiile art. 563 alin. (1) și cele ale art. 565 C. civ., aplicând greșit aceste norme de drept material. A arătat că dispozițiile prevăzute de art. 563 alin. (1) C. civ. sunt aplicabile litigiului, întrucât recurenta are posesia și folosința terenului, însă nu are dreptul de dispoziție, pe care consideră că îl are în mod nelegal pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Transporturilor cu drept de concesiune în favoarea concesionarei Compania Națională Căi Ferate CFR S.A., care și-a intabulat abuziv dreptul de proprietate asupra imobilelor deținute și folosite de recurentă în realizarea obiectului său de activitate. Instanța de apel a ignorat faptul că recurenta a cerut sprijinul pârâtelor pentru punerea în aplicare a dispoziției nr. 58/1998 emise de președintele Societății Naționale de Căi Ferate Române, prin care patrimoniul acesteia a fost împărțit către noile societăți feroviare înființate, în funcție de destinația și utilizarea acestuia pentru desfășurarea activităților feroviare, potrivit fiecărui sector de activitate. A afirmat recurenta că terenurile asupra cărora poartă litigiul nu aparțin domeniului public al statului, nefiind supuse Legii nr. 213/1998 sau dispozițiilor art. 865, coroborate cu cele ale art. 873 C. civ., iar titlurile de proprietate emise în favoarea sa sunt valide, nefiind anulate printr-un demers administrativ ori judecătoresc, acestea trebuind valorificate, inclusiv prin înscrierea dreptului conferit în cartea funciară.

Apărările formulate în cauză La 30 septembrie 2021, intimata-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 14 iulie 2021, sub nr. x/2016, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 10 februarie 2022, pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședința publică din 7 aprilie 2022 pentru soluționarea acestuia, când instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Cu titlu prealabil se reține că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, să se constate faptul că este proprietară asupra terenurilor pentru care deține titlu valabil, dar care au fost intabulate abuziv și nelegal în cartea funciară de către pârâta CNCF CFR S.A.; să fie obligată pârâta să procedeze la dezmembrarea terenului, să semneze și să confirme întreaga documentație cadastrală executată de persoana autorizată; să se constate că titlurile în temeiul cărora pârâta a efectuat înscrierile în cartea funciară a terenurilor/construcțiilor aparținând CFR Marfa S.A. nu sunt valabile, sens în care se impune anularea acestora. La termenul de judecată din data 13.12.2016, urmare a discuțiilor purtate în sala de judecată, reclamanta, prin reprezentant, a declarat verbal că înțelege să modifice acțiunea civilă formulată - urmând a depune cererea și în formă scrisă - solicitând a se dispune, prin hotărârea care se va pronunța, întabularea dreptului de proprietate în favoarea acesteia și dezmembrarea terenului ce face obiectul cauzei, după identificarea cu exactitate a terenurilor aparținând fiecărei părți. La data de 21.02.2017, reclamanta a depus la dosar precizare la cererea de chemare în judecată, solicitând rectificarea înscrierilor din cartea funciară prin anularea parțială a actelor cu care Statul Român a fost înregistrat ca proprietar și a contractului de concesiune nr. x/2002 corespunzător suprafețelor și cărților funciare din tabelul anexat, radierea acestora și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acelor imobile. Instanța de fond a admis excepția tardivității precizării de acțiune formulată de reclamantă, în aplicarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., arătând că în urma discuțiilor purtate în sala de judecată la primul termen de judecată cu reprezentanta reclamantei, aceasta a arătat că înțelege să modifice acțiunea civilă, conform celor arătate mai sus, dar că restul cererii completatoare depusă la 21.02.2017 cu privire la rectificarea înscrierilor de carte funciară și respectiv anularea parțială a actelor cu care Statul Român a fost înregistrat ca proprietar și a contractului de concesiune nr. x/2002, a fost formulată după primul termen de judecată, astfel că, având în vedere opoziția pârâtului, a respins ca tardivă modificarea acțiunii formulată de reclamantă. Critica formulată împotriva acestei soluții a fost respinsă de către instanța de apel care a constatat că s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., deoarece prin precizarea înregistrată în dosar la 21.02.2017 reclamanta, cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de acest text a adăugat petite noi, respectiv rectificarea cărții funciare prin anularea parțială a actelor cu care Statul Român a fost înregistrat ca proprietar și a contractului de concesiune nr. x/2002, radierea acestora și înscrierea dreptului său de proprietate asupra imobilelor menționate. Acceptând ca precizare de acțiune doar petitele pentru care reclamanta solicitase termen de formulare a lor în scris la primul termen de judecată, respectiv întabularea dreptului său de proprietate în CF și dezmembrarea terenului, instanța de apel a menționat că în prezenta cauză nu au mai putut fi analizate chestiuni care să ducă la rectificarea cărții funciare ca urmare a anulării parțiale a titlului de proprietate al Statului Român, instanța rămânând învestită doar cu acțiunea inițială, astfel cum a fost precizată verbal la primul termen de judecată. Aceste considerente nu au fost criticate punctual în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție va considera ca fiind deja determinat cu putere de lucru judecat cadrul procesual de către instanța anterioară. Pe fondul cauzei, atât instanța de fond, cât și cea de apel au respins solicitarea reclamantei, reținând următoarea situație de fapt: Prin Certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/24.04.2013, seria x nr. x/24.04.2013, seria x nr. x/24.04.2013, seria x nr. x/24.04.2013 și seria x nr. x/24.04.2013, eliberate de Ministerul Transporturilor în baza Legii nr. 15/1990, a H.G. nr. 834/1991 și a H.G. nr. 24/2013, a fost atestat dreptul de proprietate asupra unor bunuri imobile în favoarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A., respectiv: teren 880,64 mp Terminal Sibiu Triaj - sediu Birouri, com. Șelimbăr; teren 11.424,87 mp Terminal Sibiu Triaj, com. Șelimbăr; teren 37,88 mp Cabină pod basculantă Sibiu, loc. Șelimbăr; 17,55 mp Cabină adăpost Traj, loc. Șelimbăr; teren 38.315,57 mp Revizia vagoane Sibiu Triaj, loc. Șelimbăr, jud. Sibiu. Dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu potrivit mențiunilor din Cartea funciară x Sibiu este înscris în favoarea Statului Român - ca domeniu public, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cu drept de concesiune pentru Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București, din 2013, în baza H.G. nr. 1705/2006, respectiv a contractului de concesiune nr. x/2002 emis de MLPTL București, pe baza unui inventar al bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Statului Român la 23.02.2012, anexa 15 la H.G. nr. 1705/2006. Potrivit expertizei tehnice-judiciare topografice întocmită de trei experți, imobilul în litigiu este înscris în CF x Sibiu, rezultat în urma unor operațiuni efectuate în CF x și CF x Șelimbăr, însă certificatele de atestare a dreptului de proprietate deținute de reclamantă se referă la o parte din imobilul înscris în CF x Sibiu, în suprafață de 159.432 mp, imobil ce este menționat a fi în domeniul public al Statului Român. Instanța de apel a mai reținut că prin suplimentul la raportul de expertiză s-a precizat în mod clar faptul că amplasamentul imobilelor ce fac obiectul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este pe infrastructura feroviară publică, elementele concrete ale acesteia din urmă fiind determinate prin raportare la anexa 2 din H.G. nr. 581/1998, anexă care a fost înlocuită cu anexa la Hotărârea nr. 589/2006, (ele fiind enumerate la dosar fond). De asemenea a mai stabilit că terenurile în litigiu fac parte din suprafața înscrisă în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului conform H.G. nr. 1705/2006. În aceste condiții, Curtea de apel a constatat că toate criticile formulate cu privire la ceea ce înseamnă domeniul public și privat al statului, dar și la interpretarea greșită a normelor legale la care s-au raportat experții sunt nefondate. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 1 și 3 din H.G. nr. 834/1991 a apreciat că dreptul de proprietate al Statului Român, astfel cum este el întabulat în CF nu poate fi contestat, nici prin raportare la art. 28 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, acestea nefiind incidente speței și nici prin aplicarea de plano a Ordinului de ministru nr. 4063/2003 depus la dosar la filele x, act care aprobă transferul, fără plată, din patrimoniul Companiei Naționale de Căi Ferate "CFR" S.A, în patrimoniul SNTF de Marfă "CFR Marfă" S.A. a terenurilor aferente secțiilor TCM și terminalelor de transport, câtă vreme acest ordin nu cuprinde dispoziții referitoare la situația particulară de față, respectiv când Statul Român este proprietar necontestat al terenurilor în litigiu cu atât mai mult cu cât, acest ordin nici nu a fost invocat ca temei al acțiunii, astfel că nici experții nu s-au raportat la el. Constatând că dispozițiile art. 563 alin. (1) și 565 C. civ. nu pot fi analizate în acest context, având în vedere că acestea se referă la revendicarea și apărarea dreptului de proprietate privată și nu a celui de proprietate publică, cum este cazul în speță, Curtea a respins apelul declarat în cauză. Motivele de casare pe care le invocă în sprijinul admiterii recursului reclamanta sunt cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., respectiv: " când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" și "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ". După prezentarea istoricului litigiului și a considerentelor apreciate relevante ale instanței de apel, recurenta arată că nu neagă dreptul de proprietate publică al Statului Român ci afirmă prin probe că terenurile în litigiu nu fac parte din domeniul public al statului, ci din cel privat al acestuia nefiind afectate de rețeaua feroviară publică, astfel încât puteau face obiectul transferului dreptului de proprietate, argumentând toate acestea prin faptul că reclamanta le folosea efectiv în derularea activității și aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate, că au fost incluse în capitalul social cu valoarea de inventar a acestora, fiind așadar nereală concluzia instanței de apel că Statul Român este proprietar necontestat întrucât dacă terenul în litigiu făcea parte din domeniul public al Statului Român, ar fi fost imposibilă emiterea unui ordin de transfer cu încălcarea legii și demararea procedurilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991 în vederea obținerii Certificatelor de atestare. Sub acest aspect, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel a stabilit ca urmare a administrării și interpretării probatoriilor că amplasamentul imobilelor în litigiu este pe infrastructura feroviară publică, că terenurile în litigiu fac parte din suprafața înscrisă în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului conform H.G. nr. 705/2006 și că dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu potrivit mențiunilor din Cartea funciară x Sibiu este înscris în favoarea Statului Român - ca domeniu public, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cu drept de concesiune pentru Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București, din 2013, în baza H.G. nr. 1705/2006, respectiv a contractului de concesiune nr. x/2002 emis de MLPTL București, pe baza unui inventar al bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Statului Român la 23.02.2012, anexa 15 la H.G. nr. 1705/2006. În aceste condiții, concluzia Curții de apel în sensul că terenurile în litigiu fac parte din domeniul public al statului și nu din cel privat, așa cum susține recurenta, se întemeiază pe probele ce au fost administrate în cauză, înscrisuri și expertiză tehnică judiciară, probatorii ce nu mai pot fi reinterpretate în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, așa cum solicită recurenta. Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Recurenta solicită a se constata faptul că instanța de apel nu analizează elementele care fac parte din infrastructura publică mulțumindu-se cu răspunsurile experților, însă elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice sunt definite la lit. a) din H.G. nr. 589/2006 care modifică Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998 și anume liniile ferate de circulație, suprafața de teren pe care sunt construite, precum și terenurile situate de o parte și de alta a axei căii ferate până la limita de expropriere aprobată sau limita zonei de siguranță a infrastructurii feroviare, potrivit legii, iar în stația Sibiu Triaj nu toate liniile sunt linii de circulație, existând și linii de manevră, linii din grupa mărfuri sau linii ferate industriale (LFI) aparținând CFR Marfă (linii din cadrul atelierului de reparații vagoane SIRV Sibiu), astfel suprafața de teren aflată în zona acestor linii nefiind domeniul public al Statului, ci aparține domeniului privat al Statului (potrivit art. 11 pct. 3 din O.U.G. nr. 12/1998). Cu privire la acest aspect, se constată că la pagina 10 paragrafele 2,3,4 și 5 instanța de apel a analizat care sunt elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice prin raportare la anexa 2 din H.G. nr. 581/1998, precizând că această anexă a fost înlocuită cu anexa la Hotărârea nr. 589/2006 și observând că ele sunt enumerate la dosar fond. Ca atare, în contra a ceea ce susține recurenta, au fost avute în vedere elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice astfel cum acestea sunt definite în anexa la H.G. nr. 589/2006 care modifică Anexa nr. 2 la H.G. nr. 581/1998. Referitor la suprapunerea amplasamentului imobilelor în litigiu pe infrastructura feroviară publică sau privată, instanța a arătat că aceasta s-a realizat de către experți prin raportare la documentația tehnică întocmită în baza H.G. nr. 834/1991, care a stat la baza emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate și care cuprind incintele ce au făcut obiectul transferurilor conform Dispoziției nr. 58/1998, dar care nu au fost analizate și marcate în teren din punct de vedere tehnic al exploatării căii ferate de către serviciile competente, ci toate incintele aparținând SNTFM "CFR Marfă" au fost stabilite scriptic, doar pe planurile de situație și nu pe teren. A mai arătat instanța de apel că, în aceste condiții, în mod firesc și logic experții au presupus că în perimetrul în discuție pot exista instalații de siguranță și conducere operativă a circulației feroviare CFR, îngropate în pământ, drumuri de acces la alte obiective aparținând reclamantei, acestea fiind mijloace fixe aparținând domeniului public al statului, dar care figurează în evidențele contabile ale petentei, acest aspect fiind preluat din adresa Oficiului Juridic Sucursala Regională CF Brașov, Divizia Tehnică Serviciul Tehnic de Evidență Cadastru nr. x/23.01.2019. Mai mult, instanța de apel a constatat că în răspunsul la obiecțiunile reclamantei experții precizează în mod clar faptul că amplasamentul imobilelor ce fac obiectul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este pe infrastructura feroviară publică, conform H.G. nr. 1705/2006. Ca atare, vor fi respinse susținerile din memoriul de recurs potrivit cărora instanța de apel nu și-ar fi motivat soluția în privința caracterului cert al răspunsului experților în ceea ce privește întrebarea dacă amplasamentul imobilelor ce fac obiectul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este pe infrastructura feroviară publică sau privată. În aceste condiții, pornind de la situația factuală reținută de instanța de apel, nu pot fi avute în vedere contraargumentele recurentei reclamante care tind la schimbarea acesteia, cum ar fi susținerile că din Planul Tehnic de Exploatare al Stației Sibiu Triaj Fișa nr. x ar rezulta că liniile 2-15 sunt linii de primire-expediere, deci sunt pe domeniu public, însă începând cu linia 16, restul liniilor din Stația Sibiu Triaj nu îndeplinesc această condiție, că experții nu au verificat ce conține inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului (Anexa nr. 16 la H.G. nr. 1705/2006) ci au făcut referire la înscrisurile care au stat la baza înscrierii în CF x Sibiu, fără a prezenta dovezi științifice reale că imobilele înscrise în CF x Sibiu și x Șelimbăr fac parte din suprafața înscrisă în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului conform H.G. nr. 1705/2006. Recurenta mai susține că instanța de apel a ignorat faptul că motivele acestei acțiuni au fost cauzate de reorganizarea prin divizare, conform O.U.G. nr. 12/1998, care a dispus ca întreaga rețea de cale ferată, respectiv fosta SNCFR RA. să fie împărțită în mai multe societăți feroviare de interes național, inclusiv SNTFM CFR Marfă S.A., iar ulterior, prin Dispoziția Președintelui SNCFR nr. 58/1998, s-a dispus împărțirea patrimoniului fostei SNCFR, SNTFM CIR Marfă S.A., având ca obiect principal de activitate transportul feroviar de marfă, fiindu-i repartizate toate terenurile și mijloacele fixe specificate în anexă și obținând titlurile de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, titluri materializate prin cele cinci certificate de atestare a dreptului de proprietate emise de Ministerul de Transport. Înalta Curte reține că, instanța de apel nu a contestat procedura de reorganizare a autoarei reclamantei, însă potrivit art. 3 din Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, legiuitorul a statuat că (2) Infrastructura feroviară publică, ale cărei elemente concrete sunt prevăzute în anexa nr. 2 care face parte integrantă din prezenta hotărâre, precum și bunurile rezultate din investiții, dezvoltări și/sau modernizări ale acesteia, se atribuie în concesiune C.F.R., fără plata redevenței, pe o durată de 49 de ani de la data înființării C.F.R., pe bază de contract încheiat cu Ministerul Transporturilor. (...) (3) În capitalul social al C.F.R. nu este inclusă valoarea bunurilor proprietate publică a statului, date în concesiune. Pornind de la situația factuală premisă în sensul că terenurile în discuție sunt amplasate pe infrastructura feroviară publică (astfel cum este ea definită de Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998 modificată de Anexa la H.G. nr. 589/2006) și că fac parte din suprafața înscrisă în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului conform H.G. nr. 1705/2006, așa cum s-a stabilit ca urmare a administrării probelor în dosar, rezultă că acestea nu erau proprietatea autoarei reclamantei și nici nu erau incluse în capitalul social al acesteia, neputând fi transmise acesteia ca urmare a reorganizării. Curtea de Apel a arătat că experții au făcut o analiză amplă a obiectului de activitate, al modului de funcționare dar și al modalității în care s-a reorganizat SNCFR și cum s-au preluat mijloacele fixe de către fiecare dintre societățile rezultate ca urmare a reorganizării, arătând clar că pentru societatea mamă s-au emis certificate de atestare a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, Ordinului nr. 234/2013 și H.G. nr. 24/2013, însă a apreciat că ceea ce tranșează litigiul de față este incidența dispozițiilor art. 1 și 3 din H.G. nr. 834/1991 care statuează că: "Art. 1 - Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană. Art. 3 - Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public…" Faptul că recurenta susține, în contra celor reținute de instanța de apel, că valoarea de inventar a terenurilor în discuție a fost inclusă în capitalul social al reclamantei, vine în contradicție cu statuarea că terenurile se află în domeniul public al statului și cu dispozițiile art. 3 alin. (3) din Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. - S.A., art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat și dispozițiile Hotărârii nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Or, în condițiile în care legea stabilea că domeniul public nu poate fi afectat de reorganizările din cadrul CFR, bunurile din domeniul public fiind conform art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică și art. 861 C. civ. inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, iar dreptul de proprietate publică al Statului Român este întabulat în Cartea Funciară, spre deosebire de cel al reclamantei, în mod corect s-a dat preeminență acestuia, fiind mai bine caracterizat. În aceste condiții vor fi înlăturate susținerile recurentei în sensul că terenurile în speță nu aparțin domeniului public al Statului - fiind contrare situației de fapt reținută ca urmare a interpretării probatoriilor de către instanțele anterioare, nemaiavând relevanță din punct de vedere juridic, data sau modalitatea în care părțile au obținut atestarea prin certificate a dreptului de proprietate asupra terenurilor sau că ar fi incinte neintabulate în CF sau doar notate cu titlu provizoriu. De asemenea, recurenta susține că nu s-a ținut cont de valoarea probantă și opozabilitatea în raport cu terții chiar și fără înscrierea în CF a celor cinci certificate de atestare a dreptului de proprietate emise de Ministerul de Transport, fiind aplicate greșit normele de drept material incidente, respectiv dispozițiile art. 28 alin. (2) al Legii nr. 7/1996 în forma publicată în M.Of. nr. 61/26.03.1996 care dispuneau că: "dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accensiune, vânzarea silită și uzucapiune în aceleași condiții sunt opozabile față de terți și drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești". Înalta Curte reține că art. 28 în forma inițială a Legii nr. 7/1996, redată de recurentă, a suferit modificări, el devenind art. 26 (conform republicării din Monitorul Oficial, Partea I nr. 201 din 03 martie 2006) și fiind abrogat la 1.10.2011 de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., deci nu era în vigoare la data de 24.03.2013, data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în privința cărora recurenta reclamantă a invocat opozabilitatea în raport cu terții chiar și fără înscrierea în cartea funciară. Ca atare, în mod corect, Curtea de apel a apreciat că aceste dispoziții nu sunt incidente speței. Cu privire la valabilitatea și forța probantă a Ordinului nr. 1063/22.12.2003 emis de Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului - privind transferul terenurilor aferente secțiilor TCM și terminalelor de transport combinat, fără plată, de la CN CF CFR S.A. la SMFM CFR Marfă S.A. care, așa cum pretinde recurenta, în Anexa 3 ar menționa la pct. 2 terenurile aparținând de Terminalul Sibiu și Stația Sibiu în suprafață de 44.970 m.p., suprafață ce ulterior ca urmare a măsurătorilor a fost diminuată la cea înscrisă în certificatele de atestare emise, Curtea de Apel a reținut că acest ordin nu cuprinde dispoziții referitoare la situația particulară de față, respectiv când Statul Român este proprietar necontestat al terenurilor în litigiu și că acest ordin nici nu a fost invocat ca temei al acțiunii, astfel că nici experții nu s-au raportat la el. Înalta Curte reține că, pe de o parte, recurenta nu contestă considerentele anterior expuse pentru care instanța de apel a înlăturat de la aplicare acest ordin, iar pe de altă parte, deși recunoaște că suprafața înscrisă în acesta a fost diminuată, tinde să dovedească, direct în fața instanței de recurs, în contra probatoriilor administrate în fața instanțelor de fond, o altă situație de fapt decât cea deja reținută cu putere de lucru judecat, respectiv că deși ordinul face vorbire de o suprafață mai mare de teren ce nu este egală cu cea care face obiectul litigiului de față, el o include și pe cea care corespunde certificatelor de atestare ale reclamantei. Recurenta apreciază că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 563 alin. (1) și cele ale art. 565 din C. civ. considerând că nu sunt aplicabile speței. Apreciază că dispozițiile prevăzute de art. 563 alin. (1) din C. civ., sunt aplicabile litigiului dedus judecații întrucât acțiunea în revendicare este un mijloc de apărare în justiție a dreptului de proprietate privată și aflat la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul respectiv fără drept. Înalta Curte constată că, recurenta însăși, în cadrul cererii de recurs, recunoaște că nu se află în această situație, având posesia și folosința terenului, or din art. 563 C. civ., potrivit căruia (1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, rezultă că acțiunea în revendicare presupune că reclamant este cel ce se pretinde proprietar, dar care trebuie să întrunească cumulativ și condiția de a nu avea posesia bunului. De asemenea, nu este incident nici art. 565 C. civ. care prevede că în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară, câtă vreme acesta reglementează proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară și nu reprezintă temeiul juridic al acțiunii în constatare provocatorie demarată de reclamantă. Faptul susținut în cadrul cererii de recurs în sensul că titlurile (certificatele) de proprietate emise pe numele recurentei, ar fi valide, nefiind anulate printr-un demers administrativ ori judecătoresc, de natură a le lipsi de valabilitate ori efecte juridice, nu poate reprezenta un motiv suficient pentru a fi valorificate acestea prin înscrierea dreptului pe care-l conferă în cartea funciară, astfel cum se solicită în prezentul litigiu, câtă vreme pârâtele au făcut dovada impedimentelor la efectuarea operațiunii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, căruia i se opune caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică asupra terenurilor în discuție. Față de aceste împrejurări, nefiind fondate motivele de recurs încadrate de recurentă în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă - CFR Marfă S.A. împotriva deciziei nr. 680 din 26 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,