ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2439/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 24 decembrie 2014, sub număr de dosar x/2014, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a chemat în judecată pârâta Compania de Transport Feroviar București S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să îi restituie materialele CF cuprinse în listele de inventariere anexate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1599, 1604, 1615, 1616, 1074, 1075, 1079 vechiul C. civ., art. 192, 194 Noul C. proc. civ.

Prin precizarea făcută la 29 ianuarie 2015, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a arătat că valoarea materialelor care fac obiectul cererii de restituire este de 10.068.116,03 RON.

La 27 februarie 2015, a fost înregistrată la dosar cererea reconvențională formulată de pârâta Compania de Transport Feroviar București S.A., prin lichidator A..

Prin sentința civilă nr. 8112/30.04.2015 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. x/2014, a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului București dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015, la 27.07.2015, iar, prin cererea precizatoare depusă de reclamantă la 19.11.2015, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea materialelor CF cuprinse în listele de inventariere aflate la Baza Săbăreni, aceste bunuri fiind enumerate în cadrul unui centralizator.

Prin cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată la 19.11.2015, pârâta-reclamantă Compania de Transport Feroviar București S.A. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. la plata sumei de 299.520.593,86 RON, echivalentul sumei 68.072.832,24 Euro, calculată la cursul BNR din 10.02.2015, sumă ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință, egală cu valoarea chiriei de care a fost privată, începând cu anul 2002 și până în prezent, ca urmare a folosinței terenului în suprafață totală de 157.576,07 mp de către Compania Națională Căi Ferate "CFR" SA- S.R.C.F. București.

Prin încheierea de ședință din data de 19.11.2015 instanța a admis excepția conexității și a dispus conexarea prezentului dosar la dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu termen de judecată la 24.11.2015.

Prin încheierea pronunțată la 24.11.2015, în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus disjungerea cauzei care formează obiectul dosarului nr. x/2015 și restituirea lui completului inițial învestit, C 10 Fond.

Prin sentința civilă nr. 4863 pronunțată la 14 iulie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Compania de Transport Feroviar București S.A. prin lichidator judiciar "A."; a obligat pârâta să restituie reclamantei următoarele bunuri: șina tip 49 nouă-221 kg; șina tip 49 semibună-784.865 kg; șina tip 49 pt. Recondiționat; 7.300 kg; șina tip 69 semibună - 116291 kg; șina tip 65 pt. recondiționat - 6500 kg; buloane orizontale T40,T49 noi - 6703 buc; buloane orizontale T49 semibune ~ 111 buc; buloane orizontale T60 noi -683 buc; buloane orizontale T60 semibune -22 buc; buloane orizontale T65 semibune - 14 buc; buloane verticale 22 x 75 noi -492 buc; buloane verticale 22 x 75 semibune - 27934; inele resort C23 noi - 10764 kg; inele resort B25 noi - 325 kg; inele resort B28 noi - 1664; inele resort B23 noi - 114 kg; inele resort C23 semibune - 1049,5 kg; inele resort B25 semibune - 4484 kg; inele resort B23 semibune - 1256 kg; dibluri plastic - 2 buc; lăzi - 141 buc, saci rafie - 13 buc; cupon tranziție 49/65 x 7 metru liniar fir (382 kg) - 1 buc; plăcuțe polietilenă T49 L - 56671 buc; plăcuțe polietilenă K60 B - 22000 buc; plăcuțe polietilenă K49 B - 3158; plăcuțe polietilenă T60 L -15640 buc; traverse lemn noi -17 buc; traverse lemn semibune - 91 buc; traverse lemn construcții - 482 buc; traverse lemn foc - 135400 kg; traverse beton 13 recondiționate - 116 buc; traverse beton 17 recondiționate - 160 buc; traverse beton 13 semibune - 119 buc; traverse beton 17 semibune - 41064 buc; traverse beton TI3 defecte - 16.369 buc; traverse beton T17 defecte - 47803 buc; traverse beton T18 defecte - 125 buc; traverse beton T26 defecte - 5230 buc; oțel beton 6 mm 100 kg; eclise T60 noi - 33.662 kg; eclise T49 semibune - 60 kg; eclise T60 semibune - 71 kg; eclise T65 semibune - 94 kg; plăci MT 49 lemn noi - 23762 kg; plăci semibune - 282638 kg; clești K 49 semibuni - 8829 kg; tirfoane B2 semibune; 1608 kg; tirfoane B5 semibune - 607 kg; cupon tranziție 40/49 semibun (382 kg); 8 kg; jil T 49 semibun - 3 buc; fier vechi - 1.900.898,26 kg. A obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 20 RON; totodată, a dispus disjungerea cererii reconvenționale și înregistrarea acesteia sub un alt număr de dosar, cu termen de judecată la data de 06.10.2016, pentru când s-au citat părțile.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREȘTI S.A. prin lichidator judiciar A., care, prin decizia civilă nr. 211 din 31 ianuarie 2018, a fost respins de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pârâta Compania de Transport Feroviar București S.A. prin lichidator judiciar A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 211 din 31 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1108 din 21 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREȘTI S.A. prin lichidator judiciar A. împotriva deciziei civile nr. 211 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă; a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

In rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub număr de dosar x/2015

Prin decizia civilă nr. 865 din 14 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREȘTI S.A., prin lichidator judiciar A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A..

La 24 mai 2021, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta Compania de Transport Feroviar București S.A. prin administrator special B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 865 din 14 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

La 16 iulie 2021, A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei Compania de Transport Feroviar București S.A., a depus la dosar o cerere prin care a precizat că își însușește recursul declarat de administratorul special B..

În motivarea recursului, după o succintă prezentare a situației de fapt și a raporturilor contractuale derulate între părți, recurenta a susținut, în esență, greșita reținere a instanței de apel în sensul că, în cauză, cererea precizatoare depusă de reclamantă, la 19.11.2015, se încadrează în categoria cererilor adiționale reglementate de art. 204 alin. (2) C. proc. civ. ce pot fi formulate oricând până la închiderea dezbaterilor având în vedere că nu deduce judecății aspecte de fapt sau de drept noi. Această reținere a instanței de judecată, apreciază recurenta, este netemeinică și nelegală, câtă vreme modificarea cererii de chemare în judecată realizată de către intimata Compania Naționala de Căi Ferate "CFR" S.A. se încadrează în dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., fiind o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că societatea recurentă nu cunoaște care sunt materialele depozitate în baza Săbăreni, deoarece nu intra în atribuțiile sale să țină evidența materialelor, apreciază că această interpretare a instanței de judecată se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ., câtă vreme instanța de judecată și-a depășit puterile judecătorești și și-a întemeiat susținerile pe motive contradictorii față de natura cauzei și față de voința reală a CNCF "CFR" S.A..

Totodată, în opinia recurentei, motivarea instanței de apel este netemeinică și nelegală, deoarece, în prezenta cauză, recurenta a precizat că nu se opune ca intimata CNCF "CFR" S.A. să își ridice bunurile de pe terenurile proprietatea pârâtei ce sunt ocupate în integralitate, însă trebuie să-i achite contravaloarea chiriei.

Mai mult, consideră că instanța de judecată trebuie să analizeze o altă perioadă față de perioada examinată în dosarul nr. x/2013, probele analizate fiind identice. Precizează că, în dosarul nr. x/2013, societatea CNCF CFR S.A. s-a apărat susținând că materialele nu se găsesc pe terenul recurentei, ci sunt în raza de protecție și acțiune a căilor ferate române, fiind supuse dispozițiilor O.U.G. nr. 12/1998. În această situație, solicită a se observa că instanțele de judecată au fost induse în eroare de către CNCF CFR S.A. și s-au pronunțat cu privire la același obiect, însă în moduri diferite și total opuse, în sensul în care în prezenta cauză instanța a reținut că bunurile ocupă terenurile recurentei, însă, în dosarul nr. x/2013, instanța a reținut că bunurile nu sunt pe terenurile acesteia. Având în vedere că probele analizate sunt comune, chiar identice, consideră că în mod greșit instanța de judecată a dispus disjungerea cauzei.

Menționează că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, a precizat că disjungerea cererii reconvenționale nu este legală și a cerut Curții de Apel să se pronunțe și față de cererea de disjungere, instanța de apel s-a mulțumit să rețină că Tribunalul București s-a pronunțat în ceea ce privește disjungerea.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel se contrazic, spunând în final, referitor la disjungere, că "nu există dispoziție legală expresă care să interzică disjungerea."

Astfel, recurenta apreciază ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se mai susține că instanța de apel în mod nelegal a ignorat faptul că domnul C. nu avea mandat sau împuternicire din partea recurentei pentru gestionarea și inventarierea bunurilor.

Precizează că potrivit prevederilor Contractului de prestări servicii nr. x/1999, recurenta s-a obligat să asigure paza, păstrarea și administrarea (pe baza dispozițiilor beneficiarului) materialelor reclamantei. Aceleași obligații au fost stipulate în sarcina recurentei și prin Contractul nr. x/1874/23.04.2003. Astfel, aceasta nu avea ca obligație contractuală depozitarea bunurilor, așa cum este ea stipulată în C. civ., având în contract calitatea de prestator, iar nu de depozitar.

În acest sens, solicită a se observa că și în contractul nr. x/1874/23.04.2003, recurenta a avut tot calitatea de prestator și nu de depozitar, nerevenindu-i astfel obligațiile stipulate la art. 1604 din vechiul C. civ.

Sub un alt aspect, consideră că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1619 C. civ. de la 1864, potrivit cărora:

"Depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrala cuvenită lui din cauza depozitului."

In condițiile în care, cauza nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din C.E.D.O., concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor concludente și răspunsul său la apărările și argumentele principale ale părților, apreciază că hotărârea recurată este vădit nelegală.

Totodată, apreciază că interpretarea instanței de apel a contractului de prestări servicii este netemeinică și nelegală.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, reținând cauza spre rejudecare, să se constate că în mod greșit instanța de fond a dispus disjungerea cauzei și a reținut că bunurile reclamantei s-ar afla în detenția societății pârâte, aspect ce nu corespunde adevărului.

Intimata-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului și excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului cererii de recurs.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulate de către intimată prin întâmpinare, și a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al intimatei-reclamante Sucursala Regională de Căi Ferate; excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului întâmpinării, cu consecința anulării acesteia; excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. prin Sucursala Regională Căi Ferate București.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, recurenta-pârâtă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREȘTI S.A. înțelegând să utilizeze de acest drept.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru motivele reținute în cuprinsul acesteia, a respins excepția tardivității recursului, acesta fiind admis în principiu, acordându-se, totodată, termen la 16 noiembrie 2022, pentru soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs și a celorlalte excepții invocate în cauză, precum și a recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., excepția lipsei calității de reprezentant al intimatei-reclamante Sucursala Regională de Căi Ferate, excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului întâmpinării și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. prin Sucursala Regională Căi Ferate București, invocate de recurenta-pârâtă, prin răspunsul la întâmpinare, precum și excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, invocată de intimata-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., prin întâmpinare, urmează a le respinge, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la excepția lipsei calității de reprezentant al intimatei-reclamante Sucursala Regională de Căi Ferate și excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului întâmpinării, invocate de recurenta-pârâtă prin răspunsul la întâmpinare, prin raportare la argumentele dezvoltate de aceasta cu referire la art. 84 alin. (1) C. proc. civ. și Decizia nr. 9/4.04.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța supremă constată că excepțiile se impun a fi respinse, recurenta făcând confuzie între reprezentarea convențională a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată printr-un mandatar persoană juridică (inclusiv formularea cererii introductive de instanță printr-o astfel de persoană juridică, respectiv prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă), supusă dezlegării în acea hotărâre, și reprezentarea legală.

În privința excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. prin Sucursala Regională Căi Ferate București, invocată de recurenta-pârâtă prin răspunsul la întâmpinare, se constată că și aceasta se impune a fi respinsă, în condițiile în care titularul actului procedural, în raport cu care se susține excepția, este compania, prin director al SRCF București, iar nu sucursala, în nume propriu.

Excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, invocată de intimata-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., prin întâmpinare, va fi respinsă, având în vedere că, potrivit legii insolvenței, lichidatorul judiciar are, sub aspectul promovării căii de atac, calitatea de a reprezenta societatea aflată în respectiva procedură, iar, la dosar a fost depusă de către acesta o cerere de însușire a recursului declarat de administratorul special B. .

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În cuprinsul recursului au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., care au fost apreciate de Înalta Curte ca fiind nefondate.

Astfel, în ceea ce privește primul motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitor la depășirea atribuțiilor "puterii judecătorești", Înalta Curte reține că acesta reprezintă o situație de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat și se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.

Acest motiv de casare poate fi invocat dacă instanța judecătorească: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face; aplică norme juridice abrogate; tăgăduiește orice valoare unui text care are forță legală; aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare; îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui; se pronunță pe cale de dispoziții generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speța respectivă, etc.

Or, prin criticile formulate recurenta nu expune o astfel de situație, mărginindu-se la a afirma că instanța de judecată și-a depășit puterile judecătorești și leagă această apreciere de faptul că societatea recurentă nu cunoaște care sunt materialele depozitate în baza Săbăreni, deoarece nu intra în atribuțiile sale să țină evidența materialelor, precum și de faptul că susținerile au fost întemeiate pe motive contradictorii față de natura cauzei și față de voința reală a CNCF "CFR" S.A..; de altfel, aceste critici sunt corelate de recurentă și cu motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Așa fiind, situația evidențiată de recurentă, nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ci vizează doar nemulțumirea recurentei față de soluția pronunțată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din această perspectivă, recurenta a susținut, în esență, greșita statuare a instanței de apel în sensul că cererea precizatoare depusă de reclamantă, la 19.11.2015, se încadrează în categoria cererilor adiționale reglementate de art. 204 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care, în opinia sa, sunt incidente dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Această critică nu este fondată.

Dispozițiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ., au fost în mod corect aplicate în cauză, instanța de apel apreciind că, în mod judicios, Tribunalul nu a dispus decăderea reclamantei din dreptul de a depune cererea precizatoare la data de 19.11.2015.

În acest sens, se reține că această normă legală constituie o excepție de la situația reglementată de prevederile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., din analiza cărora rezultă că este permisă modificarea cererii de chemare în judecată de către reclamant "numai până la primul termen la care acesta este legal citat" și că, în caz contrar, intervine sancțiunea decăderii, ce poate fi evitată numai dacă există "acordul expres al tuturor părților".

În speță, se observă că, prin raportare la conținutul concret al cererii precizatoare depuse de reclamantă la data de 19.11.2015, instanța de apel a constatat că prin intermediul acesteia nu s-a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul obiectului, al cauzei sau al părților, ci aceasta a precizat în mod concret care sunt materialele CF a căror restituire o solicită. În egală măsură, precizarea efectuată a reprezentat și o restrângere a obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv nu s-a mai solicitat restituirea materialelor CF depozitate în Baza Ploiești.

Or, față de aspectele de fapt și de drept reliefate mai sus, nu se poate susține cu temei că sunt incidente dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., așa cum afirmă recurenta, în condițiile în care tribunalul a fost învestit legal, potrivit art. 204 alin. (2) C. proc. civ., cu precizările depuse de reclamantă la data de 19.11.2015, care nu au valoarea procesuală a unei cereri modificatoare în sensul art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ci reprezintă doar o indicare în concret a materialelor CF a căror restituire se solicită, respectiv o restrângere a obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul că nu s-a mai solicitat restituirea materialelor CF depozitate în Baza Ploiești.

Prin urmare, această cerere din 19.11.2015 se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 204 alin. (2) C. proc. civ. și are regimul unei cereri adiționale precizatoare care poate fi formulată oricând până la momentul închiderii dezbaterilor. Ca atare, nu se poate accepta în speță o sancțiune a decăderii reclamantei sub acest aspect, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel.

Printr-o altă critică, recurenta a suținut că, în mod greșit, "instanța de judecată" a dispus disjungerea cauzei, și, deși, Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, a precizat că disjungerea cererii reconvenționale nu este legală și a cerut Curții de Apel să se pronunțe și față de cererea de disjungere, instanța de apel s-a mulțumit să rețină că Tribunalul București s-a pronunțat în ceea ce privește disjungerea.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că măsura disjungerii cererii reconvenționale formulate de pârâtă a fost luată de tribunal, în primă instanță, precum și că obiectul recursului îl reprezintă decizia pronunțată în apel, așa cum prevăd dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, în aceste condiții, critica referitoare la o soluție greșită dispusă de "instanța de judecată" în sensul disjungerii cauzei este inadmisibilă.

De asemenea, reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 465 C. proc. civ., măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac, fiind, așadar, fără relevanță în cauză criticile recurentei prin care se arată că instanța de apel s-a mulțumit să rețină că Tribunalul București s-a pronunțat în ceea ce privește disjungerea. De altfel, referitor la această susținere, se constată că, în realitate, instanța de apel a examinat chestiunea măsurii disjungerii luate de tribunal, recurenta neobservând această analiză, care, oricum, nu s-ar fi impus, față de dispozițiile anterior menționate.

În egală măsură, Înalta Curte constată că recurenta se află în eroare cu privire la considerentele reținute în cuprinsul deciziei de casare nr. 1108/21.05.2019 în referire la această măsură de administrare judiciară, în condițiile în care în cuprinsul hotărârii respective s-a reținut, astfel: "instanța de apel a analizat doar două din motivele de apel, respectiv (...) și motivul de apel referitor la faptul că instanța de fond în mod greșit și nelegal a dispus disjungerea cererii reconvenționale".

Totodată, s-a reținut că: "Practic din motivarea succintă a instanței de apel nu se poate deduce raționamentul juridico-logic care a determinat judecătorul cauzei să respingă apelul, întrucât aspectele neanalizate pot fi interpretate ca o necercetare a fondului cauzei, făcând imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de apel, în condițiile în care prin intermediul recursului se verifică numai legalitatea soluției criticate."

Așa fiind, aceste critici urmează a fi înlăturate.

Într-o altă critică, recurenta a arătat că instanța de apel și-a întemeiat susținerile pe motive contradictorii față de natura cauzei și față de voința reală a reclamantei, motivarea instanței de apel fiind netemeinică și nelegală, deoarece, în prezenta cauză, recurenta a precizat că nu se opune ca intimata-reclamantă să își ridice bunurile de pe terenurile proprietatea pârâtei ce sunt ocupate în integralitate, însă trebuie să-i achite contravaloarea chiriei.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b teza ultimă din C. proc. civ.

Criticile privind contradictorialitatea afirmată de recurentă, sunt legate, în principal, de soluția dată pricinii, or, simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei motivări contradictorii în sensul textului legal anterior evocat.

Examinarea concretă a circumstanțelor proprii pricinii deduse judecății, așa cum tinde să solicite recurenta, prin susținerile conform cărora aceasta nu se opune ca intimata-reclamantă să își ridice bunurile de pe terenurile proprietatea pârâtei ce sunt ocupate în integralitate, însă trebuie să-i achite contravaloarea chiriei, implică aspecte care țin exclusiv de situația de fapt și de probele administrate, astfel încât evaluarea are caracter cazual, nefiind întrunită ipoteza existenței unor motive de nelegalitate.

Critica recurentei prin care se susține că hotărârea recurată este vădit nelegală, în condițiile în care cauza nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din C.E.D.O., concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor concludente și răspunsul său la apărările și argumentele principale ale părților, nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

De asemenea, se reține că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalității, independent de normele juridice invocate de părți.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme curtea de apel a examinat problema de fond supusă judecații, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Faptul că instanța nu este de acord cu argumentele unei părți, că soluția dată contravine solicitărilor formulate sau faptul că instanța a evaluat într-o anumită modalitate probele din dosar și a reținut o anumită stare de fapt nu echivalează cu lipsa unei motivări sau cu o motivare contradictorie.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a respectat cerințele art. 425 C. proc. civ. și a indicat în cuprinsul deciziei care sunt argumentele pentru care a considerat că apelul pârâtei este nefondat, iar considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nu conține motive contradictorii, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește criticile recurentei susținute prin raportare la dosarul nr. x/2013, Înalta Curte constată, așa cum a reținut și instanța de apel, că acestea excedează cadrului procesual din prezentul litigiu, astfel încât nu se impun a fi analizate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Critica recurentei prin care se susține că instanța de apel în mod nelegal a ignorat faptul că domnul C. nu avea mandat sau împuternicire din partea recurentei pentru gestionarea și inventarierea bunurilor, nu poate fi analizată în această fază procesuală, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Totodată, criticile recurentei, prin care se afirmă că aceasta a avut calitatea de prestator și nu de depozitar, potrivit contractului dintre părți, nerevenindu-i astfel obligațiile stipulate la art. 1604 din vechiul C. civ., precum și cele prin care se susține că interpretarea instanței de apel a contractului de prestări servicii este netemeinică și nelegală, nu pot face obiect de analiză în recurs.

Și aceasta, întrucât, interpretarea clauzelor contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, susținută de recurenta-pârâtă, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Așa fiind, în condițiile în care aceste critici aduc în discuție chestiuni de netemeinicie legate de interpretarea contractului de către instanța de apel, de faptul că, potrivit prevederilor contractuale, recurenta nu avea ca obligație contractuală depozitarea bunurilor, așa cum este ea stipulată în C. civ., având în contract calitatea de prestator, iar nu de depozitar, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, nefiind aspecte de nelegalitate care să poată fi cercetate de instanța de recurs.

Înalta Curte reține că, deși se susține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1619 C. civ. de la 1864, potrivit cărora:

"Depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrala cuvenită lui din cauza depozitului.", recurenta nu prezintă niciun raționament care să evidențieze în ce mod instanța de prim control judiciar a nesocotit dispozițiile legale invocate, nu înțelege să aducă critici concrete în acest sens, aprecierea ei fiind astfel o simplă afirmație nesusținută de argumente.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care sa situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză, făcând imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Pentru considerentele expuse, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile invocate de recurenta-pârâtă și de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREȘTI S.A. prin administrator special B. și prin lichidator judiciar A. împotriva deciziei civile nr. 865 din 14 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2022.