ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2443/2024

HOTĂRÂRE

05.11.2024

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2443/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 05 noiembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț sub nr. x/2023 în data de 26.06.2023, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. și D. solicitând să se dispună perfectarea vânzării - cumpărării suprafeței de 3.000 mp situate în tarlaua x, parcela x situată în sat Păstrăveni, conform actului de dare în plată din 28.06.2006.

În fapt, reclamanții au arătat că, la data indicată, au cumpărat terenul de 3.000 mp de la numita E. care a decedat la data de 09.11.2016 în SUA, iar pârâtele sunt singurele moștenitoare ale acesteia. E. a devenit proprietara suprafeței de teren așa cum rezultă din sentința civilă nr. 6431/15.06.2005 pronunțată de Judecătoria Timișoara. Reclamanții au intrat în stăpânirea de fapt și de drept a terenului la data încheierii actului de dare în plată din 28.06.2006, de la acel moment achitând impozitul și comportându-se ca adevărați proprietari. Având în vedere că îl stăpânesc de mai bine de 17 ani, iar moștenitoarele vânzătoarei nu au pretenții cu privire la acest teren, se impune admiterea cererii.

În drept, au invocat prevederile art. 1073 și urm. C. civ.

Pârâtele D. și C. au formulat întâmpinare, iar reclamanții au depus răspuns la întâmpinare solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât a numitului F. față de precizările din întâmpinare, respectiv ca moștenitor al numitei E..

Pârâtul F. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, indicând Decizia nr. 8/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție prin raportare la prevederile art. 5 și 7 din vechiul C. proc. civ., ținând cont de domiciliul pârâților din străinătate și reședința din țară a acestora, indicată în întâmpinările depuse.

I.2 Hotărârile care au generat conflictul.

I.2.1. Prin sentința civilă nr. 142/30.01.2024, Judecătoria Piatra-Neamț a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată prin întâmpinare de către pârâtul F. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caransebeș, reținând că, potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

S-a reținut că domiciliile pârâților nu se află în România, însă este incident criteriul subsidiar, în sensul că, fiind cunoscută și indicată reședința din țară a pârâților, cererea trebuie făcută la respectiva instanță.

I.2.2. Prin sentința nr. 624/25.09.2024 Judecătoria Caransebeș a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț, a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În considerente hotărârii, instanța a reținut, în esență, că obiectul cauzei este o acțiune personală imobiliară, competența fiind determinată conform art. 107, art. 108 și 113 C. proc. civ., iar reclamanții în mod corect au învestit Judecătoria Piatra-Neamț, având în vedere că aceștia domiciliază pe raza acestei instanțe, iar pârâții nu au domiciliul sau reședința în România - au indicat doar o adresă la care solicită să le fie comunicate actele de procedură, astfel cum prevăd dispozițiile art. 156 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În cauză, instanța de judecată a fost învestită cu o acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Se observă că instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a cauzei, prima instanță reținând aplicabilitatea regulii generale, reglementată de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu reședința din țară a pârâților, în vreme ce a doua instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a considerat că pârâții nu au ales o reședință în țară, ci doar au indicat doar o adresă la care solicită să le fie comunicate actele de procedură, în temeiul art. 156 C. proc. civ., și a considerat că reclamanții în mod corect au învestit Judecătoria Piatra-Neamț, având în vedere că domiciliul lor este pe raza acestei instanțe.

În ceea ce privește dispozițiile art. 113 alin. (1) C. proc. civ., avute în vedere de a doua instanță care s-a declarat necompetentă, se constată că acestea reglementează cazuri de competență alternativă, între instanța competentă potrivit regulii generale și instanțele menționate pentru fiecare din ipotezele reglementate, punctul 3 oferind reclamantului posibilitatea de a sesiza instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract.

Astfel, în privința acțiunilor având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare a unui imobil, competența teritorială este alternativă, între instanța domiciliului pârâtului și instanța locului executării obligației, numai dacă în actul juridic încheiat de părți a fost prevăzut locul executării, fie chiar în parte, a obligației.

În situația în care părțile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligației, competența teritorială nu mai este alternativă, ci se determină prin aplicarea regulii generale conform căreia cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.

Principiile arătate rezultă din Decizia nr. 8 din 10.06.2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat în sensul că acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare.

În considerente, instanța supremă a reținut că o consecință a calificării acțiunii drept una personală imobiliară este stabilirea competenței instanței în raport cu domiciliul pârâtului:

"În situația în care părțile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligației, competența teritorială nu mai este alternativă, ci se determină în temeiul art. 5 din C. proc. civ., conform căruia cererea se face la instanța domiciliului pârâtului".

Înalta Curte apreciază că principiul statuat este valabil și sub imperiul noului C. proc. civ., considerentele deciziei menționate raportându-se la obiectul acțiunii prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, acțiune personală imobiliară, ceea ce determină stabilirea competenței instanței în raport cu domiciliul pârâtului.

Astfel, deși în raport cu natura cererii de chemare în judecată, respectiv o acțiune în răspundere contractuală, situația s-ar circumscrie ipotezei reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în speță nu ar putea opera competența alternativă, nefiind întrunită cea de-a doua condiție, având în vedere că părțile nu au prevăzut în contract un loc pentru executarea obligației. În acest sens se constată că, în actul de dare în plată încheiat între părți nu este prevăzută o clauză care să stipuleze locul pentru executarea, chiar și în parte, a obligației, pentru a putea reține incidența cazului de competență alternativă în temeiul art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Drept urmare, ar deveni aplicabilă regula generală instituită de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că nu sunt întrunite condițiile de aplicare a prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din același cod.

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Conform dispozițiilor art. 108 din C. proc. civ., dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanța în a cărei circumscripție se află reședința sau reprezentanța acestuia, iar dacă nu are nici reședința ori reprezentanța cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reședința ori reprezentanța, după caz.

Astfel, art. 108 din C. proc. civ. reglementează cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut, acest text legal nefiind aplicabil în cauză, domiciliile pârâților chemați în judecată fiind cunoscute, indicate ca atare de aceștia în întâmpinările depuse la dosar. În acest sens, Înalta Curte constată că, în speță, cei trei pârâți au domiciliul în străinătate, respectiv pârâta C. are domiciliul în Germania, pârâtul F. are domiciliul în Franța, pârâta D. are domiciliul în Statele Unite ale Americii, iar prin întâmpinările depuse la dosar aceștia au indicat o adresă de corespondență în jud. Caraș - Severin, în respectarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ.

Împrejurarea că, în respectarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. care reglementează obligația alegerii locului citării, pârâții au indicat adresa din România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul, nu implică stabilirea competenței în raport cu aceasta.

Chiar textul menționat arată că persoanele care se află în străinătate sunt citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 și 13, acest din urmă text stabilind că "persoanele care se află în străinătate, altele decât cele prevăzute la pct. 12, dacă au domiciliul sau reședința cunoscută", se citează "printr-o citație scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, recipisa de predare a scrisorii la poșta română, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând loc de dovadă a îndeplinirii procedurii".

Astfel, norma indicată vizează alegerea unui domiciliu procesual și nu este aplicabilă pentru determinarea competenței.

Precizările anterioare au fost făcute în raport cu aspectele reținute de instanțele aflate în conflict, însă, în raport cu situația concretă din speță, având în vedere că domiciliile a doi dintre pârâți se situează pe teritoriul unui stat membru, regula aplicabilă pentru stabilirea competenței este aceea conținută de Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Conform articolului 5 alin. (1) din acest regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.

Conform art. 7 pct. 1 lit. a) din Regulament, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru, în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză.

Potrivit acestei dispoziții, litigiile în materie contractuală pot fi examinate de instanța de la locul de executare a obligației care stă la baza cererii, cu alte cuvinte, obligația corespunzătoare dreptului contractual pe care se întemeiază acțiunea reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1976, De Bloos, 14/76, EU:C:1976:134, punctele 10-14).

Pe de altă parte, având în vedere că domiciliului unuia din pârâți nu este situat pe teritoriul unui stat membru, sunt de observat dispozițiile art. 1081 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., conform cărora, în materie contractuală, competența instanțelor române este determinată de locul unde a luat naștere sau trebuia executată, fie și numai în parte, o obligație contractuală.

În speță, se poate pretinde în mod rezonabil că locul de executare a obligației corespunzătoare dreptului contractual pe care se întemeiază acțiunea reclamantului se află în circumscripția instanței unde se situează bunul cu privire la care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Cum în speță se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic cu privire la un imobil, în ceea ce privește legea aplicabilă raportului juridic, sunt de observat și dispozițiile art. 4 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) potrivit cărora contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamț, aceasta fiind instanța în circumscripția căreia este rezonabil a se pretinde, în raport cu situația din speță, că se află locul executării obligației.