ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3625/2018

HOTĂRÂRE

16.10.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3625/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie 2017 pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț, sub nr. x/2017, disjunsă la data de 13 februarie 2018 formând dosarul nr. x/2018, reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul D., au solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se constatate că au dobândit prin cumpărare de la pârât dreptul de proprietate asupra terenului situat în intravilanul satului Bodeștii de Jos, comuna Bodești, județul Neamț, constând în suprafața de 1035 m.p., teren arabil, identificat topografic în sola 19, parcela xA/1, învecinat cu: la N - E., la E - C., la S - D. și la V - H., înscris în titlul de proprietate nr. x din 22 septembrie 1999, emis de Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pe numele pârâtului.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele numitului C., decedat la data de 24 februarie 2017.

Reclamantele au mai arătat că la data de 3 aprilie 1998, defunctul C. a încheiat cu pârâtul o convenție sub semnătură privată prin care acesta, după ce a primit prețul integral, i-a transmis proprietatea asupra terenului în suprafață de 1035 m.p. Terenul a fost dobândit de pârât prin moștenire de la defunctele F. și G. și prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, fiind înscris în titlul de proprietate nr. x din 22 septembrie 1999.

C. a intrat în stăpânirea de fapt a terenului de când l-a cumpărat, l-a înscris în rolul său agricol, l-a lucrat și a achitat la zi taxele și impozitele aferente terenului datorate organelor fiscale, iar după decesul acestuia, terenul a fost preluat de moștenitori.

Totodată au mai precizat reclamantele că nu a fost posibil ca defunctul să încheie un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică întrucât pârâtul a plecat imediat în București. Au susținut că au efectuat demersuri, inclusiv notificarea pârâtului, dar acesta a refuzat în mod repetat să se prezinte la notarul public.

În drept, au fost invocate: art. 1143 din C. civ., art. 979 și urm. din C. civ., art. 35 din C. proc. civ., art. 1909, art. 1295 din vechiul C. civ. și art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.

Deși legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin Sentința civilă nr. 916 din 13 februarie 2018, Judecătoria Piatra-Neamț a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Pentru a se pronunța astfel, Judecătoria Piatra-Neamț a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 107 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

De asemenea, această instanță a reținut că, prin Decizia nr. 8 din 10 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat în sensul că " acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare." În considerentele deciziei, instanța supremă a arătat că o consecință a calificării acțiunii drept una personală imobiliară este stabilirea competenței instanței în raport de domiciliul pârâtului:

"În situația în care părțile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligației, competența teritorială nu mai este alternativă, ci se determină în temeiul art. 5 din C. proc. civ., conform căruia cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanța reședinței sale din țară, iar dacă nu are nici reședința cunoscută, la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului."

Judecătoria Piatra-Neamț a apreciat că sunt valabile și sub imperiul noului C. proc. civ. considerentele Deciziei nr. 8 din 10 iunie 2013, pronunțate în recurs în interesul legii, cu privire la calificarea cererii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic drept o acțiune personală imobiliară, ceea ce determină stabilirea competenței instanței nu în raport de locul situării imobilului, ci în raport de domiciliul pârâtului.

Totodată, Judecătoria Piatra - Neamț a reținut că excepția necompetenței teritoriale de ordine publică a fost invocată cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., fiind invocată de instanță la primul termen de judecată.

Judecătoria Sectorului 5 București, astfel învestită, prin Sentința civilă nr. 3392 din 24 aprilie 2018, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a decide astfel, Judecătoria Sectorului 5 București a reținut incidența în cauză a Deciziei nr. 8 din 10 iunie 2013, pronunțate în recurs în interesul legii, și că din coroborarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. cu art. 126 alin. (1) din același cod rezultă că în procesele privitoare la drepturi de creanță necompetența teritorială este de ordine privată, dar și faptul că în speță nu este incident niciunul dintre cazurile de competență teritorială exclusivă prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ.

Judecătoria Sectorului 5 București a mai reținut că în cauză depunerea întâmpinării era obligatorie, iar potrivit art. 130 alin. (3) teza I C. proc. civ., necompetența de ordine privată putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare.

În consecință, s-a reținut că invocarea din oficiu a excepției necompetenței teritoriale s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., dreptul de a contesta sesizarea instanței aparținându-i exclusiv pârâtului.

Ca atare, Judecătoria Piatra-Neamț, sesizată de către reclamante, chiar dacă nu era competentă să judece cauza nu putea să-și invoce din oficiu necompetența teritorială și să se desesizeze, în acest fel, de soluționarea pricinii.

Înalta Curte de Casație și Justiție, legal învestită, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., cu soluționarea conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamț, pentru considerentele ce succed:

Art. 107 din C. proc. civ. instituie regula generală de stabilire a competenței teritoriale, alin. (1) al acestui articol dispunând în sensul că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Prin Decizia nr. 8 din 10 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat în sensul că "acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare." În considerentele deciziei, instanța supremă a arătat că o consecință a calificării acțiunii drept una personală imobiliară este stabilirea competenței instanței în raport de domiciliul pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică sau privată. Astfel, necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, precum și în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, în toate celelalte cazuri necompetența fiind de ordine privată.

Dispozițiile art. 130 C. proc. civ. reglementează modul de invocare a excepției de necompetență, aceasta putând fi invocată diferit în funcție de forma necompetenței, respectiv de ordine publică sau de ordine privată.

Art. 130 alin. (1) C. proc. civ. prevede că necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii, iar alin. (2) al aceluiași articol dispune în sensul că necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În schimb, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată numai de pârât și numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Potrivit art. 130 alin. (4) C. proc. civ., în situația necompetenței de ordine privată, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declinarea competenței. În această situație nici chiar reclamantul, după introducerea cererii de chemare în judecată, nu poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanțe competente.

Așadar, competența teritorială este reglementată, în principiu, de norme dispozitive, care prezintă anumite particularități în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de necompetență.

Astfel, în situația în care pârâtul nu înțelege să invoce excepția necompetenței teritoriale de ordine privată, instanța învestită prin cererea de chemare în judecată de reclamant rămâne competentă să judece cauza.

Înalta Curte constată că în prezenta cauză operează o competență de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuție doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în cauză pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu a invocat necompetența teritorială a Judecătoriei Piatra-Neamț, nici instanța, față de dispozițiile legale mai sus redate, nu putea să invoce, din oficiu, propria necompetență și să decline competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

În consecință, prin alegerea făcută de reclamante a Judecătoriei Piatra Neamț, această instanță a devenit exclusiv competentă a judeca litigiul cu care a fost învestită, moment de la care orice altă instanță, posibil competentă, a pierdut această prerogativă, raportat la dispozițiile art. 130 alin. (3) din Codul de procedură.

Față de dispozițiile legale evocate și considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra - Neamț.