ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 676/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 676/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 676/2018
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 984 din data de 13 august 2014,
Judecătoria Târgu Neamț
a admis acțiunea
formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C.,
a constatat perfectă convenția de vânzare-cumpărare
intervenită între reclamanți și pârât la data de 19 decembrie 2012,
prin care reclamanții au cumpărat de la pârât cu prețul de 3.000
lei suprafața de 1.450 mp teren în intravilanul satului Păstrăveni
din com. Păstrăveni, județul Neamț, înscrisă în Titlul
de proprietate din 2002.
A respins cererea de intervenție formulată de
intervenientele D., E. și F.
Prin Decizia nr. 1442 din 20 noiembrie 2017, Tribunalul
Neamț, secția I civilă,
a respins, ca
nefondat, apelul formulat de intervenientele D., E. și F. împotriva
sentinței civile nr. 984 din 13 august 2014, pronunțată de
Judecătoria Târgu Neamț.
Împotriva acestei decizii, intervenientele D., E. și F.
au declarat recurs,
înregistrat la Tribunalul Neamț,
la data de 38 ianuarie 2018 și transmis spre soluționare Înaltei
Curți de Casație și Justiție, la data de 30 ianuarie 2018.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație
și Justiție, secția I civilă, la data de 31 ianuarie 2018
și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată
aleatorie, completului de filtru nr. 10.
Prin rezoluția din data de 5 februarie 2018, s-a
fixat termen de judecată la 28 februarie 2018, în vederea discutării
competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și
Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen,
Înalta Curte a
rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale
materiale în soluționarea recursului de față, precum și a
cererii de suspendare formulată în cauză, în raport de
dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483
alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curte de Casație
și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele
considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta
Curte de Casație și Justiție judeca: „1. recursurile declarate
împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul
legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date
prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată rezultă
în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și
Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor
hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în
care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae
a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei
Curți de Casație și Justiție, ca regulă,
competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva
hotărârilor curților de apel și numai prin excepție
competența de soluționare a recursurilor împotriva altor
hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu
consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în
soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a
pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de
drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte
soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în
competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se
regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de
exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de
atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă
instanță, ceea ce relevă că legiuitorul
a optat pentru o soluție legislativă
diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor
de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta
Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea
oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența
altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la
edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a
normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei
Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,
s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare
la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 322 C. proc. civ., potrivit
cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin
modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se impun și în privința
art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că „Recursul
urmărește să supună Înaltei Curți de Casație
și Justiție examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile".
Nici această normă nu conține o formulare
de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și
Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod
expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus
dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca
instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în exercitarea scopului
recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în
care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare
a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și
recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte,
astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit
căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a
realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art.
126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine
de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei
norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)
din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta
Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței
sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art.
483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă
din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca
regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate
împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin
excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva
altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod
expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată
prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în
mod expres competența Înaltei Curți de Casație și
Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei
instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile
art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să
soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de
tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept
aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Cum în speță, judecătoria a fost
instanța învestită cu soluționarea fondului, iar
soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă
că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care
reglementează competența în materia recursului a instanței
supreme.
O altfel de interpretare care să atribuie
competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului,
indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în
realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de
competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale
(conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența
instanțelor judecătorești și procedura de judecată
sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc.
civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin
modificarea normelor prezentului cod").
În aplicarea acestor norme, competenta de soluționare
în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în
apel de către Tribunalul Neamț, precum și a cererii de
suspendare formulată în cauză, revine instanței ierarhic
superioare, respectiv Curții de Apel Bacău, instanță în
favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de
soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin.
(3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei
Curți de Casație și Justiție.
Declină competența de soluționare a recursului
declarat de intervenientele D., E. și F. împotriva Deciziei nr. 1442 din
20 noiembrie 2017 a Tribunalului Neamț, secția I civilă, precum
și a cererii de suspendare formulată în cauză, în favoarea
Curții de Apel Bacău.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 28 februarie 2018.