ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2440/2024

Ședința publică din data de 05 noiembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 13.04.2023 pe rolul Judecătoriei Moinești sub nr. x/2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: desfacerea căsătoriei părților din culpa exclusivă a pârâtului; exercitarea autorității părintești cu privire la minorul C. în mod exclusiv de către reclamantă și, în subsidiar, în comun de către ambii părinți; stabilirea locuinței minorului la mama sa; obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului; revenirea reclamantei la numele purtat în timpul căsătoriei, acela de D..

Pârâtul-reclamant a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a arătat că, atât la data sesizării instanței, cât și la momentul formulării prezentei cereri, niciuna dintre părți nu mai locuiește în România și în temeiul art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., își exprimă expres acordul ca prezenta acțiune de divorț să fie soluționată de Judecătoria Moinești.

Pârâtul a menționat că este de acord cu desfacerea căsătoriei părților din culpă comună precum și cu admiterea capetelor de cerere având ca obiect stabilirea locuinței minorului și plata pensiei de întreținere. În continuare, pârâtul a solicitat ca instanța să dispună exercitarea autorității părintești în comun.

2.1. Prin sentința civilă nr. 565 din 30 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Moinești a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, ambele părți locuiau în străinătate și că nu există un acord privind competența, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 20/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, fiind aplicabil art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 București, secția civilă, prin sentința nr. 7435 din 13 august 2024, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată de pârât prin note scrise, și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Moinești, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Instanța a constatat că pârâtul și-a exprimat acordul, în cuprinsul întâmpinării, ca Judecătoria Moinești să judece cererea de divorț, iar soția reclamantă a optat pentru Judecătoria Moinești, înregistrând litigiul pe rolul acestei instanțe.

Prin urmare, în raport cu dispozițiile art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., s-a reținut că Judecătoria Moinești este competentă teritorial să judece prezenta cauză.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență.

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea principală înregistrată pe rolul Judecătoriei Moinești, formulată de reclamanta A., prin care aceasta a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul B. și soluționarea capetelor de cerere accesorii privind exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei.

În speță, la data sesizării instanței, nici reclamanta și nici pârâtul nu aveau locuința în țară.

Astfel, acțiunea principală care a determinat desesizările reciproce ale instanțelor are ca obiect o cerere de divorț, cu element de extraneitate, iar instanțele aflate în conflict au interpretat diferit dispozițiile art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv cele referitoare la acordul părților privind instanța competentă a soluționa cauza. Dispoziția legală menționată stabilește că, în situația în care nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui asemenea acord cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 București.

În situația expusă, în mod corect au considerat instanțele aflate în conflict că instanța competentă să soluționeze pricina se stabilește potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., însă, în ceea ce privește forma acordului de alegere a instanței competente, Înalta Curte constată că acesta nu trebuie să îmbrace forma unui înscris comun al părților, câtă vreme reiese în mod expres voința fiecărei părți de a alege o anumită instanță pentru soluționarea cererii de divorț și această voință este exprimată în scris. Într-adevăr, manifestarea de voință trebuie să fie una neechivocă, clară și exteriorizată, manifestarea tacită de voință neputând produce efecte juridice în cazul alegerii instanței în temeiul art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.. În acest sens este decizia nr. 20 din data de 24 octombrie 2016, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1049 din data de 27 decembrie 2016, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat noțiunea de "acord" al părților din cuprinsul tezei a doua a alin. (2) al art. 915 din C. proc. civ., respectiv condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenția părților cu privire la alegerea instanței competente să soluționeze acțiunea de divorț, în situația în care niciuna dintre părți nu are locuința pe teritoriul României.

În decizia menționată, Înalta Curte a considerat că acordul de voințe la care face referire art. 915 alin. (2) din C. proc. civ. este, în esență, un contract în sensul art. 1.166 din C. civ., iar potrivit dispozițiilor art. 1.178 din același act normativ: "Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.". În ceea ce privește formele de exprimare a consimțământului, art. 1.240 din C. civ. prevede că: "(1) Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. (2) Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare."

În raport cu cele arătate, Înalta Curte a concluzionat că este necesar ca acordul părților, prevăzut de art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț. să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situația în care litigiul este pendinte, poate fi exprimat și verbal în fața instanței. În ambele cazuri, manifestarea de voință a părților în sensul opțiunii pentru o anumită instanță trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenției, fie din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței de judecată.

Astfel, chiar în lipsa unei convenții încheiate anterior învestirii instanței, părțile pot să își manifeste voința în scris sau verbal în fața instanței de judecată, în sensul alegerii judecătoriei care va soluționa divorțul, singura condiție fiind aceea ca opțiunea părților să rezulte explicit din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței.

În cauză, prin înregistrarea prezentului litigiu pe rolul Judecătoriei Moinești reclamanta a învestit această instanță cu soluționarea cererii de divorț; de asemenea, pârâtul-reconvențional a precizat expres prin întâmpinare că înțelege să își exprime acordul ca prezenta acțiune să fie soluționată de Judecătoria Moinești; astfel cum reiese din practicaua încheierii din data de 3 aprilie 2024, ambele părți, prin reprezentanți, au pus concluzii de respingere a excepției de necompetență teritorială invocate de această instanță, din oficiu.

Rezultă așadar că în cauză, în mod explicit și fără echivoc, părțile din cererea de divorț, care locuiesc în străinătate, și-au manifestat voința ca instanța care urmează să judece pricina să fie Judecătoria Moinești.

În consecință, în condițiile existenței unui acord expres al părților din cererea de divorț asupra competenței Judecătoriei Moinești, în temeiul art. 915 alin. (2) teza a doua din C. proc. civ., această instanță este exclusiv competentă teritorială să soluționeze cererea de divorț.

Pentru aceste considerente, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Moinești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Moinești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 05 noiembrie 2024.