ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2365/2024

HOTĂRÂRE

30.10.2024

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2365/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 23.09.2024, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., permiterea accesului neîngrădit și repunerea provizorie în posesie a bunurilor și utilajelor aparținând A. S.R.L. astfel cum sunt acestea identificate în procesul-verbal nr. x/19.09.2024, situate în spațiul închiriat din adresa comuna Păulești, sat Păuleștii Noi, județ Prahova, pentru a permite continuarea activității comerciale până la soluționarea pe fond a litigiului dintre părți, suspendarea provizorie a scadenței facturilor de penalități CMT nr. 1708/10.09.2024 și CMT nr. 109/11.09.2024, până la soluționarea pe fond a acțiunii de drept comun, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 997 C. proc. civ.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență

Prin sentința nr. 8758/27.09.2024, Judecătoria Ploiești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5 București.

A reținut instanța că, fiind vorba despre o acțiune prin care se solicită, pe cale de ordonanță președințială, repunerea provizorie în posesia bunurilor și utilajelor aparținând reclamantei în vederea desfășurării în continuare a activității comerciale, precum și suspendarea provizorie a scadenței facturilor ce conțin penalități, competența teritorială este una relativă, iar excepția de necompetență teritorială relativă - poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, lucru care s-a și întâmplat în cauză, întrucât prin întâmpinarea formulată în termenul legal pârâta a invocat excepția de necompetență teritorială și a solicitat declinarea cauzei către Judecătoria Sector 5 București.

În cuprinsul contractului de locațiune nr. x/18.10.2023 încheiat între pârâtă, în calitate de locator, și pârâtă, în calitate de locator, la art. 13.2 se prevede faptul că:

"orice divergență care va apărea din sau în legătură cu validitatea, interpretarea, executarea sau încetarea contractului va fi soluționată pe cale amiabilă. În cazul în care acest lucru nu este posibil litigiile vor fi deduse spre soluționare instanțelor române competente din București",

Rezultă că părțile au stabilit o clauză atributivă de competență pentru soluționarea eventualelor litigii către instanțele judecătorești din București, reclamantului revenindu-i sarcina de a alege, în conformitate cu art. 116 din C. proc. civ. oricare instanță judecătorească competentă, acesta alegând să introducă cererea la Judecătoria Ploiești, deși cererea de chemare în judecată, privește, în esență, notificarea de reziliere emisă de către pârâtă din data de 18.09.2024, o cauză de încetare a contractului.

Deși prin convenție nu a fost indicată, în mod expres, instanța competentă din Municipiul București, această cerință nu trebuie interpretată într-o manieră rigidă, criteriile instituite la art. 13.2 din contractul de locațiune nr. x/18.10.2023 fiind suficiente pentru determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial care, în cauză, este Judecătoria Sector 5 București.

Prin sentința nr. 9205/08.10.2024, Judecătoria Sector 5 București a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Ploiești, a constatat conflictul negativ și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut instanța că, deși în contractul încheiat între părți s-a inserat o clauză atributivă de competență, nu s-a specificat care anume instanță de pe raza de competență a Municipiului București ar fi competentă să judece. Pentru a fi valabilă o astfel de clauză trebuie îndeplinite mai multe condiții, printre care și aceea ca în convenție să se determine instanța aleasă. Or, în contractul ce face obiectul cauzei s-a menționat cu titlu generic că sunt competente instanțele din București, fără a se preciza în mod expres care anume instanță. Această precizare era necesară, având în vedere că la nivel de judecătorie funcționează 6 instanțe, aferente fiecărui sector al Municipiului București.

Mai mult, chiar dacă s-ar considera valabilă clauza atributivă de competență inserată în contract, normele de procedură care reglementează chestiunile deduse judecății sunt norme de ordine privată, iar alegerea instanței nu a fost făcută în interesul pârâtului, astfel că sunt în continuare incidente dispozițiile prevăzute de art. 116 C. proc. civ., care prevăd dreptul reclamantului de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente, printre care și instanța inițial sesizată de acesta, respectiv cea de la sediul pârâtului, conform art. 107 alin. (1) C. proc. civ., în speță Judecătoria Ploiești.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești pentru considerentele expuse în continuare.

Desesizarea celor două instanțe aflate în conflict a fost determinată de interpretarea diferită a dispozițiilor legale în temeiul cărora se stabilește instanța competentă a soluționa prezentul litigiu.

Astfel, Judecătoria Ploiești s-a raportat la dispozițiile art. 126 din C. proc. civ. în considerarea clauzei atributive de competență, prevăzută la art. 13.2 din contractul de locațiune nr. x/18.10.2023, pe când Judecătoria Sectorului 5 București a reținut ineficiența acesteia, întrucât nu s-a specificat care anume instanță de pe raza de competență a municipiului București ar fi competentă să judece, precum și că alegerea instanței nu a fost făcută în interesul pârâtei, motiv pentru care a acordat prevalență prevederilor art. 116 C. proc. civ., față de normele de competență teritorială alternativă incidente în cauză.

Prin prezentul demers judiciar, reclamanta a solicitat emiterea unei ordonanțe președințiale prin care să se dispună, până la soluționarea litigiului de fond dintre părți, permiterea accesului acesteia în spațiul închiriat de la pârâtă pentru a continua activitatea, respectiv suspendarea provizorie a scadenței facturilor de penalități CMT nr. 1708/10.09.2024 și CMT nr. 109/11.09.2024.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 997 și urm. C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 998 C. proc. civ., cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului dreptului.

Prin urmare, determinarea instanței competente să soluționeze cererea de ordonanță președințială se face prin identificarea instanței competente să judece fondul dreptului raportat la obiectul cererii de ordonanță președințală.

Dând eficiență acestor prevederi speciale, se constată că, prin dosarul nr. x/2024, înregistrat pe rolul Judecătoriei Ploiești concomitent cu cererea de emitere ordonanță președințială, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a notificării din 18.09.2024, de reziliere a contractului de locațiune încheiat cu pârâta în 18.10.2023, obligarea pârâtei la permiterea accesului în spațiul închiriat de la pârâtă pentru recuperarea bunurilor și utilajelor sale, obligarea pârâtei la restituirea bunurilor și utilajelor sale, precum plata de daune-interese pentru pierderile suferite ca urmare a imposibilității de a utiliza aceste bunuri, evaluate provizoriu la 10.000 RON, constatarea caracterului abuziv și nelegal al clauzelor contractuale prevăzute la art. 8.2.1 (iii) și 4.13, în baza cărora au fost emise facturile de penalități CMT nr. 1708/10.09.2024 și CMT nr. 109/11.09.2024, iar în subsidiar reducerea penalităților excesive, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 17.202,31 RON, reprezentând garanția de bună-execuție achitată de aceasta la semnarea contractului de locațiune și obligarea pârâtei la plata sumei de 17.280,21 RON, cu titlu de despăgubiri aferente lucrărilor de îmbunătățiri executate de către reclamantă asupra bunului dat în locațiune.

Rezultă, așadar, că cererea reclamantei izvorăște dintr-un raport de locațiune a imobilului, aspect care atrage incidența cazului de competență teritorială alternativă prevăzut de dispozițiile art. 113 pct. 4 C. proc. civ., text de lege care prevede că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același cod, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a imobilului mai este competentă și instanța locului unde se află imobilul.

Or, aplicând aceste norme la datele dosarului, se constată că raportul de locațiune invocat de reclamantă privește un spațiu comercial situat în sat Păuleștii Noi, comuna Păulești, județul Prahova, localitate aflată în circumscripția Judecătoriei Ploiești.

În speță, se constată și că această instanță coincide cu cea în a cărei circumscripție își are sediul pârâta, conform regulii generale prevăzute de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că acesta este situat la aceeași adresă cu imobilul obiect al locațiunii.

Totodată, aspectul inserării de către părți, în cuprinsul contractului de locațiune, a unei clauze atributive de competență, nu este apt a atrage eo ipso competența unei alte instanțe decât cea care ar fi competentă în acord cu normele de competență privată indicate, câtă vreme o astfel de clauză nu face posibilă, raportat la elementele pricinii, determinarea "instanței judecătorești competente din București".

Aceasta întrucât atât reclamanta, cât și pârâta aveau, la data formulării acțiunii, sediul social la adresa din sat Păuleștii Noi, comuna Păulești, județul Prahova, adresă la care se află, de asemenea, și imobilul obiect al locațiunii.

Așadar, niciunul dintre criteriile care pot funcționa în determinarea competenței teritoriale (sediul părților, respectiv locul unde se află imobilul obiect al unui contract de locațiune) nu permite concluzia existenței unei instanțe cu sediul în București, căreia să-i poată fi atrasă competența de soluționare a litigiului, pentru a se da eficiență clauzei atributive de competență din contract (conform căreia "litigiile vor fi deduse spre soluționare instanțelor judecătorești române competente din București").

Mai mult, pe rolul Judecătoriei Ploiești se află înregistrat inclusiv litigiul de fond dedus judecății de reclamantă, pe care se grefează situația de fapt prezentată în motivarea cererii de emitere a ordonanței președințiale și până la soluționarea căruia s-a solicitat dispunerea măsurilor solicitate în prezenta cauză.

Or, în acord cu prevederile art. 998 C. proc. civ., referite anterior, competența de soluționare a ordonanței președințiale se stabilește prin raportare la dispozițiile corespunzătoare fondului dreptului, această normă specială de competență fiind edictată în scopul unei mai bune administrări a justiției.

În consecință, dată fiind lipsa unor elemente concrete care să permită fixarea competenței în favoarea unei instanțe cu sediul în București în sensul clauzei atributive de competență din contract, coroborat cu învestirea Judecătoriei Ploiești cu soluționarea fondului dreptului, se va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.