ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2354/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 23.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 237.326 RON, echivalentul a 48.000 euro (potrivit cursului valutar al BNR din 14.04.2022, de 1 euro = 4.9443 Ron), reprezentând contravaloarea prejudiciului reprezentat de daunele morale suferite de reclamant ca urmare a gravei atingeri aduse atât vieții sale private, cât și onoarei și demnității sale de către organele de cercetare penală ale Statului Român, din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, prin emiterea și menținerea în mod ilegal față de acesta, pentru o durată de 60 de zile, în dosarul penal nr. x/2015 al acestei instituții, a mandatelor de supraveghere tehnică nr. 8124/UP/28.08.2015, nr. 8125/UP/28.08.2015, nr. 8126/UP/28.08.2015, nr. 9333/UP/02.10.2015, nr. 9342/UP/02.10.2015 și nr. 9343/UP/02.10.2015, în baza cărora a fost supravegheat în perioadele 31.08.2015-29.09.2015 și 03.10.2015-01.11.2015. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4, art. 5, art. 14 alin. (2), art. 1.349 alin. (1)-(3), art. 1.357, art. 1.373 alin. (1)-(2), art. 1.381 alin. (1), art. 1.385 și art. 1.386 alin. (1) C. civ., art. 139 alin. (1), art, 142 alin. (4) și art. 145 alin. (1) C. proc. pen., Decizia Curții Constituționale nr. 244/2017, art. 20, art. 21, art. 26 și art. 28 din Constituția României, art. 8 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 295/09.03.2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și, în consecință, a respins acțiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1139A/20.09.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a anulat-o, și a trimis cauza spre rejudecare.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că în mod corect a fost admisă, de către prima instanță, excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Atât în doctrină, cât și în practica judiciară s-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titulară a dreptului în raportul juridic dedus judecății și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic. Reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor, apreciind că angajarea răspunderii statului trebuie să se realizeze pentru prejudiciul moral suferit prin derularea procesului penal care l-a vizat. Astfel cum se poate observa din motivarea acțiunii, reclamantul invocă un presupus prejudiciu suferit prin acțiunile ilicite ale statului manifestate prin instituțiile sale naționale. Or, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane. Niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 1.357-1.371 C. civ. nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru fapta proprie, în condițiile în care presupusa faptă este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Astfel, din toate actele existente la dosarul cauzei, precum și din susținerile reclamantului, reiese că acțiunea vizează un presupus prejudiciu cauzat prin acțiunile/inacțiunile instanțelor din România, ceea ce nu vizează o faptă a Statului Român prin Ministerului Finanțelor. Prin urmare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Invocă, în acest sens, prevederile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens", precum și dispozițiile art. 224 alin. (1) C. civ., conform cărora: "dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului." Prin urmare, din coroborarea textelor indicate, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Totodată, plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României (art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 și art. 123 alin. (5) și de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, consideră că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. și care guvernează regimul răspunderii particularilor. Răspunderea administrativ-patrimonială a statului este obiectivă (răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare - art. 52 alin. (3) din Constituție și răspunderea patrimonială exclusivă a autorităților administrației publice pentru limitele serviciului public - ce se deduce din coroborarea prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) și ale art. 22 din Constituție) și subiectivă (răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituție și de Legea nr. 554/2004). Astfel, statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi care primesc delegație de suveranitate, deoarece aceștia nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Arată, totodată, că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că procurorul nu este un prepus al statului, însă a concluzionat în mod eronat în sensul că statul ar răspunde totuși pentru actele organelor de urmărire penală, concluzie neîntemeiată pe un text de lege.

Apărări formulate în cauză În data de 14.06.2024, în termen procedural, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-reclamant a menționat că susținerile recurentului-pârât nu sunt în măsură să răstoarne considerentele legale si întemeiate formulate de instanța de apel potrivit cărora: "(...) obligația de a garanta persoanelor drepturile fundamentale este una ce îi revine în mod direct statului, acesta fiind primul și principalul său rol, după cum rezultă din topografia normelor constituționale. Ca atare, orice încălcare a unor drepturi fundamentale de către entitățile ce compun statul atrage răspunderea directă și obiectivă a acestuia din urmă." Față de această formulare clară a răspunderii Statului Român pentru încălcarea de către instituțiile sale a drepturilor fundamentale ale cetățenilor, întărită de cele statuate de Curtea Constituțională și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sunt lipsite de orice temei legal și de orice corespondent în realitate criticile recurentului-pârât prin care acesta susține că Statul Român nu ar fi responsabil de delictele comise de organele de cercetare penală în instrumentarea cauzelor aflate în jurisdicția lor, pentru motivul că aceste organe nu s-ar afla într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Or, raportat la cele reținute judicios de instanța de apel, argumentele invocate de recurentul-pârât în motivarea căii de atac, nu sunt în măsură să răstoarne considerentele legale și temeinice ale Curții de Apel București potrivit cărora: "(...) chiar dacă procurorul nu este un prepus al statului, acesta din urmă răspunde pentru actele organelor de urmărire penală, întrucât în cauză sunt puse în discuție drepturi fundamentale, consacrate la nivel constituțional". În concluzie, arată că instanța de apel a aplicat în mod corect normele de drept material incidente, statuând fondat că în speță există o deplină identitate între pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, și persoana răspunzătoare din punct de vedere delictual obligată la despăgubirea reclamantului-intimat pentru daunele morale aduse onoarei, demnității și reputației sale de către organele penale specializate ale Statului Român, condiția calității procesuale pasive cerută de dispozițiile art. 36 teza I C. proc. civ. fiind îndeplinită în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat decizia pronunțată de instanța de apel, considerând că statul nu justifică o eventuală calitate procesuală pasivă în speță, întrucât presupusa faptă ilicită a fost comisă de o altă instituție cu personalitate juridică, pentru care nu operează atragerea răspunderii sale. Criticile au caracter nefondat. Prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamantul a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 237.326 RON, reprezentând daune morale cauzate de către organele judiciare, ca urmare a emiterii și menținerii față de acesta, în intervalul 31.08.2015-29.09.2015 și 03.10.2015-01.11.2015, a unor mandate de supraveghere tehnică, în legătură cu care a invocat că ar avea un caracter nelegal, fiindu-i adusă atingere vieții private, onoarei și demnității, mai ales în contextul în care nu a avut calitatea de parte în dosarul penal în care s-au dispus respectivele măsuri. Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, a fost invalidată de către instanța de prim control judiciar, care, admițând apelul reclamantului, a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului în considerarea faptului că se invoca nesocotirea unor drepturi fundamentale, fiind irelevantă și de un formalism excesiv trimiterea făcută de prima instanță la dispozițiile art. 1.373 C. civ., mai ales în contextul în care temeiul juridic al cererii deduse judecății a fost mult mai amplu (fiind invocate inclusiv prevederile art. 1.349 alin. (1)-(3), art. 1.357, art. 1.381 alin. (1), art. 1.385 și art. 1.386 alin. (1) C. civ., art. 139 alin. (1), art. 142 alin. (4) și art. 145 alin. (1) C. proc. pen., art. 20, art. 21, art. 26 și art. 28 din Constituția României, respectiv art. 8 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului). Constatările instanței de apel sunt corecte, Statul Român justificând legitimatio ad causam din perspectiva dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecății și care, în speță, se referă la o eventuală nerespectare de către pârât a drepturilor fundamentale ocrotite prin Convenția europeană a drepturilor omului, ca urmare a unei pretinse nelegalități a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse față de intimatul-reclamant. Or, fără a antama chestiuni privitoare la fondul raportului juridic dedus judecății, din moment ce aspectul existenței dreptului subiectiv invocat urmează a fi cercetat în condiții de contradictorialitate, de către instanțele de fond, cu ocazia devoluțiunii cauzei sub toate aspectele ei, în prezenta cale extraordinară de atac urmează a fi examinată strict legalitatea deciziei atacate, prin care s-a reținut corelația dintre părțile litigante și subiectele de drept parte ale raportului juridic de drept material invocat. În acest sens, se constată că, astfel cum rezultă din elementele cererii introductive de instanță, pe calea prezentei acțiuni, intimatul-reclamant urmărește obligarea recurentului-pârât la plata de daune pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pretinsei nerespectări, de către organele de urmărire penală, a unor dispoziții procedurale penale în legătură cu supravegherea sa tehnică, aspect care s-ar fi repercutat asupra dreptului său subiectiv la respectarea vieții private, astfel cum este prevăzut de dispozițiile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Obiectul pretenției deduse judecății prin cererea introductivă de instanță se circumscrie, deci, față de fundamentul acțiunii, sferei garanțiilor care trebuie atașate actului de justiție în materie penală, fiind, astfel, reclamată o reparație patrimonială ce decurge, în principal, din nesocotirea unor norme convenționale. Or, potrivit art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, "Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții", ceea ce înseamnă că a fost instituită o răspundere internațională a statelor contractante cu privire la obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate de Convenția Europeană. Ca atare, incumbând fiecărui stat contractant obligația de a asigura, în ordinea sa internă, apărarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție, rezultă că, atunci când se invocă nesocotirea unei asemenea obligații, în cadrul procesual pasiv al judecății trebuie să stea Statul Român, în reprezentarea căruia se află Ministerul Finanțelor, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ. Or, configurația juridică a demersului procesual formulat de către partea reclamantă permite, așadar, identificarea Statului Român, ca subiect pasiv al raportului juridic conferit judecății, ce presupune, drept premisă, existența unor consecințe păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitatea sa, consacrată la nivel constituțional, de garant al legalității și independenței actului de justiție lato sensu. Ca atare, trimiterea pe care o face recurentul-pârât la dispozițiile art. 223 - 224 C. civ., pentru a justifica o eventuală angajare a răspunderii persoanelor juridice de drept public prioritar răspunderii statului, este una inadecvată și care nu poate schimba cadrul în care se poartă litigiul atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi fundamentale garantate de Convenția Europeană. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în fixarea cadrului procesual, obiect al examinării în prezenta cauză, este suficientă doar afirmarea drepturilor și obligațiilor decurgând din raportul juridic dedus judecății, pentru justificarea calității procesuale a părților, în conformitate cu regula înscrisă în teza finală a art. 36 C. proc. civ., cât timp existența sau inexistența acestora constituie o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului. Se remarcă, de altfel, că intimatul-reclamant se prevalează, în promovarea demersului său judiciar, și de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 244/2017, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din C. proc. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională. Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că, atât în jurisprudența sa, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că, nefiind un drept absolut, exercițiul dreptului la respectarea vieții private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, paragraful 2 al art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și alin. (2) al art. 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului acestui drept să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale (par. 50). De asemenea, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății (par. 51). În continuare, Curtea a concluzionat că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv că existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică (par. 63 și 64). În realizarea obligației pozitive de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, astfel cum a fost trasată prin decizia anterior menționată, legiuitorul a consacrat normativ (ca urmare a adoptării Legii nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative) un mijloc procesual de verificare a legalității măsurii de supraveghere tehnică, precum și a modului de punere în executare a acesteia, în favoarea oricărei persoane cu privire la care s-a dispus sau confirmat o atare măsură și care nu a dobândit în respectiva cauză calitatea de parte (fiind reglementată, în acest sens, plângerea prevăzută de dispozițiile art. 145 1 C. proc. pen.). Corelativ, prin intermediul aceluiași act normativ, a fost concretizată, în mod evident, și intenția legiuitorului de a atribui calitate procesuală pasivă Statului Român în raport cu pretenția formulată de către intimatul-reclamant, ca urmare a introducerii în ordinea juridică, prin intermediul art. 539 1 C. proc. pen., a cazului de răspundere obiectivă a statului pentru prejudiciul cauzat ca urmare a dispunerii, confirmării, prelungirii sau punerii în executare, în mod nelegal, a unei măsuri de supraveghere tehnică. Deși ulterioară ilicitului afirmat în prezenta pricină, clarificarea juridică a cadrului procesual în această materie este una utilă, urmând a fi valorificată și în litigiul pendinte, din moment ce atestă, la rândul său, existența legitimării procesuale a pârâtului Statul Român, grefată pe calitatea sa de subiect pasiv al raportului juridic obligațional invocat și, astfel, a posibilității antrenării răspunderii sale, în condițiile expres prevăzute de norma specială, pentru prejudicii cauzate prin măsuri de supraveghere tehnică dispuse în mod nelegal, în mod similar cu alte cazuri de răspundere obiectivă a statului pentru măsuri dispuse în cadrul unui proces penal (precum dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate, conform art. 539 C. proc. pen.). Regimul juridic al acestui tip particular de situație juridică (explicitată prin consacrarea legislativă a cazului de răspundere stabilit de art. 539 1 C. proc. pen., anterior menționat, - cuprins în cadrul Capitolului VI, "Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri", al Titlul IV, "Proceduri speciale", din Partea specială a acestui act normativ -) se înscrie, astfel, în registrul acțiunilor decurgând din principiul constituțional al responsabilității juridice a statului, reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituție, particularizate tocmai prin caracterul excepțional al condițiilor în care poate fi angajată răspunderea juridică a acestui subiect de drept. Drept urmare, în raport cu pretenția concretă formulată de reclamant, se constată corespondența între persoana pârâtului și subiectul pasiv al raportului juridic de drept material dedus judecății, revenind instanței învestite cu soluționarea cauzei ca, în cadrul unei analize asupra fondului, să stabilească situația de fapt și măsura în care poate fi antrenată răspunderea juridică a pârâtului, în raport cu pretențiile formulate și cu apărările invocate în prezenta pricină. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1139 A din 20 septembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.