Decizia nr. 2288/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 654/08.11.2023, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului B. invocată prin întâmpinare, excepție unită cu fondul, a respins acțiunea civilă formulată de reclamant, ca neîntemeiată. În baza art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus reducerea onorariului avocatului ales al pârâtului B. de la suma de 50.000 RON, la suma de 5.000 RON, și a obligat pe reclamantul A. la plata către pârâtul B. a sumei de 6044,20 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului avocațial redus și cheltuieli de deplasare și cazare în cuantum de 1044,2 RON. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel principal reclamantul A. și apel incident pârâtul B..

Hotârârea pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 105 din 27 martie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâtul B., împotriva sentinței civile nr. 654 din 08.11.2023, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță.

Recursul exercitat în cauză Această ultimă hotărâre a fost atacată pe calea recursului de către pârâtul B.., care și-a fundamentat criticile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În argumentarea criticilor de nelegalitate invocate, recurentul-pârât a susținut următoarele: Decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., instanța de control judiciar apreciind, în mod greșit, că sentința apelată ar fi fost nemotivată. Astfel, contrar reținerilor curții de apel, sentința tribunalului a fost motivată, instanța apreciind asupra întregului material probator administrat în cauză și constatând că nici prin cererea de chemare în judecată și nici ulterior în probațiune, reclamantul nu a detaliat în ce constă prejudiciul suferit, argumentând apoi că, deși se invocă încălcarea unui atribut al personalității umane, demnitatea, onoarea, respectiv dreptul la imagine, afirmarea acestei atingeri este una generică, fără a fi produse probe. Totodată, s-a mai reținut de către tribunal că "reclamantul nu a dovedit aspecte concrete prin care să fi fost supus oprobriului public, afirmațiile pârâtului fiind numai prin "natura lor" prejudiciabile, nu și faptic" respectiv că "și în prezent, acesta (reclamantul) se bucură de același statut, fiind respectat și apreciat în societate, dar și în plan profesional (...)". Instanța de fond a reținut că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite pretins săvâșite de pârât și a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, considerând că lipsa oricăreia dintre cele patru condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ, duce la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale. Faptul că, în cadrul motivării sentinței, au apărut mențiuni cu privire la situația reclamantului și a pârâtului cu referire la existența unui conflict cu privire la terenuri, la temperamentul pârâtului, nu constituie vreo dovadă a lipsei de motivare a sentinței atacate, ci doar simple erori materiale ce pot fi îndreptate prin procedura specială, reglementată prin art. 442 și art. 445 C. proc. civ. De altfel, prin prisma prevederilor art. 442- 444 din C. proc. civ. și inadmisibilitatea unei astfel de solicitări pe calea apelului - rezultă că desființarea hotărârii apelate si trimiterea cauzei spre rejudecare intervine doar când prima instanță a soluționat în mod greșit procesul, fără a intra în cercetarea fondului, pe baza unei excepții procesuale-prescripție, putere de lucru judecat, inadmisibilitate, lipsa calității procesuale etc, textul în discuție fiind aplicabil și în situația în care prima instanță s-a pronunțat asupra altor aspecte decât cele cu care a fost învestită. Per a contrario, instanța judecă fondul ori de câte ori acțiunea nu s-a soluționat în baza admiterii unei excepții procesuale: respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, precum și admiterea acțiunii, în parte, cu respingerea unor pretenții, ca neîntemeiate, și admiterea acțiunii în întregime. Omisiunea nemotivării în fapt și/sau în drept a soluției de admitere sau respingere a acțiunii nu presupune soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului, întrucât prin soluția de respingere a acțiunii, instanța s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, acțiunea fiind respinsă în întregul ei, iar dacă, în cazul admiterii, judecătorul nu s-a pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, calea deschisă este cea prevăzută de art. 444 din C. proc. civ., Instanța de apel poate îndrepta orice viciu al motivării sentinței primei instanțe, indiferent dacă se menține sau nu soluția primei instanțe, instanța de control judiciar fiind obligată să arate argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în calea de atac și susținerile care au fost înlăturate, astfel încât să se evidențieze că instanța a examinat aspectele invocate. Această modalitate de judecată în căile de atac este pe deplin concordantă cu art. 6 din C.E.D.O., Curtea având o jurisprudență constantă în a arăta că "o instanță superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficiențele procedurii în primă instanță și (...) este ușor de conceput ca o astfel de instanță să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiția ca aceasta să respecte garanțiile de la art. 6" Cu toate că potrivit jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, obligația de motivare nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, este necesar să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecății, ceea ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția, context în care obligația de motivare impune o aprecierea întotdeauna atașată de natura și circumstanțele cauzei, respectiv stilul judiciar și tipologia actului de justiție, fiind înțeleasă ca un silogism logic apt să explice inteligibil hotărârea luată.

Apărările formulate în recurs La 17 iunie 2024, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, în termen legal, solicitând respingerea recursului declarat în cauză. Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele expuse pe larg prin memoriul de recurs.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 01 august 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză. II. Soluția si considerentele Înaltei Curți de Casație si Justiție Analizând decizia atacată prin prisma criticilor expuse, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului exercitat de pârâtul B. pentru considerentele ce succed. Prioritar, Înalta Curte reține că prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a invocat incidența a trei motive de casare reprezentate de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 C. proc. civ., în contextul în care, în susținerea incidenței acestor motive de nelegalitate, partea a invocat exclusiv nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 480 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. În aplicarea principiului rolului activ al judecătorului, consfințit la nivel legislativ prin art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., conform căruia "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.", și constatând că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. au fost invocate în mod formal de către parte, în susținerea incidenței acestora partea neaducând niciun argument, Înalta Curte urmează a examina legalitatea deciziei recurate în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. care vizează ipoteza în care se critică nerespectarea de către instanța de apel a regulilor de procedură, așa cum este cazul în speța dedusă judecății. Prin demersul judiciar inițiat de reclamantul A. se urmărește, pe tărâmul acțiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtului B. la repararea prejudiciului de imagine cauzat prin faptele culpabile ale acestuia, de denigrare a reclamantului prin postările efectuate de acesta pe o rețeaua de socializare (C.). Așa cum se relevă prin cererea introductivă de instanță, pretenția reclamantului, întemeiată în sfera răspunderii civile delictuale, își are sorgintea în conduita pârâtului, care a formulat acuzații pe pagina de C. cu privire la activitatea sa profesională, acuzându-l de săvârșirea de fapte de natură penală sau care ar determina o răspundere disciplinară sau că ar fi o persoană cu o moralitate îndoielnică. Reclamantul a afirmat că fapta ilicită reclamată constă în lansarea de către pârât, în spațiul public, al unor afirmații denigratoare care i-au adus grave prejudicii de ordin moral, fiindu-i afectat dreptul la imagine, întrucât exercită funcția de magistrat-judecător, Președinte al secției Penale din cadrul Tribunalului Caraș-Severin. Prima instanță a respins acțiunea, constatând că nu există faptă ilicită, element esențial ce trebuie întrunit cumulativ alături de celelalte condiții (existența vinovăției făptuitorului, existența unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu) pentru atragerea răspunderii pârâtului. Din lecturarea sentinței Tribunalului Dolj, se constată că această instanță a examinat situația de fapt și prevederile legale incidente, cu referire la existența unei acțiuni ilicite care să poată fi reproșată pârâtului și care să se fi concretizat printr-o exercitare a libertății de exprimare dincolo de limitele acceptabile. Astfel, se relevă că în determinarea caracterului licit sau ilicit al acțiunii de postare a articolelor pretins defăimătoare, tribunalul a efectuat o analiză amplă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă în speța de față, prin raportare la prevederile art. 20 și art. 30 din Constituția României și la dispozițiile legale interne incidente, conchizând în sensul că nu există faptă ilicită și că nu orice prejudiciu conferă dreptul la o compensație bănească, ci numai cel de o anumită gravitate, în condițiile concrete ale faptului prejudiciabil. Ulterior enunțării criteriilor obiective, necesare analizei drepturilor aflate în conflict, prima instanță a făcut trimiteri concrete la probele aflate la dosarul cauzei, reținând că în calitate de judecător de drepturi și libertăți, reclamantul a luat față de unele persoane măsura arestării preventive, măsură care nu a fost confirmată de instanța de control judiciar, respectiv de Curtea de Apel Timișoara, iar prin postările făcute pe pagina de C., pârâtul a adus la cunoștința alegătorilor săi aceste aspecte, fără însă a-i fi imputată reclamantului săvârșirea vreunei fapte de natură penală, contravențională sau care să atragă răspunderea sa disciplinară. Având a stabili, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, dacă relatările în discuție au păstrat un just echilibru între protecția drepturilor reclamantului la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertate de exprimare protejată de art. 10 din Convenție, în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitații respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, tribunalul a reținut că autorul articolelor nu este pârâtul din cauza de față, acesta fiind doar unul dintre cei care au distribuit aceste articole deja apărute în spațiul public pe pagina publică a entităților "luju.ro", "expres de banat", "caon.ro" (caraș online.ro), iar scopul acelor postări a fost tocmai informarea cetățenilor, iar nu denigrarea reclamantului, existența faptei de postare fiind probată prin înscrisurile atașate la dosar, nefiind contestată de părți. În analiza căii ordinare de atac, instanța de apel a considerat că tribunalul, deși a reținut că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii imputată pârâtului este reprezentată de afirmațiile sau acuzațiile incluse în cele opt postări de pe rețeaua de socializare C., nu a procedat la o analiză a conținutului acestor articole și nu și-a expus argumentele pentru care a apreciat că preluarea unor articole și distribuirea acestora pe pagina de socializare a pârâtului nu reprezintă o faptă ilicită, motiv pentru care a apreciat că sentința nu este motivată în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., este arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, astfel că, prin decizia recurată, a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dolj, în cadrul impus de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În combaterea acestui raționament juridic, în calea extraordinară de atac, recurentul-pârât a susținut încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., arătând că, de vreme ce prima instanță a soluționat fondul cauzei, instanța de apel, admițând calea de atac, avea obligația de a anula sentința și de a proceda la reținerea cauzei spre rejudecare, cu evocarea fondului. Potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul tară a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (...)". Rezultă din dispozițiile legale mai sus citate că soluția anulării hotărârii instanței de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv dacă instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Textul legal citat instituie, totodată, și regula potrivit căreia instanța de apel, după anularea sentinței, va judeca procesul, evocând fondul. Prin excepție de la această regulă, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. stabilește că în oricare dintre cele două situații, instanța de apel va putea, totuși, trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, o singură dată, însă numai dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare. În toate celelalte situații în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanța de apel. Sintagma "fără a intra în judecata fondului" echivalează cu necercetarea fondului, respectiv atunci când instanța dă soluția în temeiul unei excepții procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut. Așadar, intenția legiuitorului a fost aceea de a elimina interpretarea extensivă în sensul că instanța nu ar fi "cercetat suficient" fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare sau prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părți. În speța pendinte, Înalta Curte constată că tribunalul nu numai că nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale, ci a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunțându-se asupra pricinii deduse judecății, în sensul respingerii, motivate, a acesteia. Astfel, prima instanță, analizând probatoriul administrat în cauză, a oferit prevalență dreptului la liberă exprimare, în detrimentul dreptului la viața privată al reclamantului, reținând în considerente că: "pârâtul B. se adresează reclamantului în calitatea acestuia de magistrat - judecător - Președinte al secției Penale din cadrul Tribunalului Caraș Severin care se bucură, deci, de o anumită notorietate. În raport cu standardul impus de Convenție, o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nefiind însă valabil și pentru persoanele publice, cum este reclamantul. În cazul acestora din urmă, art. 8 prevalează în fața art. 10 din Convenție doar dacă aspectele publicate se raportează exclusiv la detalii din viața lor privată sau au ca unic scop simpla satisfacere a curiozității publicului în această privință, (cauza Axel Springer c. Germaniei), ceea ce nu este cazul în speță", reținând totodată că "reclamantul, în calitatea sa de persoană publică, trebuie sa accepte un grad al criticii mult mai ridicat în raport cu persoanele care nu au această calitate, fiind expus, în mod inevitabil, unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale, trebuind să arate o mai mare toleranță în această privință (cauza Lingens c. Austriei). Funcționarii publici trebuie să fie deschiși la critică, chiar și când aceasta are doar scopul de a provoca (Bargao et Domingos Correia c. Portugaliei)." De asemenea, tribunalul a mai constatat că "nu a găsit necesar a face o analiză amănunțită asupra conținutului afirmațiilor, spre a le încadra în judecăți de valoare (opinii despre calitățile profesionale, morale și personale) ori fapte propriu-zise (acuzații de a fi comis fapte determinate), acestea fiind scuzabile față de circumstanțele relevate anterior", justificat de împrejurarea că este suficient că acestea oferă afirmațiilor o bază faptică care să conducă la concluzia că pârâtul nu a acționat cu rea-credință. S-a mai reținut că ansamblul acestor elemente a determinat instanța să aprecieze că în cuprinsul postărilor era înfățișată o bază factuală suficientă, pe care se sprijineau judecățile de valoare avansate de pârât în cuprinsul articolului, independent de valoarea de adevăr a supozițiilor avansate în cuprinsul articolului, în condițiile în care în acest tip de litigii nu se face proba verității. ". În analiza existenței unui prejudiciu moral suferit de către reclamant, ca o condiție a antrenării răspunderii civile delictuale în temeiul dispozițiilor art. 1357 alin. (1) din C. civ., în considerarea dispozițiilor interne și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale care nu dau dreptul la despăgubiri în lipsa dovezilor că persoana a suferit, efectiv, un prejudiciu moral cauzat de încălcarea dreptului subiectiv sau al unui interes, tribunalul a reținut că în cauză reclamantul nu a relevat un minim probatoriu sub aspectul producerii unui prejudiciu moral, constatând că "nici prin cererea de chemare în judecată, și nici ulterior și în probațiune, reclamantul nu a detaliat în ce constă prejudiciul suferit, arătând generic că prin aceste postări, i-au fost aduse grave și evidente prejudicii morale, fiindu-i afectat dreptul la imagine dar și demnitatea și onoarea. Însă, acest element nu poate fi reținut ca dovedit în condițiile în care, deși se invocă încălcarea unui atribut al personalității umane, demnitatea, onoarea, respectiv dreptul la imagine, afirmarea acestei atingeri este una generică, fără a fi produse probe". În legătură cu aceeași chestiune, tribunalul, analizând materialul probator, a reținut că "reclamantul nu a dovedit aspecte concrete prin care să fi fost supus oprobriului public, afirmațiile pârâtului fiind numai prin natura lor prejudiciabile, nu și faptic. Mai mult, postările publice pe pagina de C., vizionate de un număr redus de persoane nici măcar nu au fost credibile (prin raportare la perceperea pârâtului în spațiu public), astfel încât, cel puțin, să se creeze aparența unei veridicități a celor afirmate, faptele pârâtului beneficiind, în mod evident, de o doză de exagerare și de subiectivism pe fondul conflictului cu reclamantul, conflict care mai există. În plus, nu a rezultat împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputație pe care reclamantul pretinde că o are în mediul personal, social și profesional. Dimpotrivă, acesta se bucură în continuare de același statut, fiind respectat și apreciat în societate, dar și profesional, afirmațiile publice ale pârâtului neavând, nici pe departe, impactul negativ reclamant prin acțiunea introductivă". Totodată, a mai reținut că "Fapta ilicită, prin chiar natura sa, nu este de natură să conducă în sine la concluzia producerii unei atingeri unuia din atributele esențiale ale persoanei, cum este cazul de față, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu moral. (...) Cum fapta ilicită invocată de către reclamant constă în afirmațiile din cuprinsul articolelor care au fost publicate de o altă entitate, și nu de către pârât, care doar a distribuit ulterior acest articol, reiese că pârâtul nu se face vinovat de afirmațiile pentru care s-a solicitat acordarea de daune morale, nefiind creatorul de conținut al respectivelor articole. (...) Gradul infim de credibilitate al celor imputate, precum și impactul real și nu potențial al celor publicate- o parte din postări fiind preluate de pe site-ul luju.ro- fac inaplicabile dispozițiile care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale, fapta pârâtului, deși în aparență ilicită, neavând aptitudinea concretă de a naște în conștiința publicului a unor serioase îndoieli referitoare la persoana față de care se fac respectivele afirmații". Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept, este clară și precisă, se referă la probele administrate și conduce în mod logic și convingător la soluția pronunțată în dispozitiv, iar eventualele lacune sau inadvertențe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, așa încât nu sunt îndeplinite condițiile pentru retrimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal. Ca urmare, este corect argumentul recurentului-pârât în sensul că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată este lipsită de temei legal, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Dat fiind că, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 497 din C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 105 din 27 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă., va fi admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.