ÎCCJ, decizie (scj.ro #198464)

Preluarea și distribuirea pe pagina de Facebook a unui articol cu conținut defăimător. Asumarea textului de către titularul contului. Depășirea limitelor libertății de exprimare. Angajarea răspunderii civile delictuale. Despăgubiri morale

C.civ., art. 75, art. 1349, art. 1357

C.E.D.O., art. 10

În jurisprudența sa, Curtea europeană a stabilit că, atunci când comunicarea de informații sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmațiilor unui terț (prin repostarea și distribuirea unui material, sau prin redarea unui interviu), nu se exclude de plano o analiză de conținut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparține altcuiva decât cel care îi asigură redarea.

Tocmai întrucât practica repostării/copierii și distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilității transmiterii de informații ofensatoare, o analiză de conținut a materialului acuzat ca fiind ofensator, este necesară spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte, dacă e vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată și distantă a înregistrării/materialului preexistent în mediul online, acțiune care nu comportă sancțiuni ori îngrădiri ale libertății de exprimare ori dacă, prin modul de alcătuire a materialului – atribuirea titlului, modul de prezentare a informației, adăugiri aduse textului – se înțelege că cel care acționează astfel aderă și susține ideile comunicate, situație care reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depășirii limitelor libertății de exprimare.

Astfel, cum în privința conținutului articolului s-a stabilit, pe baza verificării că este unul denigrator, ofensator la adresa reclamantului, iar din textul care aparține pârâtului, ce precede materialul copiat, a reieșit că acesta și-a însușit în totalitate articolul, prezentând ca reale cele relatate, nu se poate susține că este vorba despre o preluare neutră, inofensivă a unui material din mediul online, ci a uneia asumate, la care pârâtul a aderat și ale cărei idei le susține, făcându-se vinovat de săvârșirea unei fapte proprii care s-a materializat nu doar într-o simplă apreciere, ci în asumarea și distribuirea către alte persoane a unui articol ofensator, cu consecința evidentă a ajungerii sale la un public mai larg decât inițial, scopul urmărit sau măcar acceptat fiind denigrarea reclamantului.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 837 din 13 aprilie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița - Secția I civilă la data de 03.07.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, obligarea pârâtului să înlăture articolul denigrator din data de 08.04.2020 la adresa reclamantului, existent pe pagina sa de Facebook pe care o administrează, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 71-72, art. 253 alin. 4, art. 1349, art. 1357 și art. 1381-1386 Cod civil.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul a solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată și a invocat excepția de conexitate raportat la dosarul civil nr. x/315/2020 al aceleiași instanțe.

La termenul de judecată din 16.10.2020, tribunalul a respins excepția de conexitate și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât.

Prin sentința nr.1884 din 10.12.2020, Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă a respins acțiunea.

Prin decizia nr. 1724 din 01.07.2021, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 2 000 lei cu titlu de daune  morale, a respins, în rest, celelalte pretenții ca neîntemeiate și a luat act că apelantul va solicita  cheltuieli de judecată  pe cale separată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâtul, arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 75, art. 1349, art. 1357 C.civ., art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea recursului declarat, acesta a susținut că concluzia instanței de apel în sensul că el nu dispune de o libertate de exprimare similară jurnalistului, ci de una mai restrânsă, este de natură să încalce dispozițiile art. 10 CEDO care nu fac o asemenea distincție. Practic, instanța de apel apreciază că pârâtul nu avea destulă libertate de opinie pentru a prelua pe pagina sa de Facebook un text de pe altă pagină a acestei rețele de socializare, care nu-i aparținea, aprecierea fiind făcută în mod exclusiv pe propria concluzie a instanței.

Mai mult, deși instanța de fond a reținut că textul ce face obiectul litigiului nu conține expresii jignitoare, instanța de apel, în mod greșit a reținut că apelativele „capra” și „făptuitor” au un rol defăimător la adresa reclamantului, doar pentru că au fost folosite pe tot parcursul articolului.

Se înțelege, din conisderentele deciziei atacate, că instanța de apel l-a găsit vinovat pe pârât pentru preluarea unui text care nu-i aparține, pe pagina sa de Facebook, arătând că acesta nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul, ci că și-a asumat acest text.

Instanța de apel apreciază exclusiv arbitrar, fără suport legal, că limita de libertate de exprimare a pârâtului se află la limita dintre „like” (apreciere) și „share”(preluare), încălcând astfel dispozițiile art. 10 CEDO și art. 75 Cod civil, potrivit acestor din urmă dispoziții „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte”.

Se deduce, din cuprinsul acestui text, că instanța de apel a încălcat chiar aceste prevederi legale prin soluția pe care a pronunțat-o în prezenta cauză.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-reclamant a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 488 C.proc.civ., respectiv deși recurentul a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 din cod, nu a arătat în ce mod instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile legale indicate de către recurent.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, întrucât acesta a distribuit un articol pe rețeaua de socializare Facebook cu intenția vădită de a denigra reclamantul persoană publică.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 30 alin. 6 din Constituție, art. 75 C.civ., art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin modul în care pârâtul l-a acuzat pe reclamant, fără o bază factuală dovedită, că a săvârșit fapte penale grave, că a folosit în interes personal poziția politică pe care o are, prin folosirea de cuvinte jignitoare utilizate pentru a sublinia că dezaprobă modul de exercitare a atribuțiilor de viceprimar de către reclamant, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată care intră sub incidența art. 8 din CEDO, echilibru ce impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare reprezentând situații factuale lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei campanii de denigrare și propagate în public, prin mijloace de comunicare on-line.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin criticile de recurs formulate, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei atacate din punct de vedere al criteriilor în raport de care instanța de apel a analizat și a stabilit depășirea limitelor libertății de exprimare prin  postarea pe pagina proprie Facebook, a unui material informațional preluat din mediul online și distribuirea către alte persoane, material care îl viza pe reclamant. Prin urmare, recursul declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și încadrabil în acest motiv legal de recurs nu poate fi afectat de sancțiunea nulității invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant.

Luând spre examinare recursul, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat potrivit celor ce urmează.

Legalitatea soluției instanței de apel a fost contestată ca fiind una contrară dispozițiilor art. 10 din CEDO și celor ale art. 75 din Codul civil, de natură să determine o greșită angajare a răspunderii civile delictuale a recurentului–pârât, în considerarea diferențelor realizate de instanță în aprecierea libertății de exprimare, considerată ca fiind mai restrânsă atunci când este vorba despre persoane care nu sunt jurnaliști; de asemenea, a fost contestată diferența pe care instanța de apel a realizat-o între fapta de apreciere a unui text care se găsește în online și aceea pe preluare și distribuire, recurentul afirmând că instanța a utilizat criterii arbitrare, neregăsite în textul legii.

Criticile recurentului nu pot fi primite.

Deși nu se regăsesc în textul art. 10 din CEDO, ambele criterii utilizate în analiza instanței de apel au fost conturate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, alături de Convenție, formează blocul de convenționalitate ce are caracter obligatoriu pentru instanțele naționale și este direct aplicabil în plan intern.

În viziunea Curții Europene, presa este unul din stâlpii democrației, având rolul esențial de a asigura dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general, dar și un veritabil mijloc de menținere a echilibrului democratic între forțele politice din viața publică a unei societăți. De aceea, presa are în jurisprudența Curții, relativă la libertatea de exprimare, un rol privilegiat, fiind destul de greu admise atingeri aduse acesteia, presei fiindu-i îngăduită o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare. Libertățile mai largi recunoscute acesteia cât privește dreptul la exprimare sunt în strânsă legătură cu rolul recunoscut presei de a fi „câinele de pază al societății” și are în vedere realitatea că informația este un bun  perisabil, întârzierea publicării ei, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp, riscă foarte mult să o priveze de orice valoarea și orice interes.

Rolul formator de opinie al presei și impactul deosebit al informațiilor și opiniilor publicate implică pentru aceasta exercitarea libertății de exprimare în anumite condiții de deontologie, menite să garanteze exercitarea firească a rolului său într-o societate democratică și pluralistă.

În schimb, o persoană particulară care acționează pe cont propriu în cercul său de relații, prin preluare de materiale informaționale din mediul online și distribuirea acestora în scopul asigurării comunicării lor unui număr mai mare de receptori, nu se poate spune că se află sub imperativele care influențează activitatea presei (urgența comunicării informației fără a o mai supune unei verificări, obligații deontologice de prezentare a informației, scopul în realizarea căruia acționează).

Prin urmare, nu este nici eronată și nici arbitrară distincția pe care a realizat-o în analiza sa instanța de apel sub aspectul limitelor mai restrânse ale libertății de exprimare recunoscute pârâtului (recurent), în raport de împrejurarea că acesta nu este jurnalist (spre exemplu, considerând nejustificată în cazul acestuia doza de exagerare remarcată în cuprinsul materialului).

Dar, chiar astfel distingând cât privește libertatea de exprimare a pârâtului, Înalta Curte reține că, în continuarea, instanța de apel a realizat o verificare în conținut a materialului acuzat ca fiind ofensator, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat preluarea și distribuirea articolului, forma, stilul textului (apreciat ca fiind unul tendențios, atribuind reclamantului calități ce țin de procedura penală, cuvinte defăimătoare utilizate în mod repetat), tema abordată, buna-credință și scopul cu care acesta a acționat, concluzia sa în privința caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârât fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudența instanței europene în verificarea limitelor liberțății de exprimare.

Cât privește distincția între apreciere (”like”) și preluare („share”), din nou analiza instanței de apel reflectă o judecată realizată în raport de coordonatele jurisprudenței Curții Europene care, atunci când comunicarea de informații sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmațiilor unui terț (prin repostarea și distribuirea unui material, ca în cazul de față, sau prin redarea unui interviu), a stabilit că nu se exclude de plano o analiză de conținut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparține altcuiva decât cel care îi asigură redarea.

Tocmai întrucât practica repostării/copierii și distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilității transmiterii de informații ofensatoare, o analiză de conținut e necesară spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte, dacă e vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată și distantă a înregistrării/materialului preexistent în mediul online, acțiune care nu comportă sancțiuni ori îngrădiri ale libertății de exprimare ori dacă, prin modul de alcătuire a materialului – atribuirea titlului, modul de prezentare a informației, adăugiri aduse textului – se înțelege că cel care acționează astfel aderă și susține ideile comunicate, situație care reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depășirii limitelor libertății de exprimare.

Or, sub acest aspect, instanța de apel a reținut din textul ce precede materialul copiat și care aparține chiar pârâtului, că acesta își însușește în totalitate articolul, prezentând ca reale cele relatate. Cum în privința conținutului articolului a stabilit, pe baza verificării sale că este unul denigrator,  ofensator la adresa reclamantului, în mod corect a apreciat că, nefiind cazul unei preluări neutre, inofensive a unui material din mediul online, ci a uneia asumate, la care pârâtul a aderat și ale cărei idei le susține, acesta se face vinovat de săvârșirea unei fapte proprii care s-a materializat nu doar într-o simplă apreciere, ci în asumarea și distribuirea către alte persoane a unui articol ofensator, cu consecința evidentă a ajungerii sale la un public mai larg decât inițial, scopul urmărit sau măcar acceptat fiind denigrarea reclamantului.

Cât privește contestarea prin recurs a aprecierii diferite a instanței de apel, în raport cu cea a tribunalului, ca având caracter ofensator apelativele „capră” și „făptuitor” utilizate în mai multe rânduri în cuprinsul articolului, Înalta Curte reține că această activitate ține de evaluarea probelor (de către instanța a cărei hotărâre e atacată) și nu intră sub puterea de cenzură a instanței de recurs, a cărei judecată este una limitată și subordonată unui control în legalitate a soluției din apel.

Deși nu susține criticile de recurs, rezumate la contestarea celor două criterii avute în vedere de instanța de apel în evaluarea caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, Înalta Curte reține că înscrisul nou administrat în recurs - constând în Încheierea din 10 din 03.2021 a Tribunalului Dâmbovița, secția penală, prin care s-a admis plângerea împotriva unei ordonanțe a parchetului de pe lângă ÎCCJ-DNA-Serviciul Teritorial Ploiești din 23.11.2020 emisă în dosarul nr. x/P/2018, care a fost desființată și trimisă cauza pentru continuarea cercetărilor (dosar penal în care se desfășoară o cercetare penală in rem impotriva primarului, viceprimarului-reclamantul și altor funcționari publici din Primăria X) – nu este de natură să influențeze aspectele de fapt ale cauzei avută în vedere de instanța de apel și să reclame o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, în vederea unei noi evaluări a acesteia. Înscrisul administrat relevă, cel mult, existența unor acuzații aduse reclamantului care sunt în curs de verificare, iar caracterul ofensator al materialului informațional în legătură cu care instanța de apel a angajat răspunderea civilă a pârâtului a fost analizat într-un cadru mai larg decât cel dedus din utilizarea în cuprinsul său a termenului de făptuitor atribuit reclamantului.

Judecând în limitele date de criticile de recurs susținute și apreciind, pentru motivele arătate, asupra caracterului nefondat al acestora, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat.