ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1457/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1457/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civila nr. 1137 din 24 mai 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția

lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, fiind respinsă ca lipsită

de interes acțiunea formulată de reclamanta SC S.F.C.I.E. SRL în contradictoriu

cu pârâta SC S.E.I. SRL și cu intervenienta S.P., fiind obligată reclamanta SC

S.F.C.I.E. SRL la 9.865,00 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC S.E.I.

SRL.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta SC S.F.C.I.E. SRL a declarat apel.

Prin decizia civilă

nr. 13A din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, apelul formulat de reclmamantă a fost anulat ca netimbrat.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut că prin rezoluție, s-a stabilit în sarcina apelantei

obligația de a achita taxă judiciară de timbru în cuantum de 19,5 RON și timbru

judiciar în cuantum de 0,15 RON, corespunzătoare apelului declarat.

Pentru termenul de judecată

din 29 ianuarie 2013, apelanta a fost citată la sediul ales indicat în cererea de

apel, cu mențiunea de a face dovada achitării taxelor legale.

Apelanta nu s-a prezentat

însă în instanță și nici nu a depus la dosar dovada achitării taxelor menționate,

așa încât, în temeiul art. 20 alin. (1)-alin. (3) din Legea nr. 146/1997, curtea

de apel a anulat calea de atac ca netimbrată.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., cererea de recurs fiind precedată de formularea unei cereri de repunere în

termenul de declarare a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 103 C. proc.

civ.

Față de împrejurarea că

există la dosar o dovadă de comunicare a deciziei recurate din data de 17 mai 2013,

recurenta învederează că înțelege să formuleze cererea de repunere în termenul de

recurs.

Astfel, se susține de

către recurentă că nu a avut cunoștință despre pronunțarea instanței de apel asupra

apelului său decât în data de 10 septembrie 2013 când s-a judecat cererea de completare

a dispozitivului deciziei atacate, iar de redactarea și comunicarea deciziei civile

a luat cunoștință în data de 16 noiembrie 2013 din arhiva Curții de Apel București,

când a formulat cerere de eliberare a unei fotocopii a deciziei menționate.

Instanța de apel a dispus

citarea sa la sediul social pentru prima dată pentru termenul din 10 septembrie

2013, în timp ce anterior nu a primit nicio altă citație, așa cum rezultă din dovezile

de îndeplinire a procedurii de citare ce se regăsesc în dosar.

Recurenta solicită instanței

de recurs a observa că la prima instanță a fost reprezentată de avocat, având sediul

ales pentru comunicarea actelor de procedură la acesta, avocat D.S.

Apelul împotriva sentinței

tribunalului a fost declarat însă de avocat G.M.F., apărător care, prin cererea

de apel a indicat sediul ales pentru comunicarea catelor de procedură la sediul

Cabinetului Individual de Avocat F.B., fără ca acesta să depună împuternicirea avocațială

sau vreun înscris din care să rezulte alegerea de către apelanta însăși a acestui

sediu pentru comunicarea actelor de procedură.

Primul termen de judecată

acordat pentru soluționarea apelului promovat de reclamantă prin avocat, a fost

în data de 29 ianuarie 2013 când instanța a decis anularea apelului ca netimbrat,

termen la care acesta nu s-a prezentat.

Ulterior, dosarul a fost

repus pe rol și a primit un nou termen de judecată, anume la data de 11 iunie 2013

pentru completarea dispozitivului, la solicitarea intimatei, termen la care s-a

constatat lipsa de procedură cu apelanta reclamantă.

Din dovezile de la dosar

reiese că decizia atacată a fost comunicată apelantei doar la sediul ales indicat

prin cererea de apel, respectiv la sediul Cabinetului Individual de Avocat F.B.

din București, deși la termenul din data de 29 ianuarie 2013 nu a răspuns nimeni

pentru apelantă.

Recurenta mai învederează

că, potrivit dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., în cazul alegerii domiciliului

pentru comunicarea actelor de procedură se va indica și persoana însărcinată cu

primirea actelor de procedură, pentru că, în caz contrar, comunicările se vor face

la sediul sau domiciliul părții.

În practică, s-a statuat

ca citarea societăților comerciale să se efectueze atât la sediul ales pentru comunicarea

actelor de procedură, cât și la sediul social al acestora.

Or, din verificarea catelor

dosarului se poate constata că există o adresă înaintată de avocat F.B., înregistrată

în data de 6 iunie 2013 pentru termenul de judecată din data de 11 iunie 2013 acordat

pentru completarea dispozitivului, prin care se aducea la cunoștința instanței că

a fost reziliat contractul de asistență juridică cu apelanta, fără a indica însă

data la care a operat această reziliere; prin aceeași cerere s-a indicat instanței

necesitatea citării acesteia la sediul său social.

Față de motivele invocate

și împrejurarea că recurenta nu a avut cunoștință nici de primul termen de apel,

nici de comunicarea deciziei instanței de apel, actele de procedură fiind îndeplinite

de instanța de apel fără citarea legală a apelantei-reclamante la sediul său social,

recurenta solicită instanțe de recurs a constata că data la care a luat cunoștință

și a intrat în posesia efectivă a deciziei recurate prin care apelul său a fost

anulat ca netimbrat, este 16 noiembrie 2013, motiv pentru care, până la acel moment

a fost împiedicată să promoveze recursul; prin urmare, solicită a se dispune repunerea

în termenul de declarare a recursului.

În susținerea recursului

său, recurenta dezvoltă următoarele critici:

Singura citație pe care

a primit-o în etapa procesuală a apelului este cea emisă la adresa sediului său

social pentru termenul din 10 septembrie 2013, acordat în cererea de completare

a dispozitivului.

Prin urmare, recurenta

nu a avut cunoștință de termenul din apel din data de 29 ianuarie 2013 și, în consecință,

nici de obligația de timbrare a apelului ce i se aducea la cunoștință prin citația

emisă la o altă adresă decât cea a sediului său social, în timp ce la sediul social

nu a fost citată pentru termenul menționat.

Astfel cum deja s-a arătat

în motivarea cererii de repunere în termenul de recurs, cererea de apel a fost semnată

de domnul avocat G.M.F. și trimisă prin poștă, însoțită de anumite înscrisuri, între

care nu se găsea și împuternicirea avocațială; pe de altă parte, recurenta învederează

că mandatul acordat la prima instanță nu cuprindea și împuternicirea pentru promovarea

căilor de atac și nici alegerea domiciliului la sediul cabinetului de avocat, astfel

că sentința tribunalului a fost comunicată la sediul ales prin cererea de chemare

în judecată.

Drept urmare, în situația

în care din niciun înscris depus la prima instanță nu rezulta alegerea sediului

pentru comunicarea actelor de procedură la cabinetul individual al avocatului F.B.,

iar cererea de apel semnată de către avocat nu era însoțită și de mandatul acordat

acestuia, eventual și pentru alegerea sediului în vedere îndeplinirii actelor de

procedură, recurenta apreciază că, premergător primului termen de judecată, instanța

de apel avea obligația să dispună citarea sa, în calitate de apelantă, la sediul

său social, cu mențiunea de a indica sediul pentru comunicarea actelor de procedură

și de a face dovada calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel.

Potrivit dispozițiilor

art. 85 C. proc. civ., instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea

sau înfățișarea părților, astfel că, verificarea îndeplinirii procedurii de citare

este anterioară verificării timbrajului cererii, precum și oricăror alte excepții

ori cereri.

De asemenea, au fost încălcate

și dispozițiile art. 107 C. proc. civ. care prevăd că președintele va amâna judecata

ori de câte ori va constata că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea

cerințelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulității, întrucât s-a procedat la soluționarea

apelului în sensul anulării lui ca ntimbrat.

Încălcarea normelor procedurale

enunțate, ce se constituie în garanții ale asigurării respectării a două dintre

principiile fundamentale ale procesului civil, principiul contradictorialității

și principiul dreptului la apărare, atrage sancțiunea nulității hotărârii pronunțate

în aceste condiții, astfel cum prevede art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel

incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Intimata-pârâta SC

S.E.I. SRL, precum și intimata intervenientă S.P. au formulat întâmpinare prin care

au solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs ca tardivă și,

în consecință, respingerea recursului ca tardiv declarat; prin întâmpinările depuse,

nu s-au formulat concluzii asupra recursului însuși, deși motivele de recurs le-au

fost comunicate deodată cu cererea de repunere în termenul de declarare a recursului;

intimatele, au susținut însă concluzii orale în fața Înaltei Curți și asupra recursului,

conform celor consemnate în practicaua prezentei decizii.

Analizând, în ordine,

cererea de repunere în termenul de recurs, excepția tardivității formulării cererii

de recurs, excepția tardivității declarării recursului, dar și motivele de recurs,

Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 301 C. proc.

civ.: „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea

nu dispune altfel. Dispozițiile art. 284 alin. (2)-alin. (4) se aplică în mod corespunzător.”

În consecință, pentru

verificarea respectării termenului de declarare și, implicit, de motivare a recursului

[date fiind dispozițiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ.], este necesară constatarea

îndeplinirii premisei unei comunicări valabile a hotărârii recurate (conforme

art. 100 C. proc. civ.), aptă să declanșeze curgerea termenului de recurs, întrucât

în cauză este aplicabilă regula curgerii termenului de recurs de 15 zile de la comunicare,

nefiind incidentă vreo altă ipoteză de excepție prevăzută de lege nici în ce privește

termenul, dar nici referitor la momentul de la care acesta se calculează.

Se constată din cuprinsul

procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare de la dosar apel din

data de 17 mai 2013 că, în cauză, decizia recurată a fost comunicată reclamantei

(apelante) la adresa din București, str. B., sector 3 cu mențiunea „sediul ales

la avocatul F.B.”, ceea ce corespunde celor indicate prin cererea de declarare a

apelului.

Prin urmare, trebuie analizat

dacă atare comunicare la acest sediu ales îndeplinește cerințele prevăzute de lege

pentru a avea aptitudinea legală să genereze curgerea termenului de recurs.

În această privință,

art. 93 C. proc. civ. dispune astfel: „În caz de alegere de domiciliu, dacă partea

a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora

se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții”.

În consecință, dacă cerințele

de la art. 93 nu sunt îndeplinite, se revine la aplicarea regulii citării părții

la domiciliul sau reședința sa în cazul persoanei fizice [art. 90 alin. (1) C. proc.

civ.], iar referitor la persoanele juridice, în conformitate cu regula prevăzută

la art. 87 pct. 2 C. proc. civ., anume: „prin reprezentanții lor, la sediul principal

sau la cel al sucursalei ori, dup caz, al reprezentanței.”

Față de cele prevăzute

de art. 93, anterior citate, rezultă că în ipoteza alegerii de domiciliu, partea

este cea care trebuie să învedereze instanței domiciliul sau, respectiv, sediul

pentru citare, obligație ce trebuie dublată de cea a indicării explicite a persoanei

însărcinate cu primirea actelor de procedură.

a) În ce privește prima

condiție dintre cele două de mai sus, referitor la titularul obligațiilor menționate,

trebuie observat că, în procesul civil, părțile pot să își exercite drepturile procedurale

personal sau prin mandatar, astfel cum dispune art. 67 alin. (1) C. proc. civ.;

pe de altă parte, procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau

de reprezentare în judecată (procura ad litem) trebuie făcută prin înscris sub semnătură

legalizată, iar în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura sa va

fi certificată, potrivit legii avocaților, astfel cum dispune art. 68 alin. (1)

C. proc. civ.

Așa fiind, rezultă că

reclamanta își putea îndeplini această obligație de a indica în mod valabil instanței

de apel sediul său ales în vederea comunicării actelor de procedură la o altă adresă

decât sediul său social, fie personal, fie prin mandatar avocat sau neavocat.

Cum reclamanta nu a declarat

ea însăși apelul împotriva sentinței tribunalului, trebuie stabilit în ce măsură

indicarea sediului ales prin semnatarul cererii de apel este un act de procedură

valabil îndeplinit în numele părții și, deci, opozabil acesteia.

Verificând îndeplinirea

aceste cerințe, se constată că în cuprinsul cererii de apel s-a menționat astfel:

„Subscrisa, SC S.F.C.I.E. SRL, cu sediul în București, Str. U., sector 6 (...),

în calitate de reclamantă în dosarul sus menționat, având domiciliul ales pentru

comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Individual de avocat F.B. din București,

sector 3, str. B.”; în același timp, cererea de apel este semnată de G.M.F., avocat

colaborator.

Potrivit acestei formulări,

rezultă că cererea de apel a fost formulată de avocat care, în numele părții, a

procedat și la indicarea sediului ales pentru comunicarea actelor de procedură de

către instanța de apel.

Pentru a se confirma valabilitatea

acestui act de procedură (formularea și motivarea cererii de apel) este necesar

a se constata raporturile contractuale de reprezentare judiciară ori de asistare

a reclamantei SC S.F.C.I.E. SRL de către avocatul semnatar al motivelor de apel

(av. colaborator G.M.F.) ori al titularului cabinetului de avocatură (av. F.B.).

Înalta Curte constată

însă că nici anexat cererii și motivelor de apel, ca, de altfel, nici în întreg

dosarul de apel nu se regăsește nicio împuternicire avocațială emisă de oricare

dintre cei doi avocați menționați, împuternicire care ar fi constituit dovada raporturilor

contractuale dintre părți.

În sensul celor menționate,

sunt dispozițiile art.

29

din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat care

prevăd:

„Avocatul înscris în tabloul

baroului are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică,

în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin

înregistrarea în registrul oficial de evidență”. În același sens dispune și

art. 131 din Statutul profesiei de avocat, anume: „Contractul de asistență juridică

prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului.

În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială

întocmită conform anexei nr. II la prezentul statut.”

Totodată, nu trebuie omis

faptul că cererea de apel declanșează etapa procesuală ulterioară celei derulate

la prima instanță, caz în care trebuie observate dispozițiile art. 69 alin. (2)

C. proc. civ. care prevăd: „Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii,

chiar fără mandat, poate face orice acte de procedură pentru păstrarea drepturilor

supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate

să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest

caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de partea însăși.”

Ca atare, chiar și în

absența unei împuterniciri avocațiale care să facă dovada raporturilor de reprezentarea

judiciară a reclamantei pentru etapa procesuală a apelului de unul dintre cei doi

avocați, oricare dintre ei putea proceda la declararea valabilă a căii de atac numai

în baza raporturilor de reprezentare judiciară sau asistență juridică a reclamantei

în fața tribunalului.

În acest caz însă, instanța

de apel, constatând lipsa împuternicirii avocațiale pentru apel, era ținută să cenzureze

conținutul declarației de apel, în temeiul art. 69 alin. (2) teza finală C. proc.

civ. și să constate că actele de procedură nu pot fi efectuate în mod valabil decât

față de partea însăși, ceea ce avea semnificația citării apelantei-reclamante la

sediul său social nu la pretinsul sediu ales, anume cabinetul de avocatură al unuia

dintre apărătorii reclamantei de la prima instanță, având în vedere că și la prima

instanță recurenta reclamantă a avut doi apărători, conform împuternicirilor avocațiale

de la dosar tribunal.

Pe de altă parte, din

conținutul împuternicirii de la dosar fond (cea care interesează în cauză, dat fiind

conținutul cererii de apel) rezultă că aceasta este emisă pentru avocații F.B.,

F.O. și F.G.M., fiind fără dubiu că raporturile contractuale dintre părți aceștia

și reclamantă au privit numai etapa procesuală de primă instanță, reprezentarea

clientului privind „Dosarul nr. 43102/3/2011 al Tribunalului București, secția a

V-a civilă”, conform mențiunilor exprese din cuprinsul împuternicirii.

În consecință, apărătorii

F.B. și/sau F.G.M. (avocat colaborator, semnatar al cererii de apel) au procedat

la declararea apelului și formularea motivelor de apel în temeiul art. 69 alin.

(2) C. proc. civ., astfel încât actele de procedură (citații, comunicări etc.) nu

puteau fi efectuate în mod valabil decât la sediul social al reclamantei, iar nu

la pretinsul sediu ales; în absența unui contract pentru etapa apelului, nu există

certitudinea că alegerea de domiciliu era manifestarea de voință a apelantei înseși,

contractul de asistență juridică sau reprezentare judiciară fiind singurul act juridic

prin care se stabilește în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă

avocatului său, astfel cum prevede art. 131 din Statutul profesiei de avocat.

b) Deși cerințele enunțate

de art. 93 C. proc. civ. sunt cumulative, astfel că neîndeplinirea uneia dintre

ele este suficientă pentru a reține imperativul efectuării actelor de procedură

față de apelantă la sediul său social (pentru aceea că alegerea de domiciliu nu

provine de la partea însăși sau un reprezentant legal al său), este util a se adăuga

și faptul că simpla indicare a domiciliului ales nu acoperă exigențele textului,

dacă această indicare de sediu ales nu este însoțită și de arătarea expresă a persoanei

însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Or, astfel cum deja s-a

arătat,

având

prin cererea de apel s-a menționat doar că apelanta are „domiciliul ales pentru

comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Individual de Avocat F.B. din București

(...)”, rezultă că nu s-a procedat nici la indicarea persoanei

însărcinate cu primirea

actelor de procedură.

Pe de altă parte, simpla

menționare a cabinetului de avocatură și indicarea avocatului titular nu reflectă

îndeplinirea acestei cerințe, tocmai pentru că și în cadrul unui cabinet individual

își pot desfășura activitatea unul sau mai mulți avocați, astfel cum, cu referire

la această formă de exercitare a profesiei de avocat, prevede art. 5 alin. (2) din

Legea nr. 51/1995: „

În

cabinetul individual își poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau

împreună cu alți avocați colaboratori”; totodată, potrivit art. 5 alin. (1) din

aceeași lege și cabinetele asociate reprezintă o altă formă de exercitare a acestei

profesii, ceea ce multiplică posibilitatea ca la unul și același sediu să existe

mai mult de un singur avocat.

Pentru aceste motive,

nu s-ar putea reține prezumția că, indicându-se numele titularului cabinetului de

avocatură în actul de procedură prin care se învederează alegerea de domiciliu,

această mențiune ar putea fi interpretată ca suplinind și obligația de arătare a

persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Având în vedere că nici

din acest punct de vedere îndeplinirea procedurii de citare la pretinsul sediu ales

nu putea fi îndeplinită în mod valabil, instanța de apel trebuia să dispună ca actele

de procedură să se efectueze „la domiciliul părții”, astfel cum prevede art. 93

C. proc. civ.

În acest context, se poate

constata că soluțiile procedurale desprinse din interpretarea art. 69 alin. (2)

și art. 93 C. proc. civ. sunt congruente.

Față de cele deja arătate,

este lipsită de relevanță înștiințarea transmisă prin mail-ul din 25 ianuarie 2013

apărătorului intimatei-pârâte de către apărătorul semnatar al motivelor de apel

(av. G.M.F.), că nu mai colaborează cu avocatul titular F.B., întrucât acesta este

un act subsecvent cererii de apel evaluate pe temeiul textelor menționate și care

impuneau instanței de apel a dispune citarea apelantei și îndeplinirea celorlalte

acte de procedură la sediul său social.

De asemenea, din perspectiva

celor analizate prin prezentele considerente, nici înștiințarea de la dosar apel

transmisă la dosar la data de 11 iunie 2013 de Cabinet de avocat F.B., prin avocat

F.B., în sensul că a reziliat contractul de asistență juridică a reclamantei SC

S.F.C.I.E. SRL, astfel încât solicita instanței să dispună citarea acestei societăți

la sediu ei, nu are vreo relevanță, întrucât, astfel cum deja s-a reținut, nu s-a

făcut dovada existenței vreunor raporturi contractuale de asistență sau reprezentare

în instanță pentru etapa apelului, iar pe de altă parte, atare înștiințare, ulterioară

pronunțării deciziei recurate (din 29 ianuarie 2013), a fost valorificată de instanța

de apel în procedura în care a și fost formulată, cererea de completare a dispozitivului

deciziei instanței de apel formulată de intimata-pârâtă SC S.E.I. SRL în conformitate

cu art. 281

2

C. proc. civ.; ca atare, apelanta a fost citată la adresa

sediului său social pentru termenul din 10 septembrie 2013, termen la care s-a și

prezentat printr-un alt avocat, conform delegației de la dosar apel și celei de

substituire.

Cum citarea recurentei-reclamante

de instanța de apel a generat (ca act de procedură consecutiv) și comunicarea deciziei

recurate la o altă adresă decât cea a sediului său social, rezultă că procesul-verbal

de comunicare a hotărârii atacate de la dosar apel, act de procedură îndeplinit

la data de 17 mai 2013 la adresa Cabinetul avocatului F.B., fără ca aceasta să constituie

sediul ales în condiții procedurale, este lovit de nulitate conform art. 100

alin. (4) raportat la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Or, nulitatea comunicării

nu poate genera efectul declanșării curgerii termenului de recurs împotriva părții

înseși în condițiile art. 301 C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte reține că

față de reclamantă termenul de recurs nu a început să curgă; prin urmare, recursul

reclamantei formulat la data de 21 noiembrie 2013 este declarat în termen, excepția

tardivității formulării recursului neputând fi reținută.

Pe de altă parte, cererea

de repunere în termenul de recurs, formulată de recurentă potrivit art. 103

alin. (1) C. proc. civ., presupune și ea ca premisă existența unei comunicări valabil

efectuate, iar partea împotriva căreia curge termenul legal peremptoriu a fost împiedicată

să exercite calea de atac ori să efectueze actul de procedură în termenul prevăzut

de lege, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa; cum în speță, premisa nu este

îndeplinită, rezultă că instanța de recurs nu a fost învestită cu o veritabilă cerere

de repunere în termenul de formulare a recursului.

Consecutiv, Înalta Curte

apreciază că nici excepția tardivității formulării cererii de repunere în termenul

de recurs invocată de intimata-intervenientă S.P. în considerarea dispozițiilor

art. 103 alin. (2) C. proc. civ., nu are obiect.

În plus, nu s-ar putea

reține nici cele invocate de această parte, anume că se poate considera că reclamanta

a luat cunoștință de decizia pronunțată de instanța de apel la termenul din 10

septembrie 2013 când a fost citată pentru soluționarea cererii de completare a dispozitivului,

întrucât dispozițiile art. 301 alin. (1) C. proc. civ. sunt fără echivoc în sensul

că termenul de recurs curge de la comunicare, dacă legea nu dispune altfel.

Pe de altă parte, cazurile

de echipolență prevăzute de lege sunt cele de la art. 284 alin. (2)-alin. (4) C.

proc. civ., dispoziții de trimitere referitoare la termenul și formele apelului

care se aplică în mod corespunzător și în recurs (conform art. 301), astfel că,

susținerea intimatei nu poate fi încadrată în niciuna dintre aceste variante normative;

prin urmare, citarea părții într-o altă procedură nu poate valora comunicarea deciziei;

aceeași concluzie se impune și cu privire la cererea reclamantei de copiere a deciziei

instanței de apel din 15 noiembrie 2013, aceasta fiind o comunicare administrativă,

iar nu una efectuată cu respectarea prescripțiilor procedurale, de asemenea, nemenționată

între ipotezele de la art. 284 alin. (2)-alin. (4) C. proc. civ.

În ce privește criticile

formulate prin motivele de recurs, date fiind cele reținute cu privire la nulitatea

procesului-verbal de comunicare a deciziei recurate, Înalta Curte reține că acestea

sunt valabile mutatis mutandis și cu referire la nulitatea citării reclamantei la

termenul când a avut loc judecarea apelului, 29 ianuarie 2013.

Având în vedere că reclamanta

a fost citată de instanța de apel la o altă adresă decât cea a sediului ei social,

adresă care nu constituia un sediu ales în mod valabil, rezultă că aceasta nu a

avut cunoștință despre termenul stabilit de instanța de apel și nici despre obligația

de timbrare a căii de atac, menționată în cuprinsul citației; în consecință, se

constată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură

prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, potrivit celor prevăzute de art. 105

alin. (2), ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct.

5 C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), alin. (3) și alin. (5) raportat la

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va

casa decizia atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta SC S.F.C.I.E. SRL

împotriva deciziei

nr. 13A din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 16 mai 2014.