ÎCCJ, decizie (scj.ro #118640)

Formularea cererii de apel de către apărător. Indicarea unui sediu ales al părții în absența unei împuterniciri avocațiale pentru această fază procesuală. Anularea apelului ca netimbrat în lipsa legalei citări a apelantului. Nulitatea actelor de procedură.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Nulitatea actelor de procedură.

Index alfabetic :

sediu ales

act de procedură

nulitate

cale de atac

contract de asistență juridică

C.proc.civ. din 1865, art. 67, art. 69, art. 87, art. 90, art. 93, art. 100, art. 105

Legea nr. 51/1995, art. 29

Cum

cererea de apel a fost formulată de avocat care, în numele părții, a procedat și la indicarea sediului ales pentru comunicarea actelor de procedură, instanța de apel trebuia să stabilească în ce măsură indicarea sediului ales prin semnatarul cererii de apel este un act de procedură valabil îndeplinit în numele părții și, deci, opozabil acesteia, în condițiile lipsei împuternicirii avocațiale pentru această etapă procesuală.

În acest caz, instanța era ținută să cenzureze conținutul declarației de apel, în temeiul art. 69 alin. (2) teza finală C.proc.civ. și să constate că actele de procedură nu pot fi efectuate în mod valabil decât față de partea însăși, ceea ce avea semnificația citării acesteia la sediul său social și nu la pretinsul sediu ales, respectiv la cabinetul de avocatură al apărătorului său de la prima instanță, întrucât în absența unui contract pentru etapa apelului, nu există certitudinea că alegerea de domiciliu era manifestarea de voință a apelantei înseși, contractul de asistență juridică sau reprezentare judiciară fiind singurul act juridic prin care se stabilește în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului său, astfel cum prevede art. 131 din Statutul profesiei de avocat.

Ca atare, având în vedere că partea a fost citată de instanța de apel la o altă adresă decât cea a sediului ei social, adresă care nu constituia un sediu ales în mod valabil, rezultă că aceasta nu a avut cunoștință despre termenul stabilit și nici despre obligația de timbrare a căii de atac, menționată în cuprinsul citației, astfel că hotărârea prin care apelul a fost anulat ca netimbrat, a  fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, potrivit celor prevăzute de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., aspect ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Secția I civilă, decizia nr. 1457 din 16 mai 2014

Prin sentința civila nr. 1137 din 24 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă a fost admisă excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, fiind respinsă ca lipsită de interes acțiunea formulată de reclamanta SC S.F.C.I.E. SRL în contradictoriu cu pârâta SC S.E.I. SRL și cu intervenienta S.P.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 13/A din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul formulat de reclamantă a fost anulat ca netimbrat.

Instanța de apel a reținut că prin rezoluție, s-a stabilit în sarcina apelantei obligația de a achita taxă judiciară de timbru în cuantum de 19,5 lei și timbru judiciar în cuantum de 0,15 lei, corespunzătoare apelului declarat.

Pentru termenul de judecată din 29 ianuarie 2013, apelanta a fost citată la sediul ales indicat în cererea de apel, cu mențiunea de a face dovada achitării taxelor legale.

Apelanta nu s-a prezentat însă în instanță și nici nu a depus la dosar dovada achitării taxelor menționate, așa încât, în temeiul art. 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, curtea de apel a anulat calea de atac ca netimbrată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304

pct. 5 C.proc.civ., cererea de recurs fiind precedată de formularea unei cereri de repunere în termenul de declarare a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 103 C.proc.civ.

Față de împrejurarea că există la dosar o dovadă de comunicare a deciziei recurate din data de 17 mai 2013, recurenta a învederat că înțelege să formuleze cererea de repunere în termenul de recurs.

Astfel, s-a susținut de către recurentă că nu a avut cunoștință despre pronunțarea instanței de apel asupra apelului său decât în data de 10 septembrie 2013 când s-a judecat cererea de completare a dispozitivului deciziei atacate, iar de redactarea și comunicarea deciziei civile a luat cunoștință în data de 16 noiembrie 2013 din arhiva Curții de Apel București, când a formulat cerere de eliberare a unei fotocopii a deciziei menționate.

Instanța de apel a dispus citarea sa la sediul social pentru prima dată pentru termenul din 10 septembrie 2013, în timp ce anterior nu a primit nicio altă citație, așa cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare ce se regăsesc în dosar.

Recurenta a solicitat instanței de recurs a observa că la prima instanță a fost reprezentată de avocat, având sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la acesta -  av. D.S., respectiv în București.

Apelul împotriva sentinței tribunalului a fost declarat însă de avocat G.M.F., apărător care, prin cererea de apel a indicat sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Cabinetului Individual de Avocat F.B., fără ca acesta să depusă împuternicirea avocațială sau vreun înscris din care să rezulte alegerea de către apelanta însăși a acestui sediu pentru comunicarea actelor de procedură.

Primul termen de judecată acordat pentru soluționarea apelului promovat de reclamantă prin avocat, a fost în data de 29 ianuarie 2013 când instanța a decis anularea apelului ca netimbrat, termen la care acesta nu s-a prezentat.

Ulterior, dosarul a fost repus pe rol și a primit un nou termen de judecată, anume la data de 11 iunie 2013 pentru completarea dispozitivului, la solicitarea intimatei, termen la care s-a constatat lipsa de procedură cu apelanta reclamantă.

Din dovezile de la dosar reiese că decizia atacată a fost comunicată apelantei doar la sediul ales indicat prin cererea de apel, respectiv la sediul Cabinetului Individual de Avocat F.B., deși la termenul din data de 29 ianuarie 2013 nu a răspuns nimeni pentru apelantă.

Recurenta a mai învederat că, potrivit dispozițiilor art. 93 C.proc.civ., în cazul alegerii domiciliului pentru comunicarea actelor de procedură se va indica și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, pentru că, în caz contrar, comunicările se vor face la sediul sau domiciliul părții.

În practică, s-a statuat ca citarea societăților comerciale să se efectueze atât la sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură, cât și la sediul social al acestora. Or, din verificarea actelor dosarului se poate constata că există o adresă înaintată de avocat F.B., înregistrată în data de 06 iunie 2013 pentru termenul de judecată din data de 11 iunie 2013 acordat pentru completarea dispozitivului, prin care se aducea la cunoștința instanței că a fost reziliat contractul de asistență juridică cu apelanta, fără a indica însă data la care a operat această reziliere; prin aceeași cerere s-a indicat instanței necesitatea citării acesteia la sediul său social.

Față de motivele invocate și împrejurarea că recurenta nu a avut cunoștință nici de primul termen de apel, nici de comunicarea deciziei instanței de apel, actele de procedură fiind îndeplinite de instanța de apel fără citarea legală a apelantei-reclamante la sediul său social, recurenta solicită instanțe de recurs a constata că data la care a luat cunoștință și a intrat în posesia efectivă a deciziei recurate prin care apelul său a fost anulat ca netimbrat, este 16 noiembrie 2013, motiv pentru care, până la acel moment a fost împiedicată să promoveze recursul; prin urmare, solicită a se dispune repunerea în termenul de declarare a recursului.

În susținerea recursului său, recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Singura citație pe care a primit-o în etapa procesuală a apelului este cea emisă la adresa sediului său social pentru termenul din 10 septembrie 2013, acordat în cererea de completare a dispozitivului.

Prin urmare, recurenta nu a avut cunoștință de termenul din apel din data de 29 ianuarie 2013 și, în consecință, nici de obligația de timbrare a apelului ce i se aducea la cunoștință prin citația emisă la o altă adresă decât cea a sediului său social, în timp ce la sediul social nu a fost citată pentru termenul menționat.

Astfel cum deja s-a arătat în motivarea cererii de repunere în termenul de recurs, cererea de apel a fost semnată de avocat G.M.F. și trimisă prin poștă, însoțită de anumite înscrisuri, între care nu se găsea și împuternicirea avocațială; pe de altă parte, recurenta învederează că mandatul acordat la prima instanță nu cuprindea și împuternicirea pentru promovarea căilor de atac și nici alegerea domiciliului la sediul cabinetului de avocat, astfel că sentința tribunalului a fost comunicată la sediul ales prin cererea de chemare în judecată.

Drept urmare, în situația în care din niciun înscris depus la prima instanță nu rezulta alegerea sediului pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Individual al dl. av. F.B., iar cererea de apel semnată de către avocat nu era însoțită și de mandatul acordat acestuia, eventual și pentru alegerea sediului în vedere îndeplinirii actelor de procedură, recurenta apreciază că, premergător primului termen de judecată, instanța de apel avea obligația să dispună citarea sa, în calitate de apelantă, la sediul său social, cu mențiunea de a indica sediul pentru comunicarea actelor de procedură și de a face dovada calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 85 C.proc.civ., instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, astfel că, verificarea îndeplinirii procedurii de citare este anterioară verificării timbrajului cererii, precum și oricăror alte excepții ori cereri.

De asemenea, au fost încălcate și dispozițiile art. 107 C.proc.civ. care prevăd că președintele va amâna judecata ori de câte ori va constata că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulității, întrucât s-a procedat la soluționarea apelului în sensul anulării lui ca netimbrat.

Încălcarea normelor procedurale enunțate, ce se constituie în garanții ale asigurării respectării a două dintre principiile fundamentale ale procesului civil - principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, atrage sancțiunea nulității hotărârii pronunțate în aceste condiții, astfel cum prevede art. 105 alin. (2) C.proc.civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Intimata-pârâta precum și intimata intervenientă au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs ca tardivă și, în consecință, respingerea recursului ca tardiv declarat.

Analizând, în ordine, cererea de repunere în termenul de recurs, excepția tardivității formulării cererii de recurs, excepția tardivității declarării recursului, dar și motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art.  301 C.proc.civ.: „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 284 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător.”

În consecință, pentru verificarea respectării termenului de declarare și, implicit, de motivare a recursului [date fiind dispozițiile art. 303 alin. (1) C.proc.civ.], este necesară constatarea îndeplinirii premisei unei comunicări valabile a hotărârii recurate (conforme art. 100 C.proc.civ.), aptă să declanșeze curgerea termenului de recurs, întrucât în cauză este aplicabilă regula curgerii termenului de recurs de 15 zile de la comunicare, nefiind incidentă vreo altă ipoteză de excepție prevăzută de lege nici în ce privește termenul, dar nici referitor la momentul de la care acesta se calculează.

Se constată din cuprinsul procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare din dosarul de apel din data de 17 mai 2013 că, în cauză, decizia recurată a fost comunicată reclamantei (apelante) la adresa din București, cu mențiunea „sediul ales la av. F.B.”, ceea ce corespunde celor indicate prin cererea de declarare a apelului.

Prin urmare, trebuie analizat dacă atare comunicare la acest sediu ales îndeplinește cerințele prevăzute de lege pentru a avea aptitudinea legală să genereze curgerea termenului de recurs.

În această privință, art. 93 C.proc.civ. dispune astfel: „În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții”.

În consecință, dacă cerințele de la art. 93 nu sunt îndeplinite, se revine la aplicarea regulii citării părții la domiciliul sau reședința sa în cazul persoanei fizice [art. 90 alin. (1) C.proc.civ.], iar referitor la persoanele juridice, în conformitate cu regula prevăzută la art. 87 pct. 2 C.proc.civ., anume: „prin reprezentanții lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, dup caz, al reprezentanței.”

Față de cele prevăzute de art. 93, anterior citate, rezultă că în ipoteza alegerii de domiciliu, partea este cea care trebui să învedereze instanței domiciliul sau, respectiv, sediul pentru citare, obligație ce trebuie dublată de cea a indicării explicite a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.

În ce privește prima condiție dintre cele două de mai sus, referitor la titularul obligațiilor

menționate, trebuie observat că, în procesul civil, părțile pot să își exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, astfel cum dispune art. 67 alin. (1) C.proc.civ.; pe de altă parte, procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată (procura ad litem) trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, iar în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura sa va fi certificată, potrivit legii avocaților, astfel cum dispune art. 68 alin. (1) C.proc.civ.

Așa fiind, rezultă că reclamanta își putea îndeplini această obligație de a indica în mod valabil

instanței de apel sediul său ales în vederea comunicării actelor de procedură la o altă adresă decât sediul său social, fie personal, fie prin mandatar avocat sau neavocat.

Cum reclamanta nu a declarat ea însăși apelul împotriva sentinței tribunalului, trebuie stabilit în ce măsură indicarea sediului ales prin semnatarul cererii de apel este un act de procedură valabil îndeplinit în numele părții și, deci, opozabil acesteia.

Verificând îndeplinirea aceste cerințe, se constată că în cuprinsul cererii de apel s-a menționat astfel: „Subscrisa, SC S.F.I.E. SRL, cu sediul în București (...), în calitate de reclamantă în dosarul sus menționat, având domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Individual de avocat F.B. din București”; în același timp, cererea de apel este semnată de G.M.F., avocat colaborator.

Potrivit acestei formulări, rezultă că cererea de apel a fost formulată de avocat care, în numele părții, a procedat și la indicarea sediului ales pentru comunicarea actelor de procedură de către instanța de apel.

Pentru a se confirma valabilitatea acestui act de procedură (formularea și motivarea cererii de apel) este necesar a se constata raporturile contractuale de reprezentare judiciară ori de asistare a reclamantei de către avocatul semnatar al motivelor de apel (av. colaborator G.M.F.) ori al titularului cabinetului de avocatură (av. F.B.).

Înalta Curte constată însă că nici anexat cererii și motivelor de apel, ca, de altfel, nici în întreg dosarul de apel nu se regăsește nicio împuternicire avocațială emisă de oricare dintre cei doi avocați menționați, împuternicire care ar fi constituit dovada raporturilor contractuale dintre părți.

În sensul celor menționate, sunt dispozițiile art. 29 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat care prevăd: „Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență”. În același sens dispune și art. 131 din Statutul profesiei de avocat, anume:  „Contractul de asistență juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II la prezentul statut.”

Totodată, nu trebuie omis faptul că cererea de apel declanșează etapa procesuală ulterioară celei derulate la prima instanță, caz în care trebuie observate dispozițiile art. 69 alin. (2) C.proc.civ. care prevăd: „Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte de procedură pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de partea însăși.”

Ca atare, chiar și în absența unei împuterniciri avocațiale care să facă dovada raporturilor de reprezentarea judiciară a reclamantei pentru etapa procesuală a apelului de unul dintre cei doi avocați, oricare dintre ei putea proceda la declararea valabilă a căii de atac numai în baza raporturilor de reprezentare judiciară sau asistență juridică a reclamantei în fața tribunalului.

În acest caz însă, instanța de apel, constatând lipsa împuternicirii avocațiale  pentru apel, era ținută să cenzureze conținutul declarației de apel, în temeiul art. 69 alin. (2) teza finală C.proc.civ. și să constate că actele de procedură nu pot fi efectuate în mod valabil decât față de partea însăși, ceea ce avea semnificația citării apelantei-reclamante la sediul său social nu la pretinsul sediu ales, anume cabinetul de avocatură al unuia dintre apărătorii reclamantei de la prima instanță, având în vedere că și la prima instanță recurenta reclamantă a avut doi apărători, conform împuternicirilor avocațiale din dosarul tribunalului.

Pe de altă parte, din conținutul împuternicirii din dosarul de fond (cea care interesează în cauză, dat fiind conținutul cererii de apel) rezultă că aceasta este emisă pentru avocații F.B., F.O. și FG.M., fiind fără dubiu că raporturile contractuale dintre părți aceștia și reclamantă au privit numai etapa procesuală de primă instanță, reprezentarea clientului privind „dosarul nr. xxx2/3/2011 al Tribunalului București, Secția a V-a civilă”, conform mențiunilor exprese din cuprinsul împuternicirii.

În consecință, apărătorii F.B. și/sau F.G.M. (avocat colaborator, semnatar al cererii de apel) au procedat la declararea apelului și formularea motivelor de apel în temeiul art. 69 alin. (2) C.proc.civ., astfel încât actele de procedură (citații, comunicări etc.)  nu puteau fi efectuate în mod valabil decât la sediul social al reclamantei, iar nu la pretinsul sediu ales; în absența unui contract pentru etapa apelului, nu există certitudinea că alegerea de domiciliu era manifestarea de voință a apelantei înseși, contractul de asistență juridică sau reprezentare judiciară fiind singurul act juridic prin care se stabilește în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului său, astfel cum prevede art. 131 din Statutul profesiei de avocat.

b) Deși cerințele enunțate de art. 93 C.proc.civ. sunt cumulative, astfel că neîndeplinirea uneia dintre ele este suficientă pentru a reține imperativul efectuării actelor de procedură față de apelantă la sediul său social (pentru aceea că alegerea de domiciliu nu provine de la partea însăși sau un reprezentant legal al său), este util a se adăuga și faptul că simpla indicare a domiciliului ales nu acoperă exigențele textului, dacă această indicare de sediu ales nu este însoțită și de arătarea expresă a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Or, astfel cum deja s-a arătat, având prin cererea de apel s-a menționat doar că apelanta are „domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Individual de avocat F.B. din București (...)”, rezultă că nu s-a procedat nici la indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Pe de altă parte, simpla menționare a cabinetului de avocatură și indicarea avocatului titular nu reflectă îndeplinirea acestei cerințe, tocmai pentru că și în cadrul unui cabinet individual își pot desfășura activitatea unul sau mai mulți avocați, astfel cum, cu referire la această formă de exercitare a profesiei de avocat, prevede art. 5 alin. (2) din Legea nr. 51/1995: „În cabinetul individual își poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alți avocați colaboratori”; totodată, potrivit art. 5 alin. (1) din aceeași lege și cabinetele asociate reprezintă o altă formă de exercitare a acestei profesii, ceea ce multiplică posibilitatea ca la unul și același sediu să existe mai mult de un singur avocat.

Pentru aceste motive, nu s-ar putea reține prezumția că, indicându-se numele titularului cabinetului de avocatură în actul de procedură prin care se învederează alegerea de domiciliu, această mențiune ar putea fi interpretată ca suplinind și obligația de arătare a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Având în vedere că nici din acest punct de vedere îndeplinirea procedurii de citare la pretinsul sediu ales nu putea fi îndeplinită în mod valabil, instanța de apel trebuia să dispună ca actele de procedură să se efectueze „la domiciliul părții”, astfel cum prevede art. 93 C.proc.civ.

În acest context, se poate constata că soluțiile procedurale desprinse din interpretarea art. 69 alin. (2) și art. 93 C.proc.civ. sunt congruente.

Față de cele deja arătate, este lipsită de relevanță înștiințarea transmisă prin mail-ul din 25 ianuarie 2013 apărătorului intimatei-pârâte de către apărătorul semnatar al motivelor de apel (av. G.M.F.) – că nu mai colaborează cu avocatul titular B.F., întrucât acesta este un act subsecvent cererii de apel evaluate pe temeiul textelor menționate și care impuneau instanței de apel a dispune citarea apelantei și îndeplinirea celorlalte acte de procedură la sediul său social.

De asemenea, din perspectiva celor analizate prin prezentele considerente, nici înștiințarea din dosarul din apel transmisă la dosar la data de 11 iunie 2013 de Cabinet de avocat F.B., prin avocat F.B., în sensul că a reziliat contractul de asistență juridică a reclamantei, astfel încât solicita instanței să dispună citarea acestei societăți la sediu ei, nu are vreo relevanță, întrucât, astfel cum deja s-a reținut, nu s-a făcut dovada existenței vreunor raporturi contractuale de asistență sau reprezentare în instanță pentru etapa apelului, iar pe de altă parte, atare înștiințare, ulterioară pronunțării deciziei recurate (din 29 ianuarie 2013), a fost valorificată de instanța de apel în procedura în care a și fost formulată – cererea de completare a dispozitivului deciziei instanței de apel formulată de intimata-pârâtă în conformitate cu art. 281

2

C.proc.civ.; ca atare, apelanta a fost citată la adresa sediului său social pentru termenul din 10 septembrie 2013, termen la care s-a și prezentat printr-un alt avocat, conform delegației din dosarul de la apel și celei de substituire.

Cum citarea recurentei-reclamante de instanța de apel a generat (ca act de procedură consecutiv) și comunicarea deciziei recurate la o altă adresă decât cea a sediului său social, rezultă că procesul verbal de comunicare a hotărârii atacate, act de procedură îndeplinit la data de 17 mai 2013  la adresa cab. Av. F.B. fără ca aceasta să constituie sediul ales în condiții procedurale, este lovit de

nulitate conform  art. 100 alin. (4) rap. la art. 100 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.

Or, nulitatea comunicării nu poate genera efectul declanșării curgerii termenului de recurs împotriva părții înseși în condițiile art. 301 C.proc.civ., astfel încât, Înalta Curte reține că față de reclamantă termenul de recurs nu a început să curgă; prin urmare, recursul reclamantei formulat la data de 21 noiembrie 2013 este declarat în termen, excepția tardivității formulării recursului neputând fi reținută.

Pe de altă parte, cererea de repunere în termenul de recurs, formulată de recurentă potrivit art. 103 alin. (1) C.proc.civ., presupune și ea ca premisă existența unei comunicări valabil efectuate, iar partea împotriva căreia curge termenul legal peremptoriu a fost împiedicată să exercite calea de atac ori să efectueze actul de procedură în termenul prevăzut de lege, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa; cum în speță, premisa nu este îndeplinită, rezultă că instanța de recurs nu a fost învestită cu o veritabilă cerere de repunere în termenul de formulare a recursului.

Consecutiv, Înalta Curte apreciază că nici excepția tardivității formulării cererii de repunere în termenul de recurs invocată de intimata-intervenientă în considerarea dispozițiilor art. 103 alin. (2) C.proc.civ., nu are obiect.

În plus, nu s-ar putea reține nici cele invocate de această parte, anume că se poate considera că reclamanta a luat cunoștință de decizia pronunțată de instanța de apel la termenul din 10 septembrie 2013 când a fost citată pentru soluționarea cererii de completare a dispozitivului, întrucât dispozițiile art. 301 alin. (1) C.proc.civ. sunt fără echivoc în sensul că termenul de recurs curge de la comunicare, dacă legea nu dispune altfel.

Pe de altă parte, cazurile de echipolență prevăzute de lege sunt cele de la art. 284 alin. (2)-(4) C.proc.civ., dispoziții de trimitere referitoare la termenul și formele apelului care se aplică în mod corespunzător și în recurs (conform art. 301), astfel că, susținerea intimatei nu poate fi încadrată în niciuna dintre aceste variante normative; prin urmare, citarea părții într-o altă procedură nu poate valora comunicarea deciziei; aceeași concluzie se impune și cu privire la cererea reclamantei de copiere a deciziei instanței de apel din 15 noiembrie 2013, aceasta fiind o comunicare administrativă, iar nu una efectuată cu respectarea prescripțiilor procedurale, de asemenea, nemenționată între ipotezele de la art. 284 alin. (2)-(4) C.proc.civ.

În ce privește criticile formulate prin motivele de recurs, date fiind cele reținute cu privire la nulitatea procesului verbal de comunicare a deciziei recurate, Înalta Curte reține că acestea sunt valabile mutatis mutandis și cu referire la nulitatea citării reclamantei la termenul când a avut loc judecarea apelului – 29 ianuarie 2013.

Având în vedere că reclamanta a fost citată de instanța de apel la o altă adresă decât cea a sediului ei social, adresă care nu constituia un sediu ales în mod valabil, rezultă că aceasta nu a avut cunoștință despre termenul stabilit de instanța de apel și nici despre obligația de timbrare a căii de atac, menționată în cuprinsul citației; în consecință, se constată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, potrivit celor prevăzute de art. 105 alin. (2), ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Față de toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) rap. la art. 304 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.