ÎCCJ, decizie (scj.ro #198469)

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la 2.10.2015, reclamantele A., B. și Asociația de Proprietari C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D., E., F., G., H. și I., revocarea contractelor de donație autentificate sub nr. 312/3.02.2015 de BNP X. pentru imobilul situat în București, în suprafață de 122,62 mp, a contractului de împrumut cu garanție ipotecară autentificat sub nr. 1831/17.06.2014 de către BNP Y. (Convenția nr. 1830/17.06.2014) și a actului subsecvent acestuia, reprezentat de actul de adjudecare nr. 490/30.10.2014 emis de către BEJ Z. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1562 și urm. C.civ. La data de 4.11.2015, reclamantele au formulat o precizare și o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat a se dispune și revocarea partajului voluntar autentificat sub nr. 2114/7.07.2014 la Societatea Profesională Notarială W., capăt de cerere care să fie dezbătut în contradictoriu cu pârâta J.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința nr. 208 din 15.02.2017, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a luat act de renunțarea reclamantei Asociația de Proprietari C. la judecarea cererii. A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., invocată de către pârâții E., J., D., F., G., H. și I., prin întâmpinare. A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată prin cererea introdusă de către această reclamantă, ca fiind formulată de către o persoană lipsită de calitate procesuală activă. A respins excepția tardivității capătului de cerere formulat de către B. având ca obiect revocarea actului de adjudecare nr. 490/2014 încheiat de BEJ Z., invocată prin întâmpinare de către F. și G., ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., invocată prin întâmpinare de către J. și D., ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a capătului de cerere formulat de către B. privind revocarea contractului de împrumut cu garanție ipotecară nr. 1831/2014 și a actului de adjudecare nr. 490/2014 încheiat de BEJ Z., invocată de către pârâta G., prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune a capătului de cerere formulat de către B. privind revocarea contractului de împrumut cu garanție ipotecară nr. 1831/2014, invocată de către H. și I. prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere formulat de către B. privind revocarea partajului voluntar nr. 2114/2014, invocată de către E. și J. prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de către reclamanta B., în contradictoriu cu pârâții E., J., D., F., G., H. și I., ca neîntemeiată și a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 246 A din 25.02.2019, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâții F. și G. împotriva sentinței tribunalului. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B. împotriva aceleiași hotărâri. A admis apelul incident declarat de pârâții D. și J. împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului K. față de reclamanta B. și, în consecință, a anulat, în parte, cererea de chemare în judecată completată, în ceea ce o privește pe această reclamantă. A menținut dispozițiile sentinței referitoare la: renunțarea reclamantei Asociația de Proprietari la judecată; admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și respingerea cererii formulate de această reclamantă pentru lipsa calității procesuale active; constatarea în sensul că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată. A obligat-o pe apelanta - reclamanta B. la plata către fiecare dintre apelanții — pârâți D. și J. și către intimatul - pârât E. a câte 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 1091 A din 28.09.2020, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis, în parte, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 246A/2019 formulată de petentul D. și a completat dispozitivul în sensul că a obligat-o pe apelanta - reclamantă B. la plata către apelantul - pârât D. și a sumei de 4.434,9 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 246 A din 25.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta B. Prin cererea de recurs, recurenta - reclamantă critică decizia atacată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în totalitate, a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel. Se arată că, instanța de apel a încălcat regulile de procedură, ceea ce atrage sancțiunea nulității întrucât au fost încălcate dispozițiile art.472 alin.2 C.proc.civ. Totodată, instanța de apel nu a analizat fondul litigiului, stabilind că se impune analizarea apelului incident, prin care au fost invocate excepții a căror admitere ar face inutilă analiza fondului litigiului, astfel încât se apreciază că motivul invocat se circumscrie situației prevăzute de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., fiind vorba de o încălcare a unei norme procedurale și nu de drept material. Cu privire la motivul prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., se arată că, instanța de apel a încălcat normele de drept material privind Legea nr.51/1995 și Statutul profesiei de avocat. În opinia recurentei-reclamante, această lege nu are nicio relevanță întrucât, în fața instanței a fost depusă o copie, fapt ce denotă că acest contract a fost încheiat la distanță, prin email, aspect probat și în fața instanței de apel, prin corespondență electronică. Cu privire la textul prevăzut de art.131 alin.1 din Statutul profesiei de avocat, se arată că din conținutul acestuia se concluzionează că dovada calității de reprezentant se face cu împuternicire avocațială, acesta fiind și înscrisul la care face referire și art.85 alin.3 C.proc.civ. Totodată, se mai apreciază că, dispozițiile art.292 alin.2 C.proc.civ. nu pot prezenta relevanță întrucât, acest text se aplică probelor în cadrul unui proces, nu în materia mandatului de reprezentare convențională. În măsura în care partea s-a aflat în imposibilitate de a prezenta originalul contractului de asistență, instanța de apel nu ar fi trebuit să constate că împuternicirea este lipsită de valoare juridică. Astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art.43 alin.2 din Legea nr.51/1995, având în vedere că nicio parte nu a înțeles să folosească procedura înscrierii în fals. Mai mult decât atât, a fost depus la dosarul cauzei, procura autentificată sub nr.72-18-1116/28.03.2018, prin care reclamanta a ratificat toate actele încheiate în numele său de către bunicul acesteia, L. Instanța de apel a apreciat că efectele acestei ratificări nu pot fi extinse și asupra contractului de asistență juridică întrucât nu s-a putut înfățișa instanței, exemplarul original al acestuia, fără să indice temeiul de drept corespunzător. Astfel, instanța a făcut o interpretare greșită a textelor de lege cu incidență în materia reprezentării legale convenționale. Mandatul de ratificare retroactivă a tuturor demersurilor realizate, complinește orice lipsă în legătură cu cererea introductivă. În aceste împrejurări, apare nejustificată soluția instanței de apel de a constata temeinică excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarei cererii de chemare în judecată. Se invocă de recurentă și motivul prevăzut de art.488 alin.1 C.proc.civ. cu privire la aplicarea și interpretarea prevederilor art.451 și urm. C.proc.civ. Față de aplicarea greșită a dispozițiilor art.472 alin.2 C.proc.civ., în raport de care instanța de apel a stabilit și culpa procesuală a reclamantei, cu consecința obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată, se consideră că hotărârea este nelegală cu privire la acest aspect. Termenul pentru care au fost acordate aceste cheltuieli de judecată este reprezentat exclusiv de admiterea uneia dintre excepțiile invocate pe calea apelului incident, care în lipsa tranșării în fond a apelului principal, a rămas fără obiect, consecința fiind faptul că nu mai subzistă temeiul acordării acestora.

Apărările formulate în cauză: Intimații-pârâți D., J. și E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinarea intimaților D. și J. s-a arătat că motivul de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C.proc.civ. nu este incident în cauză, susținerile recurentei în sensul că instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material privitoare la Legea nr. 51/1995 fiind nefondate. S-a opinat că, în mod corect, a reținut curtea de apel că efetele ratificării prin procura din 2018 nu pot fi extinse în privința contractului de asistență juridică. Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât E. a susținut că în privința primului motiv de casare recurenta a înțeles a da o interpretare izolată dispozițiilor art. 472 alin. 2 C.proc.civ., fără a le avea în vedere și pe cele ale art. 472 alin. 1, art. 476 alin. 1. art. 477 alin. 1, art. 479 alin. 1 și 2 și art. 248 alin. 1 din cod. Cum prin apelul incident instanța a fost învestită și cu soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant a avocatului rezultă că nu s-a încălcat nicio regulă de procedură a cărei nerespectare ar atrage sancțiunea nulității. A solicitat înlăturarea și a motivului de casare subsumat pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., urmând a se observa că recurenta se contrazice arătând, pe de o parte, că a încheiat contractul de asistență juridică cu avocatul conform corespondenței electronice din 20.07.2016 (ulterioară presupusei semnări a contractului la 23.09.2015), iar pe de altă parte, a susținut că bunicul său, L., ar fi semnat contractul și că ea ar fi ratificat, retroactive, mandatul acestuia prin procura autentificată din 2018 și nu mandatul avocatului. Nu în ultimul rând, intimatul a învederat și faptul că motivele de recurs vizează modul de interpretare și administrare a probelor, aspect care scapă controlului de legalitate, o atare verificare fiind exclusă în considerarea motivelor prevăzute de art. 488 C.proc.civ. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând criticile de nelegalitate, Înalta Curte constată următoarele: Este nefondată critica potrivit căreia instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art.472 alin.(2) C.proc.civ. Dispozițiile art. 472 alin. (2) C.proc.civ. prevăd următoarele: Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect. Interpretând norma de drept menționată, prin Decizia în interesul legii nr. 14/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că apelului incident i se poate recunoaște o relație de dependență față de apelul principal exclusiv în ipotezele reglementate exhaustiv de lege, anume în cazul în care apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta, apelul principal, este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, cum ar fi anulat ca netimbrat, nesemnat, ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant etc. (paragraful 126). Concluzia s-a impus, întrucât accesorialitatea apelului incident se reduce numai la împrejurarea că judecarea sa pe fond este condiționată de preexistența și menținerea apelului principal și de absența unor motive legale care să atragă soluția de respingere a apelului principal, fără a se intra în cercetarea fondului. Rezultă că sintagma „alte motive care nu implică cercetarea fondului” din cuprinsul art. 472 alin. (2) C.proc.civ. vizează acele motive formale proprii apelului principal care împiedică examinarea acestuia și care, prin soluția de respingere pe care o antrenează asupra apelului principal, lipsește de suport procesual examinarea apelului incident. În consecință, instanța de apel are a examina, cu prioritate, apelul principal din perspectiva condițiilor formale impuse pentru exercițiul acestei căi de atac (nu a temeiniciei criticilor invocate prin apelul principal ori prin apelul incidental) și doar în cazul constatării unor motive de felul celor arătate la art. 472 alin. (2) C.proc.civ., care justifică respingerea apelului principal fără vreo analiză a fondului, poate dispune, pe cale de consecință, respingerea și a apelului incident, ca lipsit de efecte. Dacă însă la judecata în apel nu se invocă/constată existența unor motive formale care să atragă soluția de respingere a apelului principal, fiind posibilă, astfel, dezbaterea pe fond a cauzei, norma de drept menționată nu își găsește aplicabilitatea, instanța având a judeca atât apelul principal, cât și apelul incident potrivit normelor de procedură civilă relative la judecata în apel, inclusiv a acelora care stabilesc ordinea de soluționare a excepțiilor de procedură, fără să fie condiționată cu privire la soluțiile pe care le va pronunța. În acest caz, soluțiile pronunțate asupra apelurilor principal și incident sunt rezultatul cercetării fondului pricinii în limita criticilor invocate prin motivele de apel de părțile litigante și, ca atare, apelantul principal nu poate pretinde pe calea recursului că, fundamentată fiind un mijloc de apărare invocat prin apelul incident (de care a avut cunoștință), soluția de respingere a apelului principal ar încălca dispozițiile art. 472 alin. (2) C.proc.civ.. De altminteri, pentru a evita o astfel de situație, legiuitorul a reglementat la îndemâna apelantului principal, prin aceeași normă de drept, posibilitatea să renunțe la propriul apel atunci când apreciază că riscul angajării dezbaterii în fond a mijloacelor de apărare invocate prin apelul incident ar fi greu de acceptat. În speță, se constată că în fața instanței de apel partea reclamantă și-a menținut apelul principal și după formularea apelului incident, respectiv, că nu au fost invocate/constatate motive de felul celor prevăzute la art. 472 alin. (2) Cod de procedură civilă, care să atragă respingerea apelului principal. În atare condiții, depășind momentul verificării condițiilor legale de exercitare a apelului principal, instanța de apel a intrat în cercetarea fondului cauzei atât din perspectiva criticilor deduse judecății prin apelul principal, cât și a celor invocate prin apelul incident declarat de partea pârâtă D. și J. În deliberare, instanța de apel a statuat că are a analiza, cu prioritate, soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatei K., care a acționat în numele părții reclamante (soluție criticată prin apelul incident), prioritatea fiind impusă de dispozițiile art. 248 alin. (1) C.proc.civ., care statuează că instanța are a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Apreciind că soluția dată de prima instanță asupra excepției de ordine publică menționate este greșită, instanța de apel, în acord cu normele procedurale, a dispus admiterea apelului incident, desființarea hotărârii primei instanțe și anularea cererii de chemare în judecată. Constatând, totodată, că admiterea excepției de procedură împiedică examinarea altor chestiuni litigioase vizând fondului litigiului, criticate prin motivele apelului principal, instanța de apel a dispus, în consecință, respingerea acestui apel, ca nefondat. În atare condiții, cum partea reclamantă, cunoscând riscul la care se expune prin cercetarea și a apelului incident, și-a menținut apelul principal, critica formulată prin recurs potrivit căreia soluția dată prin hotărârea recurată asupra apelului principal ar fi fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 472 alin. (2) C.proc.civ. nu poate fi primită. -Este fondată însă critica prin care se susține că instanța de apel a soluționat greșit excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, cu consecința anulării cererii de chemare în judecată în temeiul art. 82 alin.(1) C.proc.civ., prin interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept prevăzute la art. 85 alin. (3) și art. 292 C.proc.civ., la art. 43 alin. (2) și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, respectiv, la art. 131, actual art. 129. alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Statuând prin dispozițiile art. 219 alin. (1) C.proc.civ. că instanța civilă verifică identitatea părților, iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate, verifică și împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă ori le asistă, legiuitorul a avut în vedere verificările impuse și permise de normele de procedură civilă. Referitor la cererea de chemare în judecată formulată prin reprezentant, dispozițiile art.151 alin.(2) C.proc.civ. prevăd că avocatul va depune împuternicirea sa, potrivit legii. Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat, potrivit dispozițiilor art. 85 alin.(3) C.proc.civ., se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei. Rezultă că în ceea ce privește dreptul dat unui avocat de a reprezenta o persoană în proces dovada se face prin înscrisul emis de avocat în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr.51/1995 privind organizarea profesie de avocat și ale Statutului profesiei de avocat. Dispozițiile art. 126 alin.(1) din Statutul profesiei de avocat (forma consolidată la 22.02.2022) menționează următoarele: Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II . Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător și formularului împuternicirii avocațiale. Ca atare, împuternicirea avocațială este înscrisul care probează în fața instanței de judecată puterile pe care clientul le-a conferit avocatului și, totodată, reprezintă dovada calității de reprezentant la care face trimitere norma de procedură prevăzută la art. 82 alin. (1) C.proc.civ. În ceea ce privește actele întocmite de avocat pentru ținerea evidențelor profesionale cerute de lege, precum și pentru legitimarea față de terți a calității de reprezentant, printre care se numără și contractul de asistență juridică și împuternicirea avocațială, dispozițiile art.43 alin.(2) din Legea nr.51/1995 statuează că au forța probantă deplină până la înscrierea în fals. Rezultă că în caz de contestare a autenticității mențiunilor unor astfel de înscrisuri întocmite de avocat, verificările se realizează exclusiv prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de norma specială, anume prin înscrierea în fals. În speță, cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul București, a fost formulată de partea reclamantă A., Asociația de Proprietari C. și B. și a fost semnată în numele acesteia de avocata K. Pentru a proba puterile conferite de partea reclamantă, la dosarul cauzei a fost depusă, în original, împuternicirea avocațială seria B nr. x/2015 ale cărei mențiuni fac dovada deplină până la înscrierea în fals, potrivit normei de drept menționate. Conform acestor mențiuni, împuternicirea a fost emisă la 2.10.2015, în baza contractului de asistență juridică nr. x/2015 (în copie, dosar apel, în care se indică tipul acțiunii, „revocatorie”), mandatul fiind dat de clienții A., Asociația de Proprietari C. și B. pentru „asistență și reprezentare, redactare, semnare, depunere, legalizare etc”. Împuternicirea menționată este semnată de avocată și are aplicată ștampila, semnătura clienților nefiind necesară, întrucât forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părților, a conținutului și data contractului de asistență juridică în baza căruia s-a eliberat (aspect evidențiat în cuprinsul documentului). Ca atare, statuarea instanței de apel potrivit căreia împuternicirea avocațială mai sus arătată ar fi lipsită de valoare juridică se dovedește a fi greșită. În fundamentarea concluziei reținute, instanța de apel a reținut, eronat, că în condițiile prezentării doar a împuternicirii avocațiale, nu și a originalului contractului de asistență juridică (obligație care incumba părții potrivit art. 292 C.proc.civ.), se află în imposibilitate să verifice existența și limitele mandatului și să statueze asupra criticii prin care partea pârâtă a pretins că avocata nu era împuternicită să semneze cererea de chemare în judecată în numele reclamantei B., argumentat de faptul că semnătura de pe contractul de asistență nu aparține acesteia (ci unei alte persoane, L.), respectiv, se află în imposibilitate să evalueze efectele înscrisului autentificat sub nr.72-18-1116/28.03.2018, prin care partea reclamantă a ratificat actele încheiate în numele său de numitul L. Or, dispozițiile legale menționate prevăd explicit că dovada dreptului de a reprezenta dată unui avocat se face cu împuternicirea avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică, contract ale cărui mențiuni privind identitatea părților semnatare, atestate fiind de avocat, nu sunt supuse verificării instanței civile, pe cale incidentală. Consultarea clauzelor contractului de asistență juridică, care poate fi prezentat și în copie, este justificată doar în situația în care mențiunile privind drepturile avocatului (limitele mandatului) din cuprinsul împuternicirii sunt neclare ori imprecise, situație care nu se identifică în speță, împuternicirea prevăzând dreptul avocatei de a redacta și semna cererea dedusă judecății în numele clienților. Concluzia se impune pentru că, astfel cum s-a arătat, atât împuternicirea avocațială, cât și contractul de asistență juridică sunt acte întocmite de avocat, acte care, potrivit art.43 alin.(2) din Legea nr.51/1995, au forță probantă deplină până la înscrierea în fals, caz în care, pe de o parte, nu pot face obiectul examinării instanței civile din perspectiva exactității/realității mențiunilor consemnate în cuprinsul lor și, pe de altă parte, în considerarea reglementării speciale, nu pot fi înlăturate din proces în temeiul normelor de drept relative la administrarea probei cu înscrisuri prevăzute la art. 292 C.proc.civ.. Concluzia se impune, totodată, justificat și de faptul că verificările impuse instanței civile de dispozițiile art. 82 alin. (1) C.proc.civ. pentru statuarea asupra excepției lipsei dovezii calității de reprezentant sunt limitate, anume la a solicita părții acoperirea lipsurilor, limitarea fiind determinată de împrejurarea că eventuale contestații privind autenticitatea datelor înscrise în cuprinsul dovezilor de reprezentare nu pot face obiectul verificărilor instanței civile, partea interesată având a folosi în acest scop mijloacele procedurale prevăzute de normele de drept speciale. În consecință, cum împuternicirea avocațială depusă la dosarul cauzei de avocata K. probează mandatul dat de partea reclamantă pentru redactarea și semnarea cererii de chemare în judecată (acțiune revocatorie, potrivit clauzei contractuale) și cum părțile interesate nu s-au înscris în fals cu privire la mențiunile atestate de avocat în acest înscris, soluția dispusă de instanța de apel, de anulare a cererii de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor art. 82 alin. (1) C.proc.civ., se dovedește a fi eronată. Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente, Înalta Curte, constatând incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în temeiul dispozițiilor și art. 496 alin. (1) din același cod, a admis recursul declarat de partea reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.