ÎCCJ, decizie (scj.ro #153060)

A. Societate cu răspundere limitată. Prezumția caracterului oneros al mandatului administratorului

B. Apel incident declarat împotriva considerentelor hotărârii. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept comercial. Funcționarea societăților

Index alfabetic : acțiune în pretenții

mandat administrator

prezumție de onerozitate

apel incident

considerentele hotărârii

Legea nr. 31/1990, art. 77 alin. (1), art. 197 alin. (3)

C. civ., art. 2010 alin. (1) teza a doua

A.

Potrivit dispozițiilor art. 2010 alin. (1) C. civ., mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.

Regula instituită de art. 2010 alin. (1) teza a II-a C. civ., referitoare la prezumția caracterului oneros al mandatului dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale, extinde prezumția caracterului oneros al mandatului comercial, prevăzută de art. 374 alin. (2) C. com., conform căruia „mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”, fiind aplicabilă indiferent dacă ambele părți - mandantul și mandatarul - sunt sau nu profesioniști.

Prin urmare, în condițiile în care în actele constitutive/hotărârile adunării generale a asociaților nu s-a menționat nimic cu privire la caracterul remunerat ori gratuit al mandatului administratorului, nu se poate deduce din art. 77 alin. (1), raportat la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 o regulă privitoare la caracterul gratuit al mandatului acestuia, aceste prevederi neputând echivala cu instituirea unei reguli derogatorii de la prevederile de drept comun referitoare la onerozitatea mandatului, cuprinse în art. 2010 alin. (1) C. civ.

B.

Potrivit dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Este greșită reținerea instanței de apel că această instituție procesuală este incompatibilă cu calea de atac declarată exclusiv împotriva considerentelor unei hotărâri, incompatibilitate ce ar rezulta din sintagma „cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe”.

Exigența referitoare la împrejurarea că cererea proprie a intimatului trebuie să „tindă la” schimbarea hotărârii primei instanțe rezidă în aceea că orice apel, indiferent de natura lui, respectiv fie cel îndreptat împotriva dispozitivului, fie cel ce vizează numai considerentele hotărârii tinde, în mod firesc, la schimbarea hotărârii atacate, altminteri apelul putând fi considerat lipsit de interes.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze această cale de atac numai la schimbarea soluției cuprinse în dispozitiv ar fi prevăzut aceasta în mod expres; or, înlăturarea acelor considerente din hotărârea atacată care fie nu sunt în legătură cu judecata acelui proces, fie sunt greșite ori, după caz, cuprind constatări de fapt de natură a prejudicia partea, în sensul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă, în sine, tot o schimbare a hotărârii primei instanțe, anume a considerentelor.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 900 din 18 aprilie 2019

Prin cererea înregistrată sub nr. x/30/2015 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. SRL și C. SRL, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate pârâtele la plata sumei de 725.000 Euro și, respectiv, de 217,500 Euro, reprezentând remunerație administrator, sume ce i s-ar datora în temeiul prezumției de onerozitate a mandatului, prevăzut de art. 2010 alin. 1 C. civ. (Legea nr. 287/2009, cu modificările și completările ulterioare) și care urmează a fi cuantificate de către instanță în condițiile art. 2010 alin. 2 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 661/PI din 28 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș acțiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul A., cât și apel incident, la considerente, pârâta D. SRL (fostă B. SRL), în nume propriu și în calitate de succesor în drepturi al C. SRL, înregistrat la data de 22 iunie 2017 pe rolul Curții de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 827 din 13 decembrie 2017 au fost respinse atât apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 661 din 28 martie 2017 a Tribunalului Timiș, cât și apelul incident declarat de pârâtă împotriva considerentelor aceleiași hotărâri.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarele:

A constatat că prin Hotărârea asociatului unic al SC B. SRL nr. 2 din 23 ianuarie 2013 s-a decis ca reclamantul să fie numit administrator, împreună cu numitul E., al pârâtei B. SRL, fără ca prin această hotărâre să se stabilească vreo remunerație.

Prin Hotărârea Adunării Generale a SC C. SRL nr. 2 din 23 ianuarie 2013 s-a decis ca reclamantul să fie numit administrator, împreună cu numitul E., al pârâtei C. SRL, fără ca prin această hotărâre să se stabilească vreo remunerație.

Au fost întocmite actele constitutive modificatoare și s-au efectuat cuvenitele mențiuni în Registrul comerțului, iar mandatele reclamantului de administrator al societăților pârâte au încetat la 12 iunie 2015, urmare a renunțării la mandate de către mandatar.

Litigiul de față poartă asupra pretențiilor reclamantului de a fi remunerat pentru perioada de timp cât a fost administrator la cele două societăți, în condițiile în care nu s-a stabilit o remunerație nici la data numirii și nici ulterior.

A reținut că sunt incidente în această privință prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, conform cărora „obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege.”

Contractul de mandat este reglementat de prevederile art. 2009 - art. 2071 noul C. civ. și reprezintă dreptul comun, în raport cu normele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Reclamantul a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2010 C. civ., conform cărora: ”

(1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros. (2) Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.

”

Prima instanță a reținut incidența prevederilor art. 2010 C. civ. în prezenta cauză, respingând acțiunea pe motiv că pârâtele au reușit să răstoarne prezumția de onerozitate a mandatului de administrator al reclamantului și să facă dovada că acesta a fost acordat cu titlu gratuit.

Instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 2010 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de contract de mandat, ci prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990. Astfel, raporturile juridice dintre administratori și societate sunt guvernate de dispozițiile Legii nr. 31/1990, care este lege specială față de Codul civil.

Relația dintre norma specială și norma generală este guvernată de principiul

specialia generalibus derogant

, astfel că prevederile Legii nr. 31/1990 (care derogă de la norma generală) se aplică cu prioritate față de norma generală.

Conform art. 77 din Legea nr. 31/1990 (aplicabil societăților cu răspundere limitată, conform art. 197), „

asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulți administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării și eventuala lor remunerație, afară numai dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel

.”

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 77 din Legea nr. 31/1990, în plan societar, prin decizia de desemnare a administratorilor se stabilește și eventuala remunerație a acestora, mandatul putând fi fie gratuit, fie oneros.

În prezenta cauză, nici Actul Constitutiv al SC B. SRL, actualizat la data de 21 iulie 2010, în vigoare la data numirii reclamantului ca administrator, nici Hotărârea Asociatului Unic al SC B. SRL din 23 ianuarie 2013 privind numirea reclamantului ca administrator, nici Actul Constitutiv al SC B. SRL actualizat la 19 februarie 2013 și nici vreun act ulterior nu au prevăzut remunerarea acestei funcții.

În ceea ce privește SC C. SRL, anterior anului 2010 actul constitutiv prevedea posibilitatea retribuirii lunare a administratorului, însă, printr-o hotărâre din septembrie 2010, asociații au eliminat posibilitatea remunerării administratorului. Asupra acestei decizii nu s-a revenit nici prin Hotărârea AGA SC C. SRL din data de 23 ianuarie 2013, prin care reclamantul a fost numit administrator, și nici prin Actul constitutiv actualizat la 12 februarie 2013 în baza acestei hotărâri. De asemenea, nu a existat nici vreun act ulterior care să aprobe remunerarea administratorului.

Art. 72 din Legea nr. 31/1990, invocată de prima instanță în considerentele hotărârii pronunțate, nu permite completarea legii speciale cu prevederile generale referitoare la mandat din Codul civil decât în situația în care legea specială nu conține dispoziții exprese derogatorii. Or, în speță, art. 77 din Legea nr. 31/1990 instituie dispoziții exprese derogatorii de la prevederile art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ.

Curtea a reținut că prima instanță nu a încălcat prevederile art. 2010, art. 793 și art. 218 alin. (3) C. civ., precum și art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și nici prevederile referitoare la răspunderea atașată funcției de administrator sau personalitatea juridică a D. SRL sau efectele acestora ori reținerea existenței grupului de societăți.

Așa cum s-a arătat mai sus, prevederile art. 2010 nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că sunt aplicabile prevederile speciale ale art. 77 din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce privește dispozițiile art. 793 C. civ., aceste prevederi nu au fost invocate de reclamant în primă instanță, acesta neinvestind instanța cu stabilirea unei remunerații în calitate de administrator al bunurilor altuia; în plus, ele nici nu sunt aplicabile în cazul administratorilor de societăți.

Astfel, conform prevederilor art. 792 alin. (3) C. civ., prevederile titlului V (Administrarea bunurilor altuia) „

sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepția cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare

”, iar în cazul de față atât legea, cât și actul constitutiv al D. SRL impun aplicarea regimului de administrare al societăților, reglementat de prevederile Legii nr. 31/1990.

Dispozițiile art. 218 alin. (3) C. civ. și cele ale art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 au fost respectate în cauză; în plus, nu există nici o încălcare a personalității juridice a D. SRL și nici a efectelor personalității juridice ale D. SRL.

Reclamantul apelant a afirmat că prima instanță, reținând din declarația martorului F. că „puterile administratorilor erau limitate, iar competențele acestora nu concordau cu competențele legale ale administratorului”, ar fi încălcat prevederile art. 218 alin. (3) C. civ. și pe cele ale art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Curtea a reținut că art. 55 din Legea nr. 31/1990 nu prevede prohibiția limitării puterilor conferite prin lege organelor statutare, ci prevede inopozabilitatea unor atare limitări față de terți, în cazul în care aceste limitări ar fi fost publicate.

În ceea ce privește norma cuprinsă în art. 218 alin. (3) C. civ., aceasta fiind o normă generală care se suprapune peste sfera de reglementare a Legii nr. 31/1990, este inaplicabilă în baza principiului

specialia generalibus derogant

.

De asemenea, prima instanță nu a încălcat în nici un fel personalitatea juridică a D. SRL sau efectele unei atari personalități. Instanța a interpretat probatoriul administrat și a constatat că reclamantul, în calitate de licențiat în drept cu capacități juridice apreciate la nivel de societate, putea și trebuia să știe că mandatul care i se oferă este gratuit și a acceptat mandatul gratuit. Această împrejurare nu invalidează actele D. SRL, care se bucură în continuare de personalitate juridică (cu toate efectele pe care legea le asociază acestei personalități juridice).

Dreptul român cunoaște noțiunea de „grup de societăți”, iar reclamantul nu a dorit să administreze nici o probă referitoare la funcționarea internă a grupului sau la remunerarea administratorilor, el dorind să probeze nivelul de salarizare al diverselor persoane angajate pe alte funcții, nu pe cea de administrator.

Prima instanță nu a aplicat greșit prevederile referitoare la răspunderea atașată funcției de administrator. Nu există nici o prevedere care să stabilească obligativitatea remunerării funcției de administrator pe considerentul că aceasta presupune o răspundere. Dimpotrivă, prevederile legale stabilesc întinderea sau circumstanțierea răspunderii în funcție de caracterul remunerat sau neremunerat al funcției, fiind evident că în cazul funcției neremunerate răspunderea administratorului este atenuată, cum a fost și cazul în speță.

În plus, reclamantul, ca administrator, a fost descărcat de gestiune prin hotărârile anuale de aprobare a situațiilor financiare ale D. SRL și, de asemenea, și prin hotărârile AGA prin care s-a luat act de demisia sa din funcția de administrator.

În ceea ce privește motivele de netemeinicie, rezultate din pretinsa fundamentare a hotărârii primei instanțe pe un probatoriu vădit incomplet și pe un probatoriu limitat greșit interpretat, Curtea, așa cum s-a arătat mai sus, a constatat că probatoriul administrat a condus la reținerea de către prima instanță a unei stări de fapt concordante cu probele administrate în cauză, neimpunându-se administrarea unor alte probe din care să rezulte situația financiară la nivelul pârâtelor sau remunerația altor persoane din cadrul acestora, în condițiile în care aplicarea prevederilor art. 77 din Legea nr. 31/1990 face inutilă o asemenea probațiune.

În ceea ce privește apelul incident declarat de pârâta D. SRL, Curtea constată că, potrivit art. 472 C. proc. civ., „

intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe

”.

În condițiile în care prin decizie apelul declarat de reclamantul A. este respins, iar hotărârea primei instanțe a fost de respingere în totalitate a acțiunii reclamantului, apelul incident nu poate să ducă la schimbarea hotărârii primei instanțe, astfel că a fost respins.

Așa fiind, neexistând motive de schimbare sau anulare a sentinței apelate, în baza art. 480 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, apelul declarat de reclamantul A. și apelul incident declarat de pârâta D. SRL.

Împotriva acestei hotărâri, precum și împotriva încheierii din 7 decembrie 2017, în termen legal a declarat recurs reclamantul A. și recurs incident numai împotriva deciziei pârâta D. SRL Timișoara, căi de atac înregistrate la data de 2 martie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Reclamantul A. a criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurentul a susținut că, contrar celor constatate de către instanța de prim control judiciar, prevederile art. 77 nu derogă de la norma de drept comun, respectiv de la aplicarea art. 2010 C. civ.

Prevederile potrivit cărora „asociații pot decide remunerația administratorilor” sau „eventuala remunerație” nu înseamnă nicidecum că legea societăților derogă de la dreptul comun în materia contractului de mandat comercial. Textul Legii nr. 31/1990 ar fi trebuit să precizeze în mod expres că „în lipsă de stipulație expresă mandatul se presupune a fi gratuit”, dispoziții care însă nu există. Or, o excepție de la regulă nu poate fi niciodată presupusă, ci trebuie să fie clară și explicită.

Dimpotrivă, art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată face trimitere la dispozițiile referitoare la mandat, ceea ce întărește concluzia caracterului nederogatoriu al normelor din această materie.

Așadar, recurentul a susținut că administratorii societăților au fie o remunerație prevăzută expres prin contractul de administrare sau hotărârea AGA de numire, fie prin aceste acte remunerația este exclusă în mod explicit. Însă, în lipsa unor atare dispoziții exprese se aplică norma juridică de drept comun, anume art. 2010 C. civ., aceasta fiind ipoteza în cauza de față.

În continuare, recurentul a invocat doctrina și jurisprudența relevante în materia mandatului comercial, atât anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, cât și ulterioară acestui moment.

A mai relevat recurentul că și interpretarea din perspectiva principiului echității susține prezumția caracterului oneros al mandatului, date fiind volumul de muncă și complexitatea activităților mandatarului, precum și răspunderea civilă sau penală, după caz, ce incumbă administratorului unei societăți.

Din această perspectivă a apreciat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile referitoare la răspunderea atașată funcției de administrator.

Cât privește încheierea din 7 decembrie 2017, recurentul a criticat-o din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., arătând că dispoziția de respingere a probelor este absolut nemotivată, ceea ce contravine atât dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și art. 6 din CEDO, interpretat prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la motivarea din considerentele deciziei atacate, potrivit căreia ceea ce se dorea a fi probat era nu nivelul remunerației administratorilor, ci nivelul de salarizare al unor persoane angajate în baza unui contract de muncă sau contract de management, recurentul o apreciază ca fiind în contradicție flagrantă cu susținerile sale.

Astfel, instanța de apel a ignorat că, la nivelul societăților pârâte, aceeași persoană deținea, concomitent, atât funcția de administrator, cât și pe aceea de director general, în temeiul unui contract de muncă, sau, după caz, de manager, în baza unui contract de management. Însă, ceea ce este important este faptul că atribuțiile aferente oricăreia din aceste funcții se suprapuneau, iar o astfel de practică este des întâlnită în activitatea corporațiilor.

În sfârșit, recurentul a invocat nivelul de salarizare a administratorilor anteriori ai pârâtei, similitudinea atribuțiilor managerului și administratorilor, astfel cum rezultă din înscrisurile și depozițiile martorilor, rolul administratorului de a pune în executare deciziile asociaților, ce a rămas neschimbat, de-a lungul timpului, în cadrul societăților pârâte și relevanța dovezilor ce i-au fost respinse de către instanțele de fond. În continuare a redat toate probele ce i-au fost respinse, atât de către instanța de fond, cât și de către cea de apel și teza probatorie a fiecărei dovezi în parte, arătând că, în lipsa administrării unui probatoriu adecvat, instanța de apel a încălcat art. 425 C. proc. civ., art. 6 CEDO, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Pârâta D. SRL Timișoara a formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 827/A din 13 decembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, pe care a criticat-o sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Prin apelul incident, formulat în baza art. 472 și art. 461 alin. 2 C. proc. civ., pârâta a criticat exclusiv acele considerente ale primei instanțe care priveau incidența în cauză a prezumției de onerozitate a mandatului de administrator al reclamantului, rezultată din aplicarea greșită a art. 2010 C. civ.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 2010 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de mandat, ci prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990, derogatorii, respectiv art. 77.

Deși instanța a înlocuit, practic, considerentele greșite ale sentinței atacate, totuși, prin dispozitiv, a respins apelul declarat de către pârâtă.

Așadar, există evidentă contradicție între considerentele deciziei pronunțate în apel și dispozitivul acesteia, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

A mai relevat pârâta că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept procedural (art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de casare a arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 472 alin. 1 C. proc. civ., interpretând noțiunea de schimbare a hotărârii ca referindu-se exclusiv la schimbarea dispozitivului sentinței atacate. Or, nu există nici o incompatibilitate între apelul incident și calea de atac ce vizează, exclusiv, considerentele unei hotărâri.

În drept, a invocat dispozițiile art. 201, art. 483 - 502 alin. 1, art. 488 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Atât reclamantul, cât și pârâta au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă.

Potrivit art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., s-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 28 februarie 2019, recursurile au fost admise în principiu și s-a fixat termen de judecată în fond a acestora, cu citarea părților, la 18 aprilie 2019, în condițiile art. 493 alin. 7 C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 827 din 13 decembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanța constată întemeiate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că au fost interpretate și aplicate greșit normele de drept material incidente în cauză.

Astfel, reclamantul a învestit instanța cu o cerere de obligare a celor două societăți pârâte la plata remunerației ce i se cuvine pentru exercitarea mandatului de administrator al pârâtelor în perioada 23 ianuarie 2013 - 12 iunie 2015. Prin ipoteză, nici prin hotărârile adunărilor generale ale societăților de numire a administratorului neasociat și nici prin actele constitutive ale societăților nu i s-a stabilit expres nicio remunerație, însă, pe de altă parte, nici nu s-a prevăzut că mandatele sunt cu titlu gratuit.

În condițiile în care în actele constitutive/hotărârile adunării generale a asociaților nu s-a menționat nimic cu privire la caracterul remunerat ori gratuit al mandatului administratorului, instanța de fond a aplicat prezumția de onerozitate a mandatului dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale, instituită de art. 2010 alin. 1 teza a II-a C. civ.

Instanța de fond, reținând că reclamantul a dovedit faptul vecin și conex pe care se întemeiază prezumția de onerozitate a mandatului său, anume exercitarea activității de administrator al celor două societăți o anumită perioadă de timp, în condițiile art. 328 alin. 1 C. proc. civ., a constatat că partea adversă trebuie să răstoarne această prezumție. În acest context, soluția tribunalului, de respingere a acțiunii referitoare la plata  remunerației, s-a întemeiat pe faptul că societățile pârâte au reușit să înlăture prezumția legală prin proba contrară, potrivit art. 328 alin. 2 C. proc. civ.

În schimb, instanța de apel, însușindu-și punctul de vedere exprimat de către societatea pârâtă, a apreciat că prevederile art. 77 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, aplicabile și societăților cu răspundere limitată, conform art. 197 din același act normativ, derogă de la prevederile art. 2010 alin. 1 teza a II-a C. civ. și, ca atare, este înlăturată aplicarea celor din urmă la dreptul societar.

O atare interpretare a dispozițiilor art. 77 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată este, însă, eronată. Precizarea din cuprinsul său referitoare la „eventuala [….] remunerație” nu arată altceva decât faptul că asociații, odată cu numirea administratorului, au dreptul de a stabili, în virtutea libertății de a contracta, fie că mandatul acestuia va fi cu titlu gratuit, fie că administratorul va fi remunerat cu o anumită sumă de bani. Altfel spus, intenția legiuitorului a fost aceea de a arăta că mandatul administratorului societății cu răspundere limitată nu este în mod obligatoriu nici remunerat, nici cu titlu gratuit. O atare dispoziție nu poate echivala cu instituirea unei reguli derogatorii de la prevederile de drept comun referitoare la onerozitatea mandatului, cuprinse în art. 2010 alin. 1 C. civ. Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, din art. 77 alin. 1 raportat la art. 197 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată nu se poate deduce o regulă privitoare la caracterul gratuit al mandatului administratorului societății cu răspundere limitată.

Așa cum corect se arată prin motivele de recurs, regula instituită de art. 2010 alin. 1 teza a II-a noul C. civ., referitoare la prezumția caracterului oneros al mandatului dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale, extinde prezumția caracterului oneros al mandatului comercial, prevăzută de art. 374 alin. 2 C. com. („mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”), fiind aplicabilă indiferent dacă ambele părți - mandantul și mandatarul - sunt sau nu profesioniști.

Noțiunea de „acte de exercitare a unei activități profesionale” este cea care rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 și 3 C. civ., referitoare la exploatarea unei întreprinderi, înglobând noțiunea de întreprindere comercială din vechiul Cod comercial.

În acest context, se constată că mandatul administratorului unei societăți cu răspundere limitată este guvernat atât de dispozițiile din Codul civil referitoare la contractul de mandat, cât și de dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată (art. 72 din acest act normativ).

În conținutul acestui mandat intră atât atribuția de gestiune internă a afacerilor societății (art. 70 alin. 1 din Legea nr. 31/1990), cât și atribuția de reprezentare legală a societății [art. 7 lit. e), art. 75 raportat la art. 197 alin. 3 din același act normativ]. Fiind vorba de o formă specială a contractului de mandat cu reprezentare, este evident că administratorul unei societăți cu răspundere limitată săvârșește și asigură exploatarea unei întreprinderi în numele și pe seama societății, în sensul prevederilor art. 3 alin. 3 C. civ. Așadar, recurentului-reclamant din prezenta cauză îi era pe deplin aplicabilă prezumția de onerozitate a mandatului exercitat, de administrator a două societăți cu răspundere limitată, câtă vreme o astfel de societate este întotdeauna un profesionist în accepțiunea Codului civil, deoarece exploatează o întreprindere, iar mandatul administratorului este întotdeauna dat pentru exercitarea unei activități profesionale, aceea specifică obiectului de activitate al societății.

Față de cele mai sus arătate, constată întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în adevăr, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 77 alin. 1 raportat la art. 197 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, precum și a dispozițiilor art. 2010 alin. 1 teza a II-a C. civ., considerând inaplicabile raportului juridic dedus judecății aceste din urmă prevederi legale, pe considerentul existenței unei reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Cât privește criticile încadrate de reclamant în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 6, constată că acestea vizează, în principal, încheierea din 7 decembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara și numai tangențial decizia recurată. În concret, reclamantul a relevat caracterul contradictoriu și „fals” al considerentelor deciziei pronunțate de instanța de apel referitoare la lipsa de utilitate a probelor solicitate a fi administrate în această fază procesuală. Constată însă că toate susținerile recurentului-reclamant referitoare la caracterul util al unor probe, în raport de împrejurările de fapt ce se doreau a fi stabilite, relevate pe larg în cererea de recurs, sunt critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate și nu pot fi analizate în cadrul căii de atac a recursului.

Critica subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căreia încheierea de ședință din 7 decembrie 2017, prin care s-au respins probele solicitate de apelantul-reclamant, ar fi complet nemotivată nu poate fi primită. Este adevărat că, potrivit art. 479 alin. 2 C. proc. civ., instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea de probe noi, dar numai „în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei”. Este adevărat, de asemenea, că potrivit art. 258 C. proc. civ., instanța se pronunță asupra admisibilității probelor printr-o încheiere motivată. Însă motivarea instanței de apel, potrivit căreia nu se impune completarea probatoriului, fiind suficient cel administrat de către instanța de fond, corespunde exigențelor art. 258 alin. 1 C. proc. civ. În concret, în raport de prevederile art. 258 alin. 1 coroborat cu art. 255 alin. 1, instanța de apel a motivat soluția de respingere a probelor pe lipsa de concludență a acestora. Or, este atributul exclusiv al instanțelor de fond să stabilească aptitudinea unei probe de a conduce sau nu la soluționarea procesului în condițiile în care la judecata fondului s-a administrat un probatoriu vast și complex.

În sfârșit, încheierea prin care instanța de apel a respins cererea de probatorii formulată de reclamantul-apelant a fost criticată și sub aspectul încălcării normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.). Însă, în concret, reclamantul nu invocă încălcarea nici unei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, la modalitatea de administrare a acesteia ș.a.m.d., ci se referă tot la pertinența și concludența probelor ce i-au fost respinse, arătând faptele care ar fi trebuit să fie demonstrate, în sprijinul pretențiilor sale. Or, așa cum s-a mai arătat în precedent, această critică nu poate fi primită pe calea recursului, cale extraordinară de atac limitată la examinarea conformității deciziei pronunțate în apel și a încheierilor premergătoare acesteia cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. 3 C. proc. civ. Este adevărat că soluția instanței de apel, în ce privește concludența unor probe, ar fi putut avea în vedere nu numai caracterul suficient al probatoriului administrat la fond în raport de amplitudinea faptelor ce formează obiectul probațiunii, ci și opinia instanței asupra normelor de drept material aplicabile raportului juridic dedus judecății, opinie, în adevăr, eronată, așa cum s-a arătat în considerentele anterioare. Însă, în rejudecare, instanța de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac, având prefigurat cadrul normativ aplicabil raportului juridic dedus judecății, în raport de dezlegările obligatorii ale instanței de recurs, potrivit art. 501 alin. 1 C. proc. civ., are libertatea deplină a aprecia cu privire la necesitatea administrării unor probe noi. Avem în vedere faptul că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanțelor de fond.

În fine, după expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de recurs, recurentul a invocat un nou motiv de casare, anume încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 481 C. proc. civ., în sensul înrăutățirii situației reclamantului-apelant în propria cale de atac. Constată, în primul rând, că titularul recursului nu mai poate invoca noi motive de casare după împlinirea termenului defipt de dispozițiile art. 487 alin. 1 C. proc. civ., sancțiunea fiind cea prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. 1 C. proc. civ.

În al doilea rând, instanța de recurs, în baza rolului activ, nu a înțeles să își însușească, din oficiu, un motiv de ordine publică formulat peste termen, pentru a fi aplicabile prevederile alin. (3) al art. 489 C. proc. civ. Deși este de prisos a continua raționamentul pentru care această critică nu poate fi analizată, se impune a preciza că instanța de apel, pentru a păstra soluția de respingere a acțiunii în plata remunerației administratorului, dar pentru alte considerente decât cele reținute de către judecătorul fondului, a fost învestită nu numai cu calea de atac promovată de reclamant, ci și cu apelul incident la considerente formulat de partea adversă. Însă, asupra acestui din urmă aspect vom reveni în cuprinsul hotărârii de față, cu prilejul analizării recursului declarat de societatea pârâtă.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de ședință din 7 decembrie 2017, ca nefondat.

Totodată, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., a constatat că recursul declarat de aceeași parte împotriva deciziei nr. 827 din 13 decembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara este fondat, fiind admis, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În ce privește recursul declarat de pârâta D. SRL împotriva aceleiași decizii a constatat că este întemeiat, pentru considerentele ce succed.

Reține că sunt fondate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a făcut, în adevăr, o greșită aplicare a prevederilor art. 472 alin. 1 C. proc. civ., raportat la art. 461 alin. 2 C. proc. civ.

Astfel, prima instanță a reținut că intimata-pârâtă a formulat un apel incident și că această instituție procesuală este incompatibilă cu calea de atac declarată exclusiv împotriva considerentelor unei hotărâri, incompatibilitate ce ar rezulta din sintagma „cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe”.

Or, condițiile de exercitare a apelului incident sunt doar cele prevăzute de art. 472 alin. 1 C. proc. civ., anume că această cale de atac se poate face numai de către intimat și numai în condițiile existenței unui apel principal formulat de partea potrivnică, toate aceste condiții fiind întrunite în cauză. Exigența referitoare la împrejurarea că cererea proprie a intimatului trebuie să „tindă la” schimbarea hotărârii primei instanțe rezidă în aceea că orice apel, indiferent de natura lui, respectiv fie cel îndreptat împotriva dispozitivului, fie cel ce vizează numai considerentele hotărârii tinde, în mod firesc, la schimbarea hotărârii atacate. Altminteri, apelul ar putea fi considerat lipsit de interes.

Însă, dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze această cale de atac numai la schimbarea soluției cuprinse în dispozitiv ar fi prevăzut aceasta în mod expres. Or, înlăturarea acelor considerente din hotărârea atacată care fie nu sunt în legătură cu judecata acelui proces, fie sunt greșite ori, după caz, cuprind constatări de fapt de natură a prejudicia partea, în sensul art. 461 alin. 2 C. proc. civ., reprezintă, în sine, tot o schimbare a hotărârii primei instanțe, anume a considerentelor.

De altfel, există și contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei recurate sub două aspecte. Astfel, pe de o parte, din considerente rezultă că apelul incident declarat exclusiv împotriva considerentelor este o cale de atac neprevăzută de lege, iar, pe de altă parte, apelul declarat de către pârâtă a fost respins ca nefondat, și nu ca inadmisibil. Totodată, deși respinge calea de atac declarată de către pârâtă, totuși, instanța de apel înlătură considerentele instanței de fond, referitoare la incidența în cauză a prezumției de onerozitate a mandatului de administrator al reclamantului, însușindu-și punctul de vedere al pârâtei, al inaplicabilității prevederilor art. 2010 alin. 1 C. civ. Ca atare, este evidentă contradicție între considerentele deciziei, care schimbă motivarea primei instanțe și își însușește considerentele apelului incident (de altfel, eronate) și soluția din dispozitiv, de respingere a acestei căi de atac.

Așa fiind, potrivit art. 497 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a admis și recursul declarat de către pârâtă și a casat decizia atacată, trimițând cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.