ÎCCJ, decizie (scj.ro #136849)

Administrator. Decizie de afaceri.Mandat. Exercitarea mandatului.Obligațiile și răspunderea administratorilor.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea societăților.

Index alfabetic: administrator

-mandat

- răspunderea administratorului

Legea nr. 31/1990, art. 144

1

, art. 144

2

Reglementând exercitarea mandatului, dispozițiile art.144

1

alin.1 din Legea nr. 31/1990 prevăd că membrii consiliului de administrație își vor exercita mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator. Obligația prevăzută la alin.1 nu este încălcată dacă, în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate, astfel cum rezultă din alin.2 al aceluiași articol.

Administratorii

au obligația de a-și executa mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator manifestând comportamentul pe care, în circumstanțe similare, o persoană rezonabilă și un bun administrator l-ar manifesta față de propriile afaceri. Administratorii au obligația de a acționa în interesul societății, cu loialitate și pe baza unor informații adecvate.

Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la atribuțiile lor, precum și pentru nerespectarea obligațiilor stabilite prin mandatul încredințat de acționari, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.

În ce privește răspunderea administratorilor societăților comerciale, potrivit dispozițiilor art.144

1

și art.144

2

din Legea nr.31/1990 aceasta nu va putea fi angajată atunci când, chiar ulterior executării anumitor acte sau adoptării unor decizii de către aceștia, adunarea generală a acționarilor adoptă o hotărâre prin care confirmă, chiar și implicit, actele executate sau deciziile adoptate de către administratori, întrucât în astfel de cazuri însăși voința socială este în deplină concordanță cu acțiunile administratorilor. Or, într-o astfel de situație este evident că acțiunile administratorilor sunt conforme voinței sociale, ceea ce exclude posibilitatea angajării răspunderii acestora față de societate sau de acționarii acesteia.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 326 din 28 februarie 2017

Prin sentința civilă nr.6448 din 18 decembrie 2014 pronunțată în dosarul nr.x/3/2011 al Tribunalului București, Secția a VI-a Civilă s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții A., B., C. și D., s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC E. SA București împotriva pârâților, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că reclamanta SC E. SA a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata către SC F. SA a sumei de 400.000.000 lei reprezentând despăgubiri datorate pentru repararea prejudiciului cauzat societății prin aprobarea donației în valoare de 400.000.000 lei.

Invocând dispozițiile art.72, art.73, art.155, art.155

1

, art.144

1

din Legea nr.31/1990 și art.998-999 C.civ., în motivarea acțiunii reclamanta arată că deține cota de 14,99% din capitalul social al G. SA, restul acțiunilor aparținând Statului Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, iar pârâții în calitate de administratori, respectiv membrii ai consiliului de administrație al G. SA au avizat donația sumei de 400.000.000 lei către bugetul de stat conform OG nr.18/2010.

Potrivit art.59 din OG nr.18/2010 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2010 operatorii economici cu capital majoritar de stat pot dona bugetului de stat, în cursul anului 2010, sume neutilizate aferente anilor precedenți, reprezentând surse proprii de finanțare constituite din profit, rezultate din vânzarea activelor, a participanților deținut la filiale, etc., sau din alte surse, fără ca aceasta să conducă la înregistrarea unor rezultate financiare, după cum rezultă din dispozițiile art.60 ale ordonanței.

Actul normativ prevede că dispozițiile art.59 și art.60 se pot aplica și G. SA în limita sumei de 400 milioane lei.

În temeiul acestui act normativ, arată reclamanta, la data de 2 septembrie 2010, consiliul de administrație al G. SA, prin Hotărârea nr.10 a arătat că este în imposibilitatea de a lua o decizie cu privire la efectuarea unei donații pentru că o atare măsură ar avea drept consecință decapitalizarea societății și diminuarea profitului brut.

Ulterior, prin Hotărârea nr.14 din 26 noiembrie 2010 a avizat donația în conformitate cu art.59 din OG nr.18/2010, în limita sumei de 400 milioane lei și a informat acționarul majoritar pentru luarea măsurilor necesare adoptării de către adunarea generală a acționarilor a unei hotărâri în acest scop.

Prin Hotărârea AGOA nr.12 din 30 noiembrie 2010 a G. SA s-a aprobat efectuarea donației de 400 milioane lei în favoarea bugetului de stat, în temeiul art.59 din OG nr.18/2010, măsură aplicată prin contractul de donație autentificat la data de 7 decembrie 2010 încheiat între G. SA și Statul Român.

În cuprinsul contractului de donație s-a precizat că actul a fost întocmit în conformitate cu dispozițiile art.59 și art.60 din OG nr.18/2010, Hotărârea AGOA nr.12 din 30 noiembrie 2010 și Hotărârea Consiliului de Administrație nr.14/2010 ale G. SA.

În aceste condiții, arată reclamanta, pârâții în calitate de administratori răspund față de societate, potrivit art.72 din Legea nr.31/1990, art.155, art.144

1

și art.155

1

din Legea nr.31/1990 pentru daunele cauzate societății prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate. Fapta ilicită imputată constă în avizarea donației prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr.14 din 26 noiembrie 2010, ceea ce demonstrează neîndeplinirea obligației de a-și exercita mandatul cu loialitatea, prudența și diligența unui bun administrator, în interesul societății.

Prima instanță, soluționând potrivit art.137 alin.1 C. proc. civ., excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți le-a respins cu motivarea că, aceștia prin întâmpinare au recunoscut implicit că au fost administratorii G. SA la data avizării și efectuării donației, și în aceeași calitate au semnat hotărârea consiliului de administrație din data de 26 noiembrie 2010.

În privința fondului, tribunalul a reținut că interpretarea sistematică a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea administratorilor pentru daunele cauzate societății, relevă caracterul contractual al acesteia, fiind incidente în speță dispozițiile art.374 C. Com., potrivit art.5 și art.223 din Legea nr.71/2011.

Prin urmare, răspunderea administratorilor este angajată dacă se încalcă o normă legală sau una contractuală exista prejudiciu, legătura de cauzalitate și culpa administratorului, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Astfel, arată prima instanță, reclamanta nu a probat în conformitate cu dispozițiile art.1169 C. civ. că pârâții au încălcat obligația de a-și exercita mandatul cu loialitatea, prudența și diligența unui bun administrator, în interesul societății, în condițiile în care avizarea donației a avut drept temei legal prevederile art.59 din OG nr.18/2010, iar prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr.14 din 26 noiembrie 2010 s-a precizat că donația se va putea realiza dacă sunt respectate drepturile și interesele legitime ale acționarilor.

De asemenea, s-a reținut că nu s-a dovedit nici existența unui prejudiciu.

Sub acest aspect s-a constatat incidența dispozițiilor art.1200 pct.4 raportat la art.1202 alin.2 C. civ. în sensul că tribunalul a dat eficiență prezumției de lucru judecat a dezlegărilor date prin sentința nr.146 din 19 ianuarie 2011 a Tribunalului Sibiu, Secția Comercială și de Contencios Administrativ. Dezlegarea dată prin această hotărâre judecătorească referitoare la aceeași chestiune de drept, respectiv inexistența prejudiciului suferit de G. SA sau acționarii săi, ca urmare a donației sumei de 400 milioane lei, se impune cu putere de lucru judecat în această speță, cu consecința că reclamanta nu poate susține - fără a încălca dispozițiile legale anterioare - existența unui prejudiciu.

Tribunalul a arătat că nu este îndeplinită nici condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâților și prejudiciu pentru că suma de 400 milioane lei a fost donată ca urmare a adoptării Hotărârii AGOA nr.12 din 30 noiembrie 2010 prin care s-a aprobat efectuarea donației și nu ca urmare a avizării de către pârâți a donației.

În consecință, având în vedere că, deși, potrivit art.1073, art.1075, art.1082 și art.1083 C.civ., vinovăția pârâților este prezumată de lege, dar celelalte trei condiții ale angajării răspunderii administratorilor nu sunt îndeplinite, acțiunea reclamantei a fost respinsă, cu aplicarea art.274 C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamanta SC E. SA a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.321 din 22 februarie 2016 a Curții de Apel București, Secția a VI-a Civilă. Prin aceeași decizie s-a anulat în parte sentința în ceea ce privește soluția pronunțată împotriva pârâtului H., decedat, continuată în apel față de intimații  B. și I.

Instanța de apel a arătat prin încheierea din 25 ianuarie 2016 că succesorii intimatului-pârât H., dobândesc calitatea de intimați în cauză și în conformitate cu art.246 alin.1 C. proc. civ. a luat act de renunțarea reclamantei la judecată față de acești pârâți și ca urmare a anulării în parte a sentinței a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată față de succesorii intimatului.

Respingând apelul reclamantei, instanța de apel a arătat, în plus față de considerentele tribunalului, că pârâții în calitate de administratori, mandatari ai societății, prin avizul dat au exprimat un punct de vedere consultativ cu privire la efectuarea donației, iar societatea, în calitate de mandant în raportul juridic cu pârâții și-a exprimat în mod valabil, în adunarea generală care reprezintă organul suprem de conducere și de decizie al societății, voința de a dona în favoarea bugetului de stat suma de 400 milioane lei.

Prin urmare, nu se poate reține existența unei încălcări a obligațiilor ce reveneau administratorilor prin emiterea avizului, care s-a dovedit a fi în concordanță cu voința societății de a efectua donația.

Pe de altă parte între fapta pârâților și diminuarea patrimoniului societății nu există nicio legătură de cauzalitate, iar susținerea reclamantei că fără aviz, adunarea generală nu ar fi aprobat donația, în absența indicării normei legale sau a unei dispoziții din actul constitutiv, nu poate fi reținută.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantei SC E. SA, care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7, 9 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar, modificarea în parte a deciziei, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecința obligării pârâților la plata sumei de 400 milioane lei și păstrarea soluției de respingere a excepțiilor invocate de pârâți, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că instanța de apel a soluționat cauza fără a analiza pe fond argumentele referitoare la existența faptei ilicite, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art.312 alin.1 și 5 C. proc. civ.

Astfel, susține recurenta că prin cererea de chemare în judecată și prin criticile formulate în apel a imputat pârâților încălcarea obligațiilor de exercitare a mandatului cu prudența și diligența unor buni administratori și în interesul societății, ca urmare a avizării donației către bugetul de stat, prin hotărârea din 26 noiembrie 2010, săvârșind o faptă ilicită.

Prin urmare, cercetarea fondului pricinii impunea stabilirea împrejurării dacă avizul consiliului de administrație a fost determinant pentru efectuarea donației, în condițiile în care prin voința acționarului majoritar, – care avea dreptul să solicite convocarea adunării generale, să completeze ordinea de zi și să impună decizia în AGOA, în realitate, avizul consiliului administrației a devenit o condiție pentru aprobarea donației în AGOA, deși legea nu impunea această cerință.

Pentru rezolvarea fondului litigiului, instanța de apel trebuia să analizeze aceste critici, să interpreteze înscrisurile depuse la dosar și să argumenteze dacă avizul consiliului de administrație a fost sau nu determinant pentru efectuarea donației. Constatarea că aprobarea donației în AGOA înlătură orice răspundere a administratorilor, echivalează cu necercetarea fondului și cu nemotivarea hotărârii, iar în condițiile în care instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor este imposibilă formularea unei critici de nelegalitate în privința aplicării art.144

1

din Legea nr.31/1990.

Motivul de recurs, formulat pentru ipoteza subsidiară, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art.144

1

din Legea nr.31/1990.

Sub acest aspect, recurenta susține că instanța de apel, a restrâns sfera de aplicare a dispozițiilor legale menționate, stabilind fără niciun temei că administratorii nu răspund pentru un act, care în mod uzual este de competența adunării generale și că este necesară existența unei legături de cauzalitate între aviz și producerea prejudiciului. Ignorând faptul că avizul a fost determinant pentru adoptarea hotărârii AGOA, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art.144

1

din Legea nr.31/1990, care nu preved nicio altă condiție, în afara aceleia ca actul să fi încălcat obligația de prudență și diligență, astfel încât, dacă din împrejurările speței, rezultă că administratorii încalcă această obligație, textul legal rămâne aplicabil.

Decizia instanței de apel este nelegală, susține recurenta printr-o altă critică, și pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art.59 din OG nr.18/2010, deoarece faptul că exista posibilitatea legală de a efectua donații către bugetul de stat, nu are semnificația instituirii unei astfel de obligații pentru administratori și nici nu prevede derogări de la obligațiile care le revin în temeiul Legii nr.31/1990, în privința antrenării răspunderii în cazul săvârșirii unei fapte ilicite.

Reluând condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâților, recurenta arată că avizarea donației către bugetul de stat, reprezintă o încălcare a obligației de exercitare a mandatului cu prudența și diligența unui bun administrator, cu loialitate și în interesul societății, iar săvârșirea acestui act are caracterul unei fapte ilicite pentru că pârâții au acționat împotriva interesului G. SA.

În această privință, recurenta arată că prin diminuarea capitalurilor proprii cu suma de 400 milioane lei, rezultă că societatea a suferit un prejudiciu, condiție a cărei îndeplinire este reținută de instanța de apel. De asemenea este îndeplinită și cerința privind existența legăturii de cauzalitate, deoarece donația nu s-ar fi efectuat în lipsa avizului consiliului de administrație, concluzie care rezultă din împrejurarea că, acționarul majoritar al G. SA, care controlează mecanismul decizional în AGA a creat o legătură de cauzalitate faptică între avizarea donației de către membrii consiliului de administrație și realizarea efectivă a operațiunii de donare a sumei de 400 milioane lei la bugetul statului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru că nu se poate reține aplicarea greșită a dispozițiilor art.144

1

din Legea nr.31/1990 și art.59 din OG nr.18/2010, iar ultimul motiv prin care sunt recapitulate condițiile răspunderii contractuale a pârâților, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei, ci o reiterare a argumentelor prezentate în fața instanțelor de fond.

Intimata C., prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că nu se pot reține criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în speță.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte a constatat că este nefondat.

Astfel, primul motiv de recurs constând în omisiunea instanței de apel de a analiza pe fond argumentele referitoare la existența faptei ilicite este nefondat, deoarece verificarea considerentelor deciziei recurate relevă faptul că au fost respectate dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 C. proc. civ.

Examinând criticile referitoare la caracterul ilicit al faptei administratorilor de a aviza donația, instanța de apel a înlăturat susținerile apelantului cu privire la existența unei încălcări a obligațiilor pe care le aveau în calitate de mandatari ai societății, cu motivarea că prin avizul dat aceștia au prezentat un punct de vedere consultativ, concordant cu voința societății exprimată în adunarea generală de a aproba donația, astfel încât pârâții nu au încălcat nicio dispoziție legală sau statutară.

Pe de altă parte, instanța de apel a arătat că chiar dacă s-ar admite interpretarea potrivit căreia avizul era obligatoriu pentru aprobarea donației, o atare constatare ar fi lipsită de efecte juridice pentru că, din punct de vedere temporal, între aviz și donație se interpune hotărârea adunării generale care a aprobat donația, ceea ce exclude existența unei legături de cauzalitate între avizul dat de administratori și prejudiciul suferit de societate.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, prin decizia recurată instanța de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a concluzionat că nu se poate reține în speță existența unei fapte ilicite, condiție esențială pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâților, motiv pentru care Înalta Curte, constată că nu este fondată critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.7 C. proc. civ.

În egală măsură, criticile de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.9 C. proc. civ., derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor art.144

1

alin.2 și 3 din Legea nr.31/1990 sunt nefondate.

Reglementând exercitarea mandatului, dispozițiile art.144

1

alin.1 prevăd că membrii consiliului de administrație își vor exercita mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator. Obligația prevăzută la alin.1 nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate, astfel cum rezultă din alin.2 al aceluiași articol. Potrivit art.144

1

alin.3, „decizia de afaceri în sensul prezentei legi, este orice decizie de a lua sau de a nu lua anumite măsuri cu privire la administrarea societății”.

În alți termeni, aceștia au obligația de a-și executa mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator, manifestând comportamentul pe care, în circumstanțe similare, o persoană rezonabilă și un bun administrator, l-ar manifesta față de propriile afaceri.

De asemenea, administratorii au obligația de a acționa în interesul societății, cu loialitate și pe baza unor informații adecvate.

Din această perspectivă, în mod corect a reținut instanța de apel că răspunderea administratorilor în conformitate cu art.144

1

din Legea nr.31/1990 poate opera doar pentru actele întreprinse în executarea mandatului primit de la societate sau pentru deciziile proprii în legătură cu administrarea societății, nu și pentru cele care aparțin adunării generale.

Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la atribuțiile lor, precum și pentru nerespectarea obligațiilor stabilite prin mandatul încredințat de acționari, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.

Prin urmare, în absența indicării unei dispoziții legale sau a unei clauze stipulate în actul constitutiv, din care să rezulte că aprobarea donației de către adunarea generală era condiționată de existența avizului emis de consiliul de administrație, susținerea recurentului că în lipsa avizului, donația nu ar fi fost aprobată de AGOA, rămâne în limitele unei interpretări proprii, fără relevanță juridică.

De altfel, chiar și în ipoteza existenței unei dispoziții legale sau statutare privind condiționarea efectuării donației de avizul consiliului de administrație, tot nu s-ar putea pune în discuție răspunderea administratorilor, în lipsa unor dovezi certe din care să rezulte că aceștia au acționat contrar interesului societății. Analiza de legalitate efectuată de instanța de judecată sub aspectul conduitei administratorilor, circumstanțiată dispozițiilor art.144

1

din Legea nr.31/1990, nu poate interfera cu oportunitatea actului de administrare, care poate fi cenzurat de către organul decizional al societății, respectiv adunarea generală, în condițiile și cazurile prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, analiza efectuată de instanța de judecată în privința limitelor exercitării mandatului cu prudența și diligența unui bun administrator, nu poate viza verificarea oportunității adoptării unei decizii de afaceri care, chiar și dacă se va dovedi inadecvată, va fi evaluată strict prin raportare la caracterul rezonabil al acesteia la momentul luării deciziei.

În conformitate cu dispozițiile art.144

2

alin.1 din Legea nr.31/1990, administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor, potrivit prevederilor art.72 și art.73, iar art.72 din Legea nr.31/1990 prevede că obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege. De esența raporturilor juridice de mandat este și posibilitatea confirmării, ratificării acestuia, de către mandant în speță societate, ulterior îndeplinirii anumitor acte de către mandatar, respectiv administratori.

În acest context, în materia răspunderii administratorilor societăților comerciale, potrivit dispozițiilor art.144

1

și art.144

2

din Legea nr.31/1990, aceasta nu va putea opera atunci când, chiar ulterior executării anumitor acte sau adoptării unor decizii de către aceștia, adunarea generală a acționarilor adopta o hotărâre prin care confirmă, chiar și implicit, actele executate sau deciziile adoptate de către administratori, întrucât în astfel de cazuri însăși voința socială este în deplină concordanță cu acțiunile administratorilor. Or, într-o astfel de situație, este evident că acțiunile administratorilor sunt conforme voinței sociale, ceea ce exclude posibilitatea angajării răspunderii acestora față de societate sau acționarii acesteia.

În egală măsură, în lipsa unei dispoziții legale sau statutare din care să rezulte că avizul administratorilor a fost determinant pentru adoptarea hotărârii AGOA prin care s-a aprobat donația sumei de 400 milioane lei, Înalta Curte observă că această susținere a recurentului - justificată prin corespondența și succesiunea în timp a actelor emise – vizează aspecte referitoare la starea de fapt și modul de interpretare a probelor. O atare analiză este atributul exclusiv al instanței de apel, fiind exclusă în recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac.

În această privință în mod corect a argumentat instanța de apel că, în speță nu este îndeplinită condiția privind existența faptei ilicite, deoarece avizul pârâților a avut un caracter consultativ iar, pe de altă parte acesta corespunde cu voința societății, manifestată în adunarea generală, de a dona în favoarea bugetului de stat suma de 400 milioane lei.

Nelegalitatea deciziei recurate ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art.59 din OG nr.18/2010 este nefondată.

Potrivit art.59 din OG nr.18/2010 privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2010, operatorii economici cu capital majoritar de stat pot dona bugetului de stat, în cursul anului 2010 sume neutilizate la data intrării în vigoare a actului normativ, aferente anilor precedenți rezultate din sursele menționate în cuprinsul acestui articol, în temeiul căruia a fost emis avizul din litigiu.

Prin urmare, interpretarea recurentei în sensul că actul normativ conferă doar posibilitatea legală de a efectua donații, fără a institui în sarcina administratorilor o obligație în acest sens, deși corectă în principiu este lipsită de relevanță în condițiile în care efectuarea donației a fost aprobată prin hotărârea AGOA, iar acțiunea în anulare formulată de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin sentința comercială nr.146/2011 a Tribunalului Sibiu, rămasă irevocabilă prin decizia comercială nr.715/2011 a Curții de Apel Alba-Iulia.

De altfel, prin decizia recurată s-a reținut în conformitate cu art.1200 pct.4 C. civ. puterea de lucru judecat a acestor două hotărâri judecătorești cu motivarea că, în speță nu pot fi primite susținerile reclamantei care pretinde stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat anterior, în sensul menținerii ca valabile a hotărârii AGOA din 30 noiembrie 2000, prin care s-a aprobat donația.

Cu privire la ultimul motiv de recurs, Înalta Curte, constată că sunt recapitulate condițiile răspunderii contractuale a pârâților, fără a se dezvolta critici concrete de nelegalitate, iar reiterarea argumentelor prezentate instanțelor de fond, nu este suficientă pentru a contura motive de nelegalitate, și pe cale de consecință, examinarea acestora în conformitate cu dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ. nu este posibilă.

Pe de altă parte, verificarea împrejurărilor de fapt din care să rezulte îndeplinirea condițiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâților este atributul instanțelor de fond, fiind exclusă, din perspectiva specificului acestei căi de atac, care vizează aspectele de nelegalitate și nu de netemeinicie ale deciziei.

În concluzie, recursul reclamantei este nefondat și a fost respins potrivit art.312 alin.1 C. proc. civ.