ÎCCJ, decizie (scj.ro #83020)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83020) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în răspundere civilă delictuală promovată împotriva administratorului.

Obligația de prudență și diligență. Condiții și efecte

Cuprins

pe materii: Dreptul afacerilor. Funcționarea societăților

Index

alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

-

administrator

-

obligație de prudență și diligență

Legea

nr. 31/1990, art. 73 lit. e), art. 144

1

Obligația de prudență și diligență, de care fac vorbire

dispozițiile art. 144

1

din Legea nr. 31/1990, nu este încălcată dacă

în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod

rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății.

Astfel, câtă vreme discernământul administratorului nu este

afectat de o miză personală, este informat corespunzător în legătură cu natura

afacerii și este convins că hotărârile luate sunt în interesul societății,

atunci administratorul este exonerat de răspundere.

Secția

comercială, Decizia nr. 2827 din 27 septembrie

2011

Prin acțiunea introductivă, reclamanta SC D.C. SRL a chemat în

judecată pe pârâtul M.F., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

angajată răspunderea patrimonială a acestuia și astfel să fie obligat la plata

sumei de 94.000 USD reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat societății

reclamante prin coordonarea defectuoasă a întregii activități a acesteia în

calitatea sa de administrator. Reclamanta a mai solicitat și obligarea la plata

dobânzii legale calculate până la data plății efective precum și la plata sumei

de 22.992 lei reprezentând cheltuieli de judecată suportate de societatea

reclamantă ca urmare a deschiderii procedurii de reorganizare judiciară.(...)

Prin sentința nr. 461/Fcom/2008, Tribunalul Galați a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamanta SC D.C. SRL Brăila împotriva pârâtului M.F.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, pentru a fi antrenată

răspunderea civilă delictuală, conform art. 998 și art. 999 C. civ. trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența prejudiciului, existența

faptei ilicite, raportul de cauzalitate dintre fapta săvârșită și prejudiciu,

precum și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. S-a  mai

reținut că, deși textul art. 1169 C. civ. prevede expres că cel ce face o

propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, adică sarcina probei

incumbă reclamantului, acesta a reușit să demonstreze doar că pârâtul a avut

calitatea de administrator al societății, că în această calitate a încheiat un

contract de prestări servicii de marketing, că în baza acestui contract s-a

emis ulterior factura Invoice nr. 146/2006 cu o valoare de 94.000 USD și că

simplul fapt că reclamanta a fost nevoită să achite această sumă nu atrage

automat răspunderea pârâtului și obligarea acestuia la plata unor cheltuieli de

judecată angajate de societate în procedura insolvenței.

În rejudecare, prin decizia nr. 21/A/2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați,

Secția comercială, maritimă și fluvială, s-a admis apelul declarat de

reclamanta, s-a respins, ca nefondată, excepția autorității de lucru judecat,

invocată de intimatul-pârât M.F. și s-a schimbat în parte sentința atacată, în

sensul că s-a admis în parte acțiunea, fiind obligat pârâtul la plata sumei de

94.000 USD plus dobânda legală de la data de 28.10.2008 până la data achitării

debitului, în lei la cursul BNR din ziua plății.(...)

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât M.F., criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul dispozitiilor art. 304 pct. 8 si 9 C.proc.civ.

și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și

respingerea, ca nefondată, a apelului și a acțiunii promovate, cu cheltuieli de

judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că interpretarea pe

care a dat-o instanța de apel excepției autorității de lucru judecat și

elementelor privind răspunderea administratorului este greșită.

S-a arătat, astfel, că, potrivit art. 22 C.proc.pen., hotărârea definitivă a

instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care

judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a

săvârșit-o și la vinovăția acesteia. Plângerile penale formulate împotriva

recurentului au vizat aceleași aspecte delictuale pe care le evoca intimata și

în cadrul cererii de chemare în judecată, iar acțiunea civilă în cadrul

plângerii penale a fost soluționată în același timp cu acțiunea penală, operand

astfel autoritatea de lucru judecat.

Recurentul a susținut că și contestația formulată de intimată în cadrul

procedurii insolvenței, ce a fost respinsă de judecătorul sindic prin sentința

de deschidere a procedurii insolvenței nr. 29/S/2008, viza, în mare parte,

aceleași elemente ca și plângerile penale și prezenta cerere de chemare în

judecată. Recursul declarat împotriva sentinței de deschidere a procedurii

insolvenței a fost respins ca rămas fără obiect, cu motivarea că prin sentința

nr. 174/2008 judecătorul sindic a admis raportul final și a dispus închiderea

procedurii, desființându-se astfel și obiectul recursului, motivare ce a

presupus un nou control judiciar, atât din partea judecătorului sindic, cât și

a instanței de recurs, care au apreciat că suma ce formează obiectul contractului

de prestări servicii este datorată și are caracter cert, lichid si exigibil.

Pe fondul litigiului, recurentul a arătat că în speță încheierea contractului

de prestări servicii intră în obiectul de activitate al societății, astfel cum este

el prevăzut in actul constitutiv, iar acceptarea facturii intra in categoria

atribuțiilor pe care recurentul le avea in calitate de administrator al

societății. Instanța de apel a reținut că acceptarea facturii ar fi fost făcută

la momentul in care recurentul îndeplinea si calitatea de director general,

insa calitatea de administrator i-a fost revocata la data de 27.03.2007, data

la care se încheie contractul individual de munca cu funcția de director

general, contract ce a încetat la 08.08.2007. Factura externa este emisa la

14.07.2006, iar procesul-verbal de conciliere cu beneficiarul facturii are loc

la 21.10.2006, ceea ce înseamnă că atât încheierea contractului de prestări

servicii, cat si înregistrarea facturii fiscale si recunoașterea debitului au

avut loc numai in perioada cat recurentul a fost administrator si nu are nimic

de-a face cu calitatea de director general.

In ceea ce privește elementele răspunderii delictuale, recurentul a arătat ca

la momentul încetării calității de administrator, recurentul a predat toata

evidenta financiar-contabila noului administrator, fără ca asociatul unic sa ii

reproșeze ceva, ulterior fiind angajat chiar ca director general.

Contractul de prestări servicii a fost înregistrat la

societate, la fel si factura fiscala, asociatul unic luând la cunoștința despre

efectele acestor înscrisuri, la finele mandatului aprobând situațiile

financiare ale societății. Bilanțul contabil pe anul 2006 al societății a fost

aprobat de către asociatul unic, in primul trimestru al anului 2007, inclusiv

cu înscrierea facturii fiscale si de recunoaștere a efectelor acesteia la

capitolul „creditori ai societății”.

În privința raportului de inspecție fiscală, recurentul

consideră că acesta nu îi este opozabil, necontestarea acestuia constituind un

risc asumat de societatea intimata, care a urmărit, in opinia recurentului,

obținerea unui înscris care sa îl culpabilizeze.

Recursul este fondat.

Înalta Curte reține încă de la început că prin cererea de

chemare in judecata, reclamanta SC D.C. SRL a solicitat, in temeiul

dispozițiilor art. 998-999 C.civ. coroborate cu prevederile Legii nr. 31/1990,

sa se atragă răspunderea patrimoniala a paratului M.F. si obligarea acestuia la

plata sumei de 94.000 USD, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat

societății prin coordonarea defectuoasa a întregii activități, in calitatea de

administrator, suma la care se adaugă dobânda legala pana la data efectiva a

plății și suma de 22.992 lei, reprezentând cheltuielile de judecata suportate de

societate ca urmare a deschiderii procedurii de reorganizare judiciară.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că pârâtul a semnat

factura/invoice nr. 146/2006, emisa de SC T.T.F. Inc la data de 14.07.2006 in

baza contractului de prestări servicii de marketing încheiat intre cele doua

societăți, deși aceasta factura nu cuprindea nicio inserare cu privire la

serviciile ce au fost realizate si facturate, iar potrivit contractului (art.

5) SC T.T.F. Inc avea obligația notificării serviciilor prestate prin act

adițional. In plus, susține reclamanta, paratul a semnat si procesul verbal de

conciliere din data de 21.10.2006, acceptând tacit plata sumei de 94.000 USD.

În opinia reclamantei, obiectul contractului nefiind executat, paratul

a creat societății un prejudiciu material, din culpa, întrucât în calitatea sa

de administrator și director general in cadrul societății nu si-a îndeplinit in

mod corespunzător atribuțiunile ce ii reveneau si nu a acționat in interesul

general al societății, acceptând la plata o suma nedatorata si nejustificata.

Reclamanta invoca astfel ușurința cu care pârâtul a acceptat la plata o suma

nedatorata si nejustificata, precum si coordonarea defectuoasa a întregii

activități din cadrul societății.

A mai arătat reclamanta ca aceasta administrare defectuoasa a

condus la plata sumei de 94.000 USD, dar si a cheltuielilor de judecata din

dosarul de insolvență nr. xx04/113/2007 al Tribunalului Brăila, Secția

comerciala si de contencios administrativ.

In drept, reclamanta a invocat art. 998-999 C.civ., art. 73 lit.

e), art. 144

2

si art. 144

3

din Legea nr. 31/1990.

Instanțele de fond au reținut, in stabilirea situației de fapt,

ca, încă de la data înregistrării societății, respectiv 28.12.2005, pârâtul a avut

calitatea de administrator unic până la data de 27.03.2007, când a fost revocat

din funcție, așa cum rezultă din încheierea nr. 1430/2007 a O.R.C. de pe lângă

Tribunalul Brăila. Paratul a avut si contract individual de munca încheiat cu

societatea reclamanta pe o perioada de 12 luni, începând cu 05.09.2006, fiind

angajat in calitate de director general.

În calitatea sa de reprezentant legal al reclamantei, recurentul

pârât a semnat cu SC T.T.F. Inc. contractul de prestări servicii de marketing

nr. DO 102/2006, încheiat pe o perioada de 1 an, începând cu 01.02.2006.

În art. 5 din contract s-a prevăzut ca pentru realizarea

obiectului contractului în strictă conformitate cu toate clauzele acestuia,

beneficiarul va achita prestatorului suma facturata in funcție de serviciile

prestate notificate in act adițional, iar art. 6 prevede ca suma se va achita

de către beneficiar in termen de 5 zile de la data primirii proforma-invoice

eliberate de către prestator, plata urmând a fi achitata de beneficiar prestatorului

prin act adițional care urma sa fie semnat de părți in termen de 10 zile.

Factura invoice emisă la data de 14.07.2006 prevede ca suma de 94.000 USD este

datorata in conformitate cu contractul încheiat intre părți.

În calitatea sa de administrator unic, pârâtul a asigurat în

toată această perioadă conducerea operativă a societății și a coordonat

întreaga activitate a acesteia. Reclamanta susține, în esență, că prin semnarea

facturii Invoice nr. 146/2006, care nu cuprindea nici o inserare cu privire la serviciile

ce au fost furnizate și facturate, pârâtul a angajat societatea la plata sumei

de 94.000 USD, producând astfel prejudiciul a cărui acoperire se solicita prin

acțiune.

Prin actul adițional la actul constitutiv nr. 6051/2007 s-a

dispus revocarea din funcția de administrator a paratului, mențiunea fiind

înregistrata in Registrul Comerțului la data de 27.03.2007.

Reclamanta a formulat plângere penală la data de 31.10.2007,

împotriva pârâtului și a numitului H.M., fost administrator al beneficiarei

cedente pentru săvârșirea faptei prevazute de art. 272 alin. (2) din Legea

31/1990. Prin rezoluția nr. 4617 din 22.04.2010, Parchetul de pe lângă

Judecătoria Brăila a dispus neînceperea urmăririi penale a celor doi

făptuitori, reținând faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii atât pe latură obiectivă cât și pe latură subiectivă. Plângerea

formulată împotriva acestei rezoluții a fost respinsă la 14.06.2010 de către

prim-procuror, motivat de faptul că în cauză nu a rezultat reaua credință a

făptuitorului iar plângerea înregistrată împotriva soluției prim-procurorului a

fost respinsă prin sentința penala nr. 1927/2010, reținându-se faptul că nu

rezultă că făptuitorul și-a desfășurat activitatea de administrator cu

rea-credință în scop contrar intereselor societății sau în folos propriu,

pentru a favoriza o altă societate în care avea interese.

Creanța invocata de reclamanta a fost cedată către cesionara SC

KDFE SRL București la data de 02.07.2007, care a solicitat și obținut

deschiderea procedurii insolvenței reclamantei prin sentința nr. 29/2008.

Reclamanta a susținut ca, pentru a evita starea de insolvență, a achitat

debitul la data de 21.01.2008, conform declarației de plată externă din

21.01.2008 și a obținut revocarea sentinței de deschidere a procedurii.

Prin decizia asociatului unic al societății reclamante s-a

aprobat la data de 28.03.2008 declanșarea acțiunii privind angajarea

răspunderii paratului, in calitate de fost administrator, pentru neprotejarea

interesului general al societății, prin angajarea societății la plata unor sume

de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor

prevăzute in actul constitutiv al societății.

Instanța supremă a reținut, in primul ciclu procesual, că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra incidentei in cauza a art. 73 alin.

(3) din Legea nr. 31/1990, reținând numai neîndeplinirea condițiilor cumulativ

prevăzute de art. 998-999 C.civ.

Înalta Curte a apreciat atunci că speța de față privește

răspunderea contractuala in condițiile art. 1539 C.civ. coroborate cu

dispozitiile art. 72 si 73 din Legea nr. 31/1990 pentru perioada de timp in

care intimatul-parat M.F. a avut calitatea de administrator al societății

reclamante, ulterior încetării acestei calități fiind vizată răspunderea

delictuală în condițiile dreptului comun, respectiv art. 998-999 C.civ.

Înalta Curte a apreciat, astfel, ca se impune casarea in tot a

deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,

instanța de apel urmând a analiza angajarea răspunderii administratorului

statuar M.F. in raport de temeiul juridic al acțiunii introductive si de natura

juridica contractuala si legala a raporturilor dintre administrator si

societate pe parcursul exercitării mandatului de administrator, respectiv

delictuala ulterior încetării calității de administrator.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte

a constatat că niciuna din criticile formulate de recurent fata de modul de

soluționare a excepției autorității de lucru judecat nu este întemeiată.

Pe de o parte, se constata că acțiunea de fata vizează angajarea

răspunderii administratorului pentru neprotejarea interesului general al

societății, prin angajarea societății la plata unor sume de bani nejustificate,

urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor prevăzute în actul constitutiv

al societății. Or, in plângerea penala s-a invocat ca recurentul si-ar fi

desfășurat activitatea de administrator cu rea-credință, în scop contrar

intereselor societății sau în folos propriu, pentru a favoriza o altă societate

în care avea interese, in final dispunându-se neînceperea urmăririi penale pe

motiv ca nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute

de art. 272 alin. (2) din Legea 31/1990, atât pe latură obiectivă cât și pe

latură subiectivă.

Pe de alta parte, prin decizia nr. 266/R1/2008 a Curții de Apel

Galați s-a respins, ca rămas fără obiect, recursul împotriva sentinței de

deschidere a procedurii insolvenței, motivat de împrejurarea că judecătorul

sindic dispusese revocarea acesteia anterior. Instanța de apel a reținut,

așadar, in mod corect, faptul că nu se poate verifica existenta identității de

obiect, cauză și părți, câtă vreme sentința prin care s-a respins contestația

formulata de către debitoare (intimata) împotriva cererii de deschidere a

procedurii insolvenței si s-a deschis procedura insolvenței împotriva

debitoarei a fost revocata.

In ceea ce privește fondul cauzei, se retine ca reclamanta

intimata a susținut ca administratorul este in culpa pentru ca a acceptat la

plata o factura pentru plata unor servicii care nu au fost, in fapt, executate.

Se observa, insa, din considerentele deciziei recurate, ca instanța de apel a

reținut culpa paratului recurent nu numai pentru ca în numele reclamantei el a acceptat

factura externă în sumă de 94.000 USD și a recunoscut respectiva creanță, deși

nu a existat o îndeplinire măcar parțială a obiectului contractului (conform

raportului de inspecție fiscală), ci si pentru ca, în calitatea sa de

reprezentant legal al reclamantei, acesta a semnat contractul de prestări

servicii nr. D0102/2006 fără a prevedea un preț pentru serviciile ce urmau să

fie prestate, iar la încheierea contractului s-ar fi avut în vedere niște

datorii din perioada mai 2005 – februarie 2006, deși societatea reclamantă

fusese înființată abia la 28.12.2005.

Înalta Curte retine, din aceasta perspectivă, că, față de modul

in care reclamanta și-a formulat acțiunea, în considerarea principiului

disponibilității ce guvernează litigiul civil și a momentului procesual până la

care se pot formula cereri noi, dar și a principiului contradictorialității si

a modului legal de exercitare a rolului activ, instanța de apel a procedat in

mod greșit, fiind întemeiate, astfel, susținerile recurentului privind interpretarea

eronata pe care a dat-o curtea de apel elementelor răspunderii

administratorului analizata prin prisma motivelor invocate in cererea de

chemare in judecata si raportat la textele legale incidente in speța.

Astfel, Înalta Curte observă că reclamanta nu a contestat

contractul încheiat de pârât, în calitatea sa de reprezentant al reclamantei,

nici din punctul de vedere al lipsei vreunui preț și nici din cel al scopului

urmărit la încheierea sa, respectiv achitarea unor datorii anterioare

înființării societății. Dimpotrivă, reclamanta a susținut doar ca serviciile

pentru care s-a acceptat la plata factura nu au fost in realitate prestate,

administratorul fiind in culpa pentru ca a acceptat o asemenea factura, așadar

pentru neprotejarea interesului general al societății, prin angajarea

societății la plata unor sume de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii

defectuoase a atribuțiilor prevăzute in actul constitutiv al societății.

Potrivit art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii

sunt solidar răspunzători fata de societate pentru stricta îndeplinire a

îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

In art. 144

2

din același act normativ se prevede ca

administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor, conform

prevederilor art. 72 si 73.

Prin decizia asociatului unic al societății reclamante s-a

aprobat la data de 28.03.2008 declanșarea acțiunii privind angajarea

răspunderii paratului, in calitate de fost administrator, pentru neprotejarea

interesului general al societății, prin angajarea societății la plata unor sume

de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor

prevăzute in actul constitutiv al societății.

Se urmărește, așadar, angajarea răspunderii directe a pârâtului fața de societate

pentru prejudiciul cauzat prin greșelile de gestiune ce au condus la pierderi

suferite de societate în exercițiul funcțiilor administratorului.

Înalta Curte retine că, într-adevăr, răspunderea civilă a administratorului

este o răspundere bazată pe culpă, care este prezumată în cazul răspunderii

contractuale, administratorul trebuind, în acest caz, să facă dovada unei cauze

străine (forță majoră, caz fortuit) pentru a se exonera de răspundere.

Legea, însă, oferă protecție doar contra neglijenței și fraudei,

nu și contra riscurilor inerente ale afacerilor, când o decizie luată cu

bună-credință se poate transforma în eșec. Câtă vreme discernământul

administratorului nu este afectat de o miză personală, este informat

corespunzător în legătură cu natura afacerii și este convins că hotărârile

luate sunt în interesul societății, atunci administratorul este exonerat de

răspundere. Așadar, obligația de prudență și diligență de care fac vorbire

dispozițiile art. 144

1

din Legea nr. 31/1990 nu este încălcată dacă

în momentul luării unei decizii de afaceri administratorul este în mod

rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe

baza unor informații adecvate.

Este adevărat că aprobarea situației financiare anuale a societății ori a

raportului de gestiune a administratorului nu îl scutește pe acesta de

răspundere, fiind doar elemente obligatorii pentru continuarea în bune condiții

a activității societății. Nu mai puțin adevărat este, însă, că

responsabilitatea civilă a administratorilor este o responsabilitate

subsidiară, pentru că ea trebuie să intervină doar atunci când societatea a

epuizat orice alt remediu, sancțiune sau alte proceduri de reparație, care nu

au dus la satisfacerea integrală a pretențiilor acesteia, deoarece

administratorii nu acționează în nume propriu, ci in numele societății.

Or, așa cum s-a arătat, societatea intimată din speța de față nu

a contestat contractul încheiat de administrator și nu a înțeles să se

prevaleze de neexecutarea obligațiilor corespunzătoare sumei solicitate de

către partenerul contractual, ci a încercat, fără succes, să obțină condamnarea

administratorului pentru folosirea, cu rea-credință, a bunurilor sau creditului

de care se bucura societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în

folosul propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese

direct sau indirect.

În plus, în condițiile în care judecătorul sindic, verificând

creanța pentru care s-a cerut deschiderea procedurii insolvenței de către

creditorul sumei de 94.000 USD, a constatat că aceasta este certă, lichidă și

exigibilă și, prin urmare, sunt îndeplinite condițiile pentru deschiderea

procedurii, reclamanta debitoare a ales să plătească acea creanță, obținând,

astfel, o hotărâre de revocare a sentinței de deschidere, înainte chiar de

soluționarea propriului recurs formulat împotriva acelei sentințe de

deschidere.

Trebuie observat, în acest context, că, potrivit art. 134 alin.

(1) din Legea nr. 85/2006, în cazul procedurii deschise în urma formulării

cererii introductive de către debitor, în condițiile art. 32, dacă

judecătorul-sindic constată, la expirarea termenului pentru înregistrarea

cererilor de admitere a creanțelor, că nu s-a depus nicio cerere, va pronunța o

sentință de închidere a procedurii si de revocare a hotărârii de deschidere a

procedurii. Aceeași soluție s-a impus în practică și în ipoteza în care cererea

introductiva este formulată de un singur creditor, în temeiul art. 31 din lege,

în cazul în care niciun alt creditor decât cel ce a formulat cererea

introductiva nu a depus o cerere de admitere a creanței, în considerarea

caracterului esențial colectiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006.

Se observă că, în cauză, procedura a fost deschisă la data de 16.01.2008, plata

creanței de către intimata debitoare a fost efectuată la data de 21.01.2008,

după aprobarea raportului final fiind pronunțată, la data de 06.03.2008,

închiderea procedurii și revocarea sentinței de deschidere, ulterior fiind

respins, ca rămas fără obiect, recursul împotriva sentinței de deschidere a

procedurii insolvenței, motivat de împrejurarea că judecătorul sindic dispusese

revocarea acesteia anterior.

Chiar admițând că plata a fost efectuata de către

societatea reclamanta doar pentru a se evita insolvența, efectele acestei plăți

s-au produs, nefiind suficient doar să se afirme ca administratorul, care a

încheiat contractul in numele societății, trebuie să răspundă pentru că

societatea reclamantă a fost nevoită sa facă o plată pentru a evita starea de

insolvență. Or, reclamanta doar pretinde, în acțiunea sa, așa cum, de altfel,

în mod judicios a reținut și prima instanță (chiar dacă nu a făcut referire

expresă la toate temeiurile de drept invocate în cererea de chemare in

judecată), că pârâtul și-a îndeplinit defectuos atribuțiile prevăzute în actul

constitutiv al societății, prin angajarea acesteia la plata unor sume de bani

nejustificate, deși, așa cum s-a mai arătat, responsabilitatea civilă a administratorilor,

chiar contractuală, este o responsabilitate subsidiară, ce trebuie să intervină

doar atunci când societatea a epuizat orice alt remediu, sancțiune sau alte

proceduri de reparație, care nu au dus la satisfacerea integrala a pretențiilor

sale, administratorii acționând în numele respectivei societăți și, oricum, nu

înlătură obligația reclamantei de a proba faptul că administratorul a acționat

cu neglijență sau (în cazul în care s-ar fi invocat) în frauda societății.

Așa fiind, Înalta Curte, găsind recursul fondat, în raport de motivele

invocate, l-a admis, în temeiul dispozitiilor art. 312 alin. (1) si (3)

C.proc.civ.. Pe cale de consecință, decizia atacată a fost modificată, în

sensul respingerii apelului declarat de reclamanta împotriva sentinței nr. 461

din 12 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Brăila.