ÎCCJ, decizie (scj.ro #83020)

Acțiune în răspundere civilă delictuală promovată împotriva administratorului. Obligația de prudență și diligență. Condiții și efecte Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Funcționarea societăților Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală - administrator - obligație de prudență și diligență Legea nr. 31/1990, art. 73 lit. e), art. 144 1 Obligația de prudență și diligență, de care fac vorbire dispozițiile art. 144 1 din Legea nr. 31/1990, nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății. Astfel, câtă vreme discernământul administratorului nu este afectat de o miză personală, este informat corespunzător în legătură cu natura afacerii și este convins că hotărârile luate sunt în interesul societății, atunci administratorul este exonerat de răspundere.

Secția comercială, Decizia nr. 2827 din 27 septembrie 2011 Prin acțiunea introductivă, reclamanta SC D.C. SRL a chemat în judecată pe pârâtul M.F., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie angajată răspunderea patrimonială a acestuia și astfel să fie obligat la plata sumei de 94.000 USD reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat societății reclamante prin coordonarea defectuoasă a întregii activități a acesteia în calitatea sa de administrator. Reclamanta a mai solicitat și obligarea la plata dobânzii legale calculate până la data plății efective precum și la plata sumei de 22.992 lei reprezentând cheltuieli de judecată suportate de societatea reclamantă ca urmare a deschiderii procedurii de reorganizare judiciară.(...) Prin sentința nr. 461/Fcom/2008, Tribunalul Galați a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC D.C.

SRL Brăila împotriva pârâtului M.F. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, conform art. 998 și art. 999 C. civ. trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența prejudiciului, existența faptei ilicite, raportul de cauzalitate dintre fapta săvârșită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. S-a mai reținut că, deși textul art. 1169 C. civ.

prevede expres că cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, adică sarcina probei incumbă reclamantului, acesta a reușit să demonstreze doar că pârâtul a avut calitatea de administrator al societății, că în această calitate a încheiat un contract de prestări servicii de marketing, că în baza acestui contract s-a emis ulterior factura Invoice nr. 146/2006 cu o valoare de 94.000 USD și că simplul fapt că reclamanta a fost nevoită să achite această sumă nu atrage automat răspunderea pârâtului și obligarea acestuia la plata unor cheltuieli de judecată angajate de societate în procedura insolvenței. În rejudecare, prin decizia nr. 21/A/2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția comercială, maritimă și fluvială, s-a admis apelul declarat de reclamanta, s-a respins, ca nefondată, excepția autorității de lucru judecat, invocată de intimatul-pârât M.F.

și s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 94.000 USD plus dobânda legală de la data de 28.10.2008 până la data achitării debitului, în lei la cursul BNR din ziua plății.(...) Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât M.F., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozitiilor art. 304 pct. 8 si 9 C.proc.civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și respingerea, ca nefondată, a apelului și a acțiunii promovate, cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că interpretarea pe care a dat-o instanța de apel excepției autorității de lucru judecat și elementelor privind răspunderea administratorului este greșită.

S-a arătat, astfel, că, potrivit art. 22 C.proc.pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și la vinovăția acesteia. Plângerile penale formulate împotriva recurentului au vizat aceleași aspecte delictuale pe care le evoca intimata și în cadrul cererii de chemare în judecată, iar acțiunea civilă în cadrul plângerii penale a fost soluționată în același timp cu acțiunea penală, operand astfel autoritatea de lucru judecat. Recurentul a susținut că și contestația formulată de intimată în cadrul procedurii insolvenței, ce a fost respinsă de judecătorul sindic prin sentința de deschidere a procedurii insolvenței nr. 29/S/2008, viza, în mare parte, aceleași elemente ca și plângerile penale și prezenta cerere de chemare în judecată.

Recursul declarat împotriva sentinței de deschidere a procedurii insolvenței a fost respins ca rămas fără obiect, cu motivarea că prin sentința nr. 174/2008 judecătorul sindic a admis raportul final și a dispus închiderea procedurii, desființându-se astfel și obiectul recursului, motivare ce a presupus un nou control judiciar, atât din partea judecătorului sindic, cât și a instanței de recurs, care au apreciat că suma ce formează obiectul contractului de prestări servicii este datorată și are caracter cert, lichid si exigibil. Pe fondul litigiului, recurentul a arătat că în speță încheierea contractului de prestări servicii intră în obiectul de activitate al societății, astfel cum este el prevăzut in actul constitutiv, iar acceptarea facturii intra in categoria atribuțiilor pe care recurentul le avea in calitate de administrator al societății.

Instanța de apel a reținut că acceptarea facturii ar fi fost făcută la momentul in care recurentul îndeplinea si calitatea de director general, insa calitatea de administrator i-a fost revocata la data de 27.03.2007, data la care se încheie contractul individual de munca cu funcția de director general, contract ce a încetat la 08.08.2007. Factura externa este emisa la 14.07.2006, iar procesul-verbal de conciliere cu beneficiarul facturii are loc la 21.10.2006, ceea ce înseamnă că atât încheierea contractului de prestări servicii, cat si înregistrarea facturii fiscale si recunoașterea debitului au avut loc numai in perioada cat recurentul a fost administrator si nu are nimic de-a face cu calitatea de director general.

In ceea ce privește elementele răspunderii delictuale, recurentul a arătat ca la momentul încetării calității de administrator, recurentul a predat toata evidenta financiar-contabila noului administrator, fără ca asociatul unic sa ii reproșeze ceva, ulterior fiind angajat chiar ca director general. Contractul de prestări servicii a fost înregistrat la societate, la fel si factura fiscala, asociatul unic luând la cunoștința despre efectele acestor înscrisuri, la finele mandatului aprobând situațiile financiare ale societății. Bilanțul contabil pe anul 2006 al societății a fost aprobat de către asociatul unic, in primul trimestru al anului 2007, inclusiv cu înscrierea facturii fiscale si de recunoaștere a efectelor acesteia la capitolul „creditori ai societății”.

În privința raportului de inspecție fiscală, recurentul consideră că acesta nu îi este opozabil, necontestarea acestuia constituind un risc asumat de societatea intimata, care a urmărit, in opinia recurentului, obținerea unui înscris care sa îl culpabilizeze. Recursul este fondat. Înalta Curte reține încă de la început că prin cererea de chemare in judecata, reclamanta SC D.C. SRL a solicitat, in temeiul dispozițiilor art. 998-999 C.civ. coroborate cu prevederile Legii nr. 31/1990, sa se atragă răspunderea patrimoniala a paratului M.F. si obligarea acestuia la plata sumei de 94.000 USD, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat societății prin coordonarea defectuoasa a întregii activități, in calitatea de administrator, suma la care se adaugă dobânda legala pana la data efectiva a plății și suma de 22.992 lei, reprezentând cheltuielile de judecata suportate de societate ca urmare a deschiderii procedurii de reorganizare judiciară.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că pârâtul a semnat factura/invoice nr. 146/2006, emisa de SC T.T.F. Inc la data de 14.07.2006 in baza contractului de prestări servicii de marketing încheiat intre cele doua societăți, deși aceasta factura nu cuprindea nicio inserare cu privire la serviciile ce au fost realizate si facturate, iar potrivit contractului (art. 5) SC T.T.F. Inc avea obligația notificării serviciilor prestate prin act adițional. In plus, susține reclamanta, paratul a semnat si procesul verbal de conciliere din data de 21.10.2006, acceptând tacit plata sumei de 94.000 USD.

În opinia reclamantei, obiectul contractului nefiind executat, paratul a creat societății un prejudiciu material, din culpa, întrucât în calitatea sa de administrator și director general in cadrul societății nu si-a îndeplinit in mod corespunzător atribuțiunile ce ii reveneau si nu a acționat in interesul general al societății, acceptând la plata o suma nedatorata si nejustificata. Reclamanta invoca astfel ușurința cu care pârâtul a acceptat la plata o suma nedatorata si nejustificata, precum si coordonarea defectuoasa a întregii activități din cadrul societății. A mai arătat reclamanta ca aceasta administrare defectuoasa a condus la plata sumei de 94.000 USD, dar si a cheltuielilor de judecata din dosarul de insolvență nr. xx04/113/2007 al Tribunalului Brăila, Secția comerciala si de contencios administrativ.

In drept, reclamanta a invocat art. 998-999 C.civ., art. 73 lit. e), art. 144 2 si art. 144 3 din Legea nr. 31/1990. Instanțele de fond au reținut, in stabilirea situației de fapt, ca, încă de la data înregistrării societății, respectiv 28.12.2005, pârâtul a avut calitatea de administrator unic până la data de 27.03.2007, când a fost revocat din funcție, așa cum rezultă din încheierea nr. 1430/2007 a O.R.C. de pe lângă Tribunalul Brăila. Paratul a avut si contract individual de munca încheiat cu societatea reclamanta pe o perioada de 12 luni, începând cu 05.09.2006, fiind angajat in calitate de director general. În calitatea sa de reprezentant legal al reclamantei, recurentul pârât a semnat cu SC T.T.F.

Inc. contractul de prestări servicii de marketing nr. DO 102/2006, încheiat pe o perioada de 1 an, începând cu 01.02.2006. În art. 5 din contract s-a prevăzut ca pentru realizarea obiectului contractului în strictă conformitate cu toate clauzele acestuia, beneficiarul va achita prestatorului suma facturata in funcție de serviciile prestate notificate in act adițional, iar art. 6 prevede ca suma se va achita de către beneficiar in termen de 5 zile de la data primirii proforma-invoice eliberate de către prestator, plata urmând a fi achitata de beneficiar prestatorului prin act adițional care urma sa fie semnat de părți in termen de 10 zile. Factura invoice emisă la data de 14.07.2006 prevede ca suma de 94.000 USD este datorata in conformitate cu contractul încheiat intre părți.

În calitatea sa de administrator unic, pârâtul a asigurat în toată această perioadă conducerea operativă a societății și a coordonat întreaga activitate a acesteia. Reclamanta susține, în esență, că prin semnarea facturii Invoice nr. 146/2006, care nu cuprindea nici o inserare cu privire la serviciile ce au fost furnizate și facturate, pârâtul a angajat societatea la plata sumei de 94.000 USD, producând astfel prejudiciul a cărui acoperire se solicita prin acțiune. Prin actul adițional la actul constitutiv nr. 6051/2007 s-a dispus revocarea din funcția de administrator a paratului, mențiunea fiind înregistrata in Registrul Comerțului la data de 27.03.2007. Reclamanta a formulat plângere penală la data de 31.10.2007, împotriva pârâtului și a numitului H.M., fost administrator al beneficiarei cedente pentru săvârșirea faptei prevazute de art. 272 alin. (2) din Legea 31/1990.

Prin rezoluția nr. 4617 din 22.04.2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a dispus neînceperea urmăririi penale a celor doi făptuitori, reținând faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii atât pe latură obiectivă cât și pe latură subiectivă. Plângerea formulată împotriva acestei rezoluții a fost respinsă la 14.06.2010 de către prim-procuror, motivat de faptul că în cauză nu a rezultat reaua credință a făptuitorului iar plângerea înregistrată împotriva soluției prim-procurorului a fost respinsă prin sentința penala nr. 1927/2010, reținându-se faptul că nu rezultă că făptuitorul și-a desfășurat activitatea de administrator cu rea-credință în scop contrar intereselor societății sau în folos propriu, pentru a favoriza o altă societate în care avea interese.

Creanța invocata de reclamanta a fost cedată către cesionara SC KDFE SRL București la data de 02.07.2007, care a solicitat și obținut deschiderea procedurii insolvenței reclamantei prin sentința nr. 29/2008. Reclamanta a susținut ca, pentru a evita starea de insolvență, a achitat debitul la data de 21.01.2008, conform declarației de plată externă din 21.01.2008 și a obținut revocarea sentinței de deschidere a procedurii. Prin decizia asociatului unic al societății reclamante s-a aprobat la data de 28.03.2008 declanșarea acțiunii privind angajarea răspunderii paratului, in calitate de fost administrator, pentru neprotejarea interesului general al societății, prin angajarea societății la plata unor sume de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor prevăzute in actul constitutiv al societății.

Instanța supremă a reținut, in primul ciclu procesual, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra incidentei in cauza a art. 73 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, reținând numai neîndeplinirea condițiilor cumulativ prevăzute de art. 998-999 C.civ. Înalta Curte a apreciat atunci că speța de față privește răspunderea contractuala in condițiile art. 1539 C.civ. coroborate cu dispozitiile art. 72 si 73 din Legea nr. 31/1990 pentru perioada de timp in care intimatul-parat M.F. a avut calitatea de administrator al societății reclamante, ulterior încetării acestei calități fiind vizată răspunderea delictuală în condițiile dreptului comun, respectiv art. 998-999 C.civ. Înalta Curte a apreciat, astfel, ca se impune casarea in tot a deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, instanța de apel urmând a analiza angajarea răspunderii administratorului statuar M.F.

in raport de temeiul juridic al acțiunii introductive si de natura juridica contractuala si legala a raporturilor dintre administrator si societate pe parcursul exercitării mandatului de administrator, respectiv delictuala ulterior încetării calității de administrator. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte a constatat că niciuna din criticile formulate de recurent fata de modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat nu este întemeiată. Pe de o parte, se constata că acțiunea de fata vizează angajarea răspunderii administratorului pentru neprotejarea interesului general al societății, prin angajarea societății la plata unor sume de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor prevăzute în actul constitutiv al societății.

Or, in plângerea penala s-a invocat ca recurentul si-ar fi desfășurat activitatea de administrator cu rea-credință, în scop contrar intereselor societății sau în folos propriu, pentru a favoriza o altă societate în care avea interese, in final dispunându-se neînceperea urmăririi penale pe motiv ca nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 272 alin. (2) din Legea 31/1990, atât pe latură obiectivă cât și pe latură subiectivă. Pe de alta parte, prin decizia nr. 266/R1/2008 a Curții de Apel Galați s-a respins, ca rămas fără obiect, recursul împotriva sentinței de deschidere a procedurii insolvenței, motivat de împrejurarea că judecătorul sindic dispusese revocarea acesteia anterior.

Instanța de apel a reținut, așadar, in mod corect, faptul că nu se poate verifica existenta identității de obiect, cauză și părți, câtă vreme sentința prin care s-a respins contestația formulata de către debitoare (intimata) împotriva cererii de deschidere a procedurii insolvenței si s-a deschis procedura insolvenței împotriva debitoarei a fost revocata. In ceea ce privește fondul cauzei, se retine ca reclamanta intimata a susținut ca administratorul este in culpa pentru ca a acceptat la plata o factura pentru plata unor servicii care nu au fost, in fapt, executate.

Se observa, insa, din considerentele deciziei recurate, ca instanța de apel a reținut culpa paratului recurent nu numai pentru ca în numele reclamantei el a acceptat factura externă în sumă de 94.000 USD și a recunoscut respectiva creanță, deși nu a existat o îndeplinire măcar parțială a obiectului contractului (conform raportului de inspecție fiscală), ci si pentru ca, în calitatea sa de reprezentant legal al reclamantei, acesta a semnat contractul de prestări servicii nr. D0102/2006 fără a prevedea un preț pentru serviciile ce urmau să fie prestate, iar la încheierea contractului s-ar fi avut în vedere niște datorii din perioada mai 2005 – februarie 2006, deși societatea reclamantă fusese înființată abia la 28.12.2005.

Înalta Curte retine, din aceasta perspectivă, că, față de modul in care reclamanta și-a formulat acțiunea, în considerarea principiului disponibilității ce guvernează litigiul civil și a momentului procesual până la care se pot formula cereri noi, dar și a principiului contradictorialității si a modului legal de exercitare a rolului activ, instanța de apel a procedat in mod greșit, fiind întemeiate, astfel, susținerile recurentului privind interpretarea eronata pe care a dat-o curtea de apel elementelor răspunderii administratorului analizata prin prisma motivelor invocate in cererea de chemare in judecata si raportat la textele legale incidente in speța. Astfel, Înalta Curte observă că reclamanta nu a contestat contractul încheiat de pârât, în calitatea sa de reprezentant al reclamantei, nici din punctul de vedere al lipsei vreunui preț și nici din cel al scopului urmărit la încheierea sa, respectiv achitarea unor datorii anterioare înființării societății.

Dimpotrivă, reclamanta a susținut doar ca serviciile pentru care s-a acceptat la plata factura nu au fost in realitate prestate, administratorul fiind in culpa pentru ca a acceptat o asemenea factura, așadar pentru neprotejarea interesului general al societății, prin angajarea societății la plata unor sume de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor prevăzute in actul constitutiv al societății. Potrivit art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători fata de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

In art. 144 2 din același act normativ se prevede ca administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor, conform prevederilor art. 72 si 73. Prin decizia asociatului unic al societății reclamante s-a aprobat la data de 28.03.2008 declanșarea acțiunii privind angajarea răspunderii paratului, in calitate de fost administrator, pentru neprotejarea interesului general al societății, prin angajarea societății la plata unor sume de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor prevăzute in actul constitutiv al societății. Se urmărește, așadar, angajarea răspunderii directe a pârâtului fața de societate pentru prejudiciul cauzat prin greșelile de gestiune ce au condus la pierderi suferite de societate în exercițiul funcțiilor administratorului.

Înalta Curte retine că, într-adevăr, răspunderea civilă a administratorului este o răspundere bazată pe culpă, care este prezumată în cazul răspunderii contractuale, administratorul trebuind, în acest caz, să facă dovada unei cauze străine (forță majoră, caz fortuit) pentru a se exonera de răspundere. Legea, însă, oferă protecție doar contra neglijenței și fraudei, nu și contra riscurilor inerente ale afacerilor, când o decizie luată cu bună-credință se poate transforma în eșec. Câtă vreme discernământul administratorului nu este afectat de o miză personală, este informat corespunzător în legătură cu natura afacerii și este convins că hotărârile luate sunt în interesul societății, atunci administratorul este exonerat de răspundere.

Așadar, obligația de prudență și diligență de care fac vorbire dispozițiile art. 144 1 din Legea nr. 31/1990 nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri administratorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate. Este adevărat că aprobarea situației financiare anuale a societății ori a raportului de gestiune a administratorului nu îl scutește pe acesta de răspundere, fiind doar elemente obligatorii pentru continuarea în bune condiții a activității societății. Nu mai puțin adevărat este, însă, că responsabilitatea civilă a administratorilor este o responsabilitate subsidiară, pentru că ea trebuie să intervină doar atunci când societatea a epuizat orice alt remediu, sancțiune sau alte proceduri de reparație, care nu au dus la satisfacerea integrală a pretențiilor acesteia, deoarece administratorii nu acționează în nume propriu, ci in numele societății.

Or, așa cum s-a arătat, societatea intimată din speța de față nu a contestat contractul încheiat de administrator și nu a înțeles să se prevaleze de neexecutarea obligațiilor corespunzătoare sumei solicitate de către partenerul contractual, ci a încercat, fără succes, să obțină condamnarea administratorului pentru folosirea, cu rea-credință, a bunurilor sau creditului de care se bucura societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.

În plus, în condițiile în care judecătorul sindic, verificând creanța pentru care s-a cerut deschiderea procedurii insolvenței de către creditorul sumei de 94.000 USD, a constatat că aceasta este certă, lichidă și exigibilă și, prin urmare, sunt îndeplinite condițiile pentru deschiderea procedurii, reclamanta debitoare a ales să plătească acea creanță, obținând, astfel, o hotărâre de revocare a sentinței de deschidere, înainte chiar de soluționarea propriului recurs formulat împotriva acelei sentințe de deschidere. Trebuie observat, în acest context, că, potrivit art. 134 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în cazul procedurii deschise în urma formulării cererii introductive de către debitor, în condițiile art. 32, dacă judecătorul-sindic constată, la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor, că nu s-a depus nicio cerere, va pronunța o sentință de închidere a procedurii si de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii.

Aceeași soluție s-a impus în practică și în ipoteza în care cererea introductiva este formulată de un singur creditor, în temeiul art. 31 din lege, în cazul în care niciun alt creditor decât cel ce a formulat cererea introductiva nu a depus o cerere de admitere a creanței, în considerarea caracterului esențial colectiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006. Se observă că, în cauză, procedura a fost deschisă la data de 16.01.2008, plata creanței de către intimata debitoare a fost efectuată la data de 21.01.2008, după aprobarea raportului final fiind pronunțată, la data de 06.03.2008, închiderea procedurii și revocarea sentinței de deschidere, ulterior fiind respins, ca rămas fără obiect, recursul împotriva sentinței de deschidere a procedurii insolvenței, motivat de împrejurarea că judecătorul sindic dispusese revocarea acesteia anterior.

Chiar admițând că plata a fost efectuata de către societatea reclamanta doar pentru a se evita insolvența, efectele acestei plăți s-au produs, nefiind suficient doar să se afirme ca administratorul, care a încheiat contractul in numele societății, trebuie să răspundă pentru că societatea reclamantă a fost nevoită sa facă o plată pentru a evita starea de insolvență.

Or, reclamanta doar pretinde, în acțiunea sa, așa cum, de altfel, în mod judicios a reținut și prima instanță (chiar dacă nu a făcut referire expresă la toate temeiurile de drept invocate în cererea de chemare in judecată), că pârâtul și-a îndeplinit defectuos atribuțiile prevăzute în actul constitutiv al societății, prin angajarea acesteia la plata unor sume de bani nejustificate, deși, așa cum s-a mai arătat, responsabilitatea civilă a administratorilor, chiar contractuală, este o responsabilitate subsidiară, ce trebuie să intervină doar atunci când societatea a epuizat orice alt remediu, sancțiune sau alte proceduri de reparație, care nu au dus la satisfacerea integrala a pretențiilor sale, administratorii acționând în numele respectivei societăți și, oricum, nu înlătură obligația reclamantei de a proba faptul că administratorul a acționat cu neglijență sau (în cazul în care s-ar fi invocat) în frauda societății.

Așa fiind, Înalta Curte, găsind recursul fondat, în raport de motivele invocate, l-a admis, în temeiul dispozitiilor art. 312 alin. (1) si (3) C.proc.civ.. Pe cale de consecință, decizia atacată a fost modificată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta împotriva sentinței nr. 461 din 12 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Brăila.