ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1396/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. x/15.10.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 1.523.725,18 RON reprezentând daune cauzate ca urmare a perfectării și derulării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012 cu S.C. D. S.R.L.

Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă nr. 1545 din 19 noiembrie 2019, a respins acțiunea introductivă.

Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. a fost respins de Curtea de apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 44 de la 25 ianuarie 2021.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei atacate si trimiterea cauzei instanței de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 72, art. 73. art. 143, art. 143

1

, art. 143

2

art. 144

1

, art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, a art. 1 și 84 din Legea nr. 59/1934 și a dispozițiilor Normei nr. 7 din 8 martie 1994.

Autorul căii de atac a arătat că, în cauza dedusă judecății, Consiliul de Administrație a procedat la delegarea conducerii societății către directorii acesteia, care presupune o divizare a administrației între managementul ce revine directorilor și supravegherea ce ramâne administratorilor.

Potrivit art. 143

2

din Legea 31/1990, în cazul delegării atribuțiilor de conducere către directori, puterea de a reprezenta societatea aparține directorului general, iar consiliul de administrație păstrează puterea de reprezentare numai în raport cu directorii; întrucât A. S.A. este listată pe piața de capital, iar situațiile sale financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare financiară, delegarea conducerii societății este obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Din interpretarea art. 143

1

alin. (1) din Legea 31/1990 rezultă că singurele decizii pe care nu le pot lua directorii sunt cele date prin lege sau actul constitutiv în competența exclusivă a A.G.A. sau a Consiliului de Administrație.

În aceste condiții, perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu D. S.R.L era un act juridic de competența exclusivă a conducerii executive, care nu a negat că a perfectat acest contract și că a fost singura care a participat la negocierile privind semnarea și executarea acestui contract.

Faptul că Președintele Consiliului de Administrație a fost informat de conducerea executivă cu privire la rezultatul negocierilor purtate în vederea perfectării unui anumit contract comercial sau că doi dintre membrii Consiliului de Administrație au fost informați cu privire la perfectarea unui anumit contract și cu privire la clauzele contractuale nu este de natură a înlătura răspunderea directorilor.

Directorii au obligația de informa consiliul de administrație, în mod regulat și cuprinzător, cu privire la operațiunile întreprinse si la cele avute în vedere, potrivit art. 143

1

alin. (3) din Legea 31/1990, iar exercitarea obligației de informare nu este de natură a înlătura răspunderea directorilor, cauzele de înlăturare a răspunderii acestora fiind cele expres prevăzute în art. 144

1

alin. (2) si 3 coroborat cu prevederile art. 152 din Legea nr. 31/1990.

În situația în care, prin decizia Curții de Apel s-a reținut că decizia de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare cu societatea D. S.R.L. a aparținut conducerii executive a societății (chiar dacă aceasta a fost luată în vederea punerii în executare a unei decizii de C.A. din luna mai 2012 vizând înstrăinarea întregului stoc de grâu), nu poate fi înlăturată răspunderea directorilor numai ca urmare a informării Consiliului de Administrație cu privire la decizia luata.

Recurenta a arătat că instanța urmează a constata ca vânzarea stocurilor înainte de începerea unui nou an agricol era o procedură uzuală a societății, aspect care rezultă din probatoriile administrate în cauză, anume declarațiile martorilor E. si F..

În acest sens, așa cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, nu a existat nicio decizie a Consiliului de Administrație care să vizeze perfectarea acestui contract și prin care să se aprobe clauzele contractuale și condițiile în care acest contract urma să fie derulat, declarațiile date de Președintele Consiliului de Administrație (E.) si administratorul G. fiind în sensul că decizia de a perfecta contractul a fost exclusiv o decizie a conducerii executive.

În ceea ce privește înlăturarea răspunderii directorilor ca urmare a aplicării prevederilor art. 144

1

alin. (2) și (3) coroborate cu prevederile art. 152 din Legea 31/1990, recurenta a considerat că s-a făcut o aplicare greșită a acestor prevederi legale, în condițiile în care administratorii și directorii au obligația de a își exercita mandatul cu loialitate și în interesul societății și să depună diligente sporite în administrare comparativ cu administrarea propriului patrimoniu, indiferent după cum mandatul este remunerat sau nu.

Așadar, decizia pârâților de a perfecta contractul, fără a efectua nicio verificare a situației financiare a partenerului contractual, reflectă încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 152 alin. (1) coroborat cu art. 144

1

din Legea nr. 31/1990, respectiv aceea de a își exercita mandatul cu prudența si diligența unui bun administrator, în interesul exclusiv al societății.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor legale vizând fila C.E.C., atunci când a reținut că primirea unei file C.E.C. necompletate este permisă de lege, având în vedere probatoriul administrat și, în ceea ce privește Norma nr. 7 din 8 martie 1994, aceasta are un rang normativ inferior Legii nr. 59/1934, astfel încât instanța de apel ar fi trebuit sa aibă în vedere prevederile exprese ale Legii nr. 59/1934 cu privire la elementele esențiale ale filei C.E.C.

Totodată, decizia de a nu introduce la plata fila C.E.C. a fost luată de către intimați fără a avea la baza informații suficiente, în scopul de a evita o insolvență a societății D. S.R.L. și nu în interesul societății A. S.A.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; intimata C. a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 9 februarie 2022, s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În cercetarea motivelor de recurs formulate, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor și concluziile instanței asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanței devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor procesuale și materiale.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor privind funcționarea și administrarea societăților și a unor prevederi referitoare la instrumentele de plată.

Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății sau dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material.

Astfel, în concepția Legii nr. 31/1990, raporturile dintre directori și societate sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și cele special prevăzute de legea societăților; potrivit legii, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor.

Este adevărat că răspunderea directorilor se va aprecia după criterii obiective, care presupun compararea activității acestuia cu cea a unei persoane diligente care acționează cu grijă pentru apărarea drepturilor și intereselor societății, însă, în cazul dedus judecății, încheierea contractului de vînzare - cumpărare nr. x din 7 iunie 2012 cu S.C. D. S.R.L. s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 144

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Contrar susținerilor recurentei, deși directorul general a participat împreună cu directorul tehnic la negocierea contractului, aceștia au colaborat tot timpul cu președintele C.A. în ceea ce privește perfectarea contractului, nefiind o decizie luată unilateral; de altfel, criteriul ofertei celei mai bune a avut în vedere faptul că era vizată întreaga cantitate de grâu, atât cel panificabil, cât si cel nepanificabil (furajer) pe care o deținea recurenta, deoarece în scurt timp urma să apară grâul nou, lucru ce-ar fi atras diminuarea prețului grâului vândut de aceasta.

Reglementând exercitarea mandatului, dispozițiile art. 144

1

alin. (1) coroborate cu art. 152 din Legea nr. 31/1990, prevăd că directorii își vor exercita mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator. Obligația prevăzută la alin. (1) nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri, directorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate, astfel cum rezultă din alin. (2) al aceluiași articol. Potrivit art. 144

1

alin. (3), "decizia de afaceri în sensul prezentei legi, este orice decizie de a lua sau de a nu lua anumite măsuri cu privire la administrarea societății".

În alți termeni, aceștia au obligația de a-și executa mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator, manifestând comportamentul pe care, în circumstanțe similare, o persoană rezonabilă și un bun administrator, l-ar manifesta față de propriile afaceri.

De asemenea, directorii au obligația de a acționa în interesul societății, cu loialitate și pe baza unor informații adecvate.

Or, contrar susținerilor recurentei - reclamante, instanța de apel a reținut corect, raportat la situația de fapt reținută în cauză și pe baza probatoriului administrat care nu mai poate fi reevaluat în recurs, că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii directorilor în executarea mandatului.

Prin urmare, în absența indicării unei dispoziții legale sau a unei clauze stipulate în actul constitutiv, din care să rezulte că perfectarea contractului de vânzare - cumpărare era condiționată de existența aprobării tuturor clauzelor contractuale de către consiliul de administrație sau de luarea în calcul a anumitor indicatori economici și/sau financiari, susținerile recurentei rămân în limitele unei interpretări proprii, fără relevanță juridică.

De altfel, chiar și în ipoteza existenței unei dispoziții legale sau statutare privind condiționarea expresă a perfectării contractului de avizul consiliului de administrație, tot nu s-ar putea pune în discuție răspunderea directorilor, în lipsa unor dovezi certe din care să rezulte că aceștia au acționat contrar interesului societății. Analiza de legalitate efectuată de instanța de judecată sub aspectul conduitei directorilor, circumstanțiată dispozițiilor art. 144

1

și urm. din Legea nr. 31/1990, nu poate interfera cu oportunitatea actului încheiat, care poate fi cenzurat de către organul decizional al societății, în condițiile și cazurile prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, analiza efectuată de instanța de judecată în privința limitelor exercitării mandatului cu prudența și diligența unui bun administrator nu poate viza verificarea oportunității adoptării unei decizii de afaceri care, chiar și dacă se va dovedi inadecvată, va fi evaluată strict prin raportare la caracterul rezonabil al acesteia la momentul luării.

În conformitate cu dispozițiile art. 144

2

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, directorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor, potrivit art. 72 și 73; art. 72 din Legea nr. 31/1990 prevede că obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege. De esența raporturilor juridice de mandat este și posibilitatea confirmării, ratificării acestuia, de către mandant în speță societate, ulterior îndeplinirii anumitor acte de către mandatar, respectiv administratori.

În acest context, în materia răspunderii administratorilor societăților comerciale, potrivit dispozițiilor art. 144

1

și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, aceasta nu va putea opera atunci când, chiar ulterior executării anumitor acte sau adoptării unor decizii de către aceștia, adunarea generală a acționarilor adopta o hotărâre prin care confirmă, chiar și implicit, actele executate sau deciziile adoptate de către directori, întrucât în astfel de cazuri însăși voința socială este în deplină concordanță cu acțiunile acestora. Or, într-o astfel de situație, este evident că acțiunile acestora au fost conforme voinței sociale, ceea ce exclude posibilitatea angajării răspunderii acestora față de societate.

În egală măsură, Înalta Curte observă că această susținere a recurentei - justificată prin succesiunea în timp a acțiunilor întreprinse de directori, anume: aducerea la cunoștința consiliului de administrație a premiselor încheierii contractului de vânzare - cumpărare, faptul că acesta corespundea cu voința societății, manifestată în mandatul acordat directorilor, decizia privind neintroducerea la plată a filei C.E.C. emisă de cumpărător la încheierea contractului de vânzare- cumpărare, neverificarea situației financiare a societății debitoare, vizează aspecte referitoare la starea de fapt și modul de interpretare a probelor și o atare analiză este atributul exclusiv al instanței de apel, fiind exclusă în recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac.

Așadar, plecând de la situația de fapt asupra căreia Înalta Curte nu poate reveni, nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite.

Totodată, este de menționat că dispozițiilor Normei nr. 7 din 8 martie 1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cecuri permit primirea unei file C.E.C. necompletată cu mențiunile referitoare la sumă, astfel încât, în raport cu temeiul juridic al acțiunii introductive, nu poate fi angajată răspunderea directorilor sub acest aspect; Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei privind raportul dintre norme și lege, având în vedere că acestea (normele) detaliază/clarifică aspectele de interpretare a textelor legale în cauză și nu se aplică în contra acestora.

Prin urmare, în desfășurarea unei afaceri, orice raport contractual încheiat sau decizie luată implică o doză de risc, însă intimații nu au acționat contrar intereselor societății și s-au aflat într-o permanentă consultare cu consiliul de administrație, nefiind o angajare a societății în mod unilateral hotărâtă, dat fiind contextul învederat.

Examenul hotărârii recurate permite instanței supreme să rețină că instanța de apel a subliniat, în mod decisiv, chiar repetat, că la momentul încheierii contractului intimații pârâți au acționat cu diligență și au prevăzut remedii și măsuri pentru evitarea prejudiciilor, anume emiterea unei file C.E.C. și cea de plată a penalităților de întârziere în cazul neîndeplinirii obligației de plată la termen.

Față de cele ce preced, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Reținând culpa procesuală în sarcina recurentei, aceasta va fi obligată la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, justificată cu chitanța aflată la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 44 din 25 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamanta S.C. A. S.A. la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.