ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 893/2024

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 octombrie 2016 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS Mediu, anularea Deciziei nr. 32681/20.04.2016, prin care a fost soluționată contestația împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.01.2016, iar pe cale de consecință să fie obligată pârâta la plata sumei de 14.800.304,86 RON.

Soluția instanței de fond în primul și al doilea ciclu procesual 2.1. În primul ciclu procesual, prin sentința nr. 43 din 1 martie 2017, Curtea de Apel Brașov a admis acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice, a anulat Decizia nr. 32681/20.04.2016 emisă de pârât în soluționarea contestației împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.01.2016 și a obligat pârâtul la plata sumei de 14.800.304,86 RON. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, iar prin decizia nr. 1468 din 10 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, a admis recursul antereferit, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 23 septembrie 2020, sub dosar nr. x/2016. 2.2. În al doilea ciclu procesual, prin sentința nr. 97 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Brașov a respins acțiunea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs și soluția instanței de recurs Împotriva sentinței de fond, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința anulării Deciziei nr. 32681/20.04.2016 și a procesului-verbal nr. x/21.01.2016 ca fiind nelegale, precum și obligarea intimatului la plata sumei de 14.800.304,86 RON, conform contractului de finanțare nr. x/30.10.2015. Prin decizia nr. 5416/2022 din 15 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, a fost respins recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer împotriva sentinței civile nr. 97 din data de 23 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Contestația în anulare formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 5416/2022 din 15 noiembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. În ceea ce privește admisibilitatea contestației în anulare raportat la dispozițiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., contestatoarea a arătat că prin încheierea de ședință din 02.11.2022, încheiere ce face parte integrantă din decizia contestată, s-a consemnat în mod greșit că recursul este declarat și motivat în termen, fiind timbrat cu taxă judiciară de timbru de 200 RON, precum și faptul că s-a solicitat judecarea în lipsa părților. A susținut contestatoarea că acțiunea și recursul sunt scutite de plata taxei de timbru, iar la dosarul cauzei nu există nicio chitanță care să ateste plata acesteia. Totodată, prin cererea de recurs nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar având în vedere acest aspect, precum și faptul că nu s-a prezentat la strigarea pricinii, instanța ar fi trebuit să suspende judecarea cererii de recurs, nu să soluționeze recursul. În ceea ce privește admisibilitatea contestației în anulare raportat la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., a arătat contestatoarea că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a trimis dosarul la curtea de apel cu indicații care privesc fondul litigiului, anume împrejurarea că actul adițional în discuție a fost încheiat în afara perioadei contractuale, constituind prin urmare o abatere de la disciplina contractuală, aptă să ducă la invalidarea finanțării, sub o formă sau alta. Cu alte cuvinte, Înalta Curte a intrat în judecarea fondului în primul recurs, deși a reținut că în primul ciclu procesual, la fond, curtea de apel nu a analizat fondul. Procedând astfel, cu încălcarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte a privat-o pe contestatoare de judecarea în fond cu privire la cea mai importantă chestiune: dacă actul adițional a fost sau nu încheiat în condiții care respectă contractul inițial. Totodată, instanța de fond nu a ținut cont de indicațiile ICCJ și nu a judecat fondul cauzei, nu a analizat toate motivele de recurs invocate, precum și susținerile din întâmpinarea depusă la instanța de recurs. Înalta Curte, prin susținerea sa că este adevărat că trebuie analizat proiectul, conform Notei COCOF, dar și beneficiarul trebuie să respecte legea, încalcă principiul de drept nemo propriam turpitudinem allegans potest. Astfel, Înalta Curte a judecat greșit când a validat nerespectarea de către minister a unor norme legale incidente în cauză (Nota COCOF cu privire la tratamentul asistenței retroactive din partea UE pentru proiectele retro), considerând că o altă soluție (de sancționare, nu de validare) ar duce la exonerarea de răspundere a beneficiarului pentru încălcarea vreunei norme legale; nu ar duce la acest lucru, ci ar duce la angajarea răspunderii Ministerului petnru nerespectarea unei obligații legale de analiză și diligență în analiză a proiectelor pe care urmează să le finanțeze. De altfel, după actul adițional care se pretinde că a fost încheiat nelegal, au urma mai multe acte adiționale cu privire la care Ministerul nu a ridicat obiecții, deși ar fi fost logic să considere nelegale toate actele subsecvente. La data depunerii cererii de finanțare, intimata avea obligația de a analiza și verifica întreaga documentație, iar art. 125 alin. (4) lit. a) din Regulamentul UE nr. 1303/2013 instituie încă o dată această obligație în sarcina autorității de management. În concluzie, contestatoarea a solicitat admiterea contestației.

Apărările intimatului Intimatul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare formulate în cauză Examinând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate și a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente. II.1 Argumente de fapt și de drept relevante În ceea ce privește admisibilitatea contestației în anulare, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile generale, respectiv ca hotărârea care se contestată să fie definitivă, iar motivul de contestație să nu fi putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal. Aceasta poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză." Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor legale care reglementează contestația în anulare, prin această cale de atac se tinde la desființarea unei hotărâri, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, întrucât prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs. Art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. deschide calea contestației în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. În cauză, în susținerea acestui motiv al contestației în anulare, contestatoarea a arătat că, prin încheierea de ședință din 02.11.2022, încheiere ce face parte integrantă din decizia contestată, s-a consemnat în mod greșit că recursul este declarat și motivat în termen, fiind timbrat cu taxă judiciară de timbru de 200 RON, precum și faptul că s-a solicitat judecarea în lipsa părților. A susținut contestatoarea că acțiunea și recursul sunt scutite de plata taxei de timbru, iar la dosarul cauzei nu există nicio chitanță care să ateste plata acesteia. Totodată, prin cererea de recurs nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar având în vedere acest aspect, precum și faptul că nu s-a prezentat la strigarea pricinii, instanța ar fi trebuit să suspende judecarea cererii de recurs, nu să soluționeze recursul. Înalta Curte reține că, în mod evident, aceste susțineri nu sunt susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. redate anterior, noțiunea de nelegală citare vizând fie ipoteza în care citarea s-a făcut cu nerespectarea unor dispoziții legale (spre exemplu cele privitoare la elementele de identificare necesare, la modul de înmânare a citației, la termenul de înmânare, la datele pe care trebuie să le cuprindă citația), fie cea în care procedura nu a fost deloc îndeplinită. Totodată, la dosarul instanței de recurs se regăsește citația emisă părții, primită de funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței la 22.08.2022, astfel încât nu se poate susține nelegala citare a părții. Iar în ceea ce privește solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, se observă că aceasta există la dosarul cauzei, fiind formulată de intimatul-pârât prin intermediul întâmpinării . Prin urmare, prevederile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., care reglementează motivul de contestație în anulare privind nelegala citare a părții, asociată cu neprezentarea acesteia la termenul când a avut loc judecata, nu sunt incidente în cauză. Cât privește al doilea motiv al contestației în anulare referitor la omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra unuia dintre motivele de casare, trebuie precizat faptul că pentru a fi incidentă ipoteza vizată de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs, iar această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii. Numai nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestației în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului și nicidecum să pună la dispoziția părții interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanțele de recurs. De aceea, este necesară distincția între motive de casare și argumentele care vin să susțină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină. Examinând cererea de recurs formulată împotriva sentinței civile nr. 97/2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, Înalta Curte constată că recurenta și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, prezentând trei seturi de argumente: 1. În criticile sale, recurenta-reclamantă a susținut că, prin sentința pronunțată, prima instanță a intervenit în voința părților contractante, dând o altă interpretare contractului de lucrări nr. x/2007, interpretarea eronată fiind, în opinia UAT Prejmer, aceea că "acordarea finanțării pentru un contract care încetase prin ajungerea la termen și care nu a fost prelungit în mod legal ar produce în mod evident un prejudiciu bugetului Uniunii Europene", iar intimatului i s-a reproșat că a întreținut o confuzie în mod artificial, între durata de execuție a lucrării conform graficului de execuție și durata de derulare a contractului nr. x/2007. 2. Un alt motiv de recurs îl reprezintă, în opinia UAT Prejmer, faptul că, în rejudecare, instanța de fond nu a analizat apărările sale în ceea ce privește temeiul de drept aplicabil pentru stabilirea și constatarea neregulii și a prejudiciului. 3. Se mai critică în recurs modalitatea în care prima instanță a interpretat obligațiile impuse în sarcina Ministerului Fondurilor Europene privind acordarea finanțării pentru proiectele retro, afirmându-se că recurentul era obligat legal să procedeze la verificarea procedurii de derulare și încheiere a contractului nr. x/2007 și a actelor adiționale înainte de semnarea contractului, fiind un proiect retro, obligativitate impusă de Comisia Europeană în Notele de orientare COCOF cu privire la tratamentul asistenței retroactive din partea UE pentru proiectele retro 2007-2013. Analizând considerentele deciziei contestate, Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns pe larg tuturor argumentelor recurentei, ținând seama și de faptul că dosarul se află în calea recursului, în cel de-al doilea ciclu procesual, astfel că dezlegările de drept statuate prin prima decizie pronunțată în cauză sunt obligatorii, fixând limitele în care se exercită controlul judiciar în calea de atac, respectiv faptul că, prin decizia ÎCCJ nr. 1486/10.03.2016, s-a stabilit că actul adițional nr. x/29.10.2011 la contractul nr. x/22.10.2007 a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor contractuale și legale (art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 76/2010, art. 1270 alin. (2) C. civ.). Astfel, cu privire la primul set de argumente formulate de recurenta-reclamantă UAT Prejmer, argumente ce au vizat faptul că, în opinia sa, prima instanță a intervenit în voința părților contractante, dând o altă interpretare contractului de lucrări nr. x/2007, s-a reținut că acestea sunt aspecte care, pe de o parte, exced limitelor stabilite prin decizia pronunțată în recursul exercitat în primul ciclu procesual și, pe de altă parte, nici nu au fost examinate de către prima instanță în cuprinsul sentinței nr. 97/2020. Analizând decizia contestată, se observă că instanța de recurs a analizat și cel de-al doilea set de argumente ale recurentei, această analiză regăsindu-se la filele x ale deciziei. Totodată, a reținut Înalta Curte că argumentele recurentei-reclamante privind neaplicarea vreunei corecții, dată fiind lipsa oricărui impact financiar, reprezintă susțineri noi, ce exced cauzei juridice cuprinse în conținutul cererii de chemare în judecată, în cadrul căreia UAT Prejmer nu a făcut nicio trimitere la criteriile de analiză în stabilirea ratei de corecție, reliefate în Decizia Comisiei Europene nr. 9527/2013, pct. 1.3 din Anexă. A avut în vedere instanța de control judiciar și faptul că, în egală măsură, invocarea principiului proporționalității pentru prima dată în recurs reprezintă o depășire a cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu a analizat susținerile recurentei UAT Prejmer formulate din această perspectivă. Și în ceea ce privește al treilea set de argumente, instanța de recurs a prezentat considerentele pentru care a apreciat că acestea sunt nefondate . Prin urmare, faptul că instanța nu a a răspuns în sensul solicitat de recurentă nu constituie motiv de contestație în anulare, textul legal sancționând neexaminarea motivelor de recurs, și nu pretinsele erori de apreciere. Dispozițiile legale ale art. 503 alin. (2) din C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui veritabil alt recurs. Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit - în opinia contestatorului - probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, instanța europeană a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, și A. c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009). Față de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textul legal susmenționat, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile citate. II.2 Temeiul legal al soluției pronunțate Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer împotriva Deciziei nr. 5416/2022 din 15 noiembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016. PENTRU ACESTE MOTIVE,