ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5416/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 octombrie 2016 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS Mediu, anularea Deciziei nr. 32681/20.04.2016, prin care a fost soluționată contestația împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.01.2016, iar pe cale de consecință să fie obligată pârâta la plata sumei de 14.800.304,86 RON.

2.1. În primul ciclu procesual, prin sentința nr. 43 din 1 martie 2017, Curtea de Apel Brașov a admis acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice, a anulat Decizia nr. 32681/20.04.2016 emisă de pârât în soluționarea contestației împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.01.2016 și a obligat pârâtul la plata sumei de 14.800.304,86 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, iar prin decizia nr. 1468 din 10 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, a admis recursul antereferit, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 23 septembrie 2020, sub dosar nr. x/2016.

2.2. În al doilea ciclu procesual, prin sentința nr. 97 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Brașov a respins acțiunea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința anulării Deciziei nr. 32681/20.04.2016 și a procesului-verbal nr. x/21.01.2016 ca fiind nelegale, precum și obligarea intimatului la plata sumei de 14.800.304,86 RON, conform contractului de finanțare nr. x/30.10.2015.

În criticile sale, recurenta-reclamantă a susținut că, prin sentința pronunțată, prima instanță a intervenit în voința părților contractante, dând o altă interpretare contractului de lucrări nr. x/2007, interpretarea eronată fiind, în opinia UAT Prejmer, aceea că "acordarea finanțării pentru un contract care încetase prin ajungerea la termen și care nu a fost prelungit în mod legal ar produce în mod evident un prejudiciu bugetului Uniunii Europene", iar intimatului i s-a reproșat că a întreținut o confuzie în mod artificial, între durata de execuție a lucrării conform graficului de execuție și durata de derulare a contractului nr. x/2007.

A invocat recurenta-reclamantă prevederile art. 8 pentru durata de execuție (14 luni) și pe cele ale art. 6.7 din contractul nr. x/2007 pentru durata sa efectivă, până la semnarea procesului-verbal de recepție finală, care, potrivit art. 20.6, se încheie după expirarea perioadei de garanție, iar această perioadă de garanție decurge de la data recepției la terminarea lucrărilor și până la recepția finală, potrivit art. 21.1 din același contract.

A susținut recurenta-reclamantă că prin actul adițional nr. x/2011 s-a prelungit durata de execuție, raportat la prevederile imperative ale art. 19 din contract, care prevăd posibilitatea părților contractante de a se consulta și a stabili prelungirea duratei de execuție a contractului, în cazul în care: a) volumul sau natura lucrărilor neprevăzute sau b) condițiile climatice excepțional de nefavorabile sau c) oricare alt motiv de întârziere care nu se datorează executantului și nu a survenit prin încălcarea contractului de către acesta, executantul este îndreptățit de a solicita prelungirea termenului de execuție a lucrărilor sau a oricărei părți a acestora".

Se arată în recurs că rațiunea încheierii actului adițional nr. x a constat în lipsa finanțării, fapt ce a determinat diminuarea ritmului de execuție al lucrărilor sau sistarea lucrărilor, iar în prezent durata de execuție a lucrării a fost prelungită până la data de 15.12.2021, conform prevederilor din actul adițional nr. x/30.11.2020, fiind în vigoare contractul nr. x/2007, UAT Prejmer deblocând, la finalul lunii iulie 2020, procentul de 70% din valoarea garanției de bună execuție, adică suma de 977.825,18 RON.

Se mai afirmă că niciuna dintre părțile contractante nu a solicitat rezilierea contractului, acesta fiind mereu în vigoare, procedura de atribuire s-a derulat sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006, ulterior fiind verificată de către ANRMAP, fapt confirmat prin nota de conformitate nr. x/02.12.2015 DCVAP.

Susține recurenta-reclamantă că, în logica instanței de fond, actul adițional nr. x este încheiat în afara termenului de valabilitate a contractului, deci, în opinia UAT Prejmer, este nul, astfel că și celelalte acte adiționale, până la nr. 17 inclusiv, ar fi nule, iar actul adițional nul nu produce efecte juridice, ceea ce înseamnă că toate procedurile desfășurate după semnarea actului adițional, inclusiv contractarea fondurilor europene și semnarea contractului de finanțare au fost făcute fără respectarea legalității constituind infracțiuni cu complicitatea Ministerului Fondurilor Europene.

Un alt motiv de recurs îl reprezintă, în opinia UAT Prejmer, faptul că, în rejudecare, instanța de fond nu a analizat apărările sale în ceea ce privește temeiul de drept aplicabil pentru stabilirea și constatarea neregulii și a prejudiciului.

A susținut recurenta-reclamantă că prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 nu pot constitui norma de drept material care să stea la baza aplicării corecției financiare în situația dată, fiind invocată Decizia CCR nr. 66/2015, pentru a afirma că aplicarea corecției prin trimiterea la prevederile O.U.G. nr. 66/2011 este nelegală, deoarece raportul juridic care face obiectul neregulii s-a născut până la data de 29.06.2011, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, termenul de execuție de 14 luni curge de la data începerii lucrării, respectiv 22.11.2007, astfel că temeiul de drept aplicabil îl constituie O.G. nr. 79/2003, care statuează că, pentru a exista un prejudiciu este necesară dovedirea impactului financiar al neregulii constatate. În acest context, arată recurenta-reclamantă că nu a fost produs niciun prejudiciu prin încheierea actului adițional nr. x/2011, cu atât mai mult cu cât ministerul nu a achitat nicio sumă de bani către UAT Prejmer în baza contractului de finanțare nr. x/30.10.2015. I se reproșează primei instanțe faptul că nu a analizat aceste apărări ale reclamantei, iar în măsura în care se va trece peste aceste susțineri, se solicită instanței de control judiciar să aibă în vedere Decizia Comisiei Europene nr. 9527/2013, pct. 1.3 din Anexă, în care se stipulează că atunci când neregula este doar de natură formală, fără impact financiar sau potențial, nu se aplică nicio corecție. A criticat recurenta-reclamantă aplicarea corecției de 100%, considerând că este netemeinică și abuzivă, iar fapta reținută în sarcina sa nu constitue o neregulă, nefiind demonstrat niciun prejudiciu, după care a făcut trimitere UAT Prejmer la prevederile art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, referitoare la principiul proporționalității.

Se mai critică în recurs modalitatea în care prima instanță a interpretat obligațiile impuse în sarcina Ministerului Fondurilor Europene privind acordarea finanțării pentru proiectele retro, afirmându-se că recurentul era obligat legal să procedeze la verificarea procedurii de derulare și încheiere a contractului nr. x/2007 și a actelor adiționale înainte de semnarea contractului, fiind un proiect retro, obligativitate impusă de Comisia Europeană în Notele de orientare COCOF cu privire la tratamentul asistenței retroactive din partea UE pentru proiectele retro 2007-2013.

Se arată de către recurenta-reclamantă că intimatul a verificat inclusiv actul adițional nr. x/2011 înainte de semnarea contractului de finanțare, fapt dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, iar prin adresa nr. x/24.09.2015 , emisă de către AMPOSMEDIU, i s-a confirmat recurentei faptul că, în urma actelor depuse împreună cu cererea de finanțare, i s-a aprobat documentația și proiectul.

În atare condiții, a susținut UAT Prejmer că intimatul a fost de rea credință la momentul analizării și decontării cererilor de plată, nerespectându-și obligațiile asumate prin Contractul de finanțare nr. x/30.10.2015, fiind, astfel, direct răspunzător de prejudicierea recurentei prin declararea ca neeligibilă a sumei de 14.800.304,86 RON, neputând invoca propria culpă în solicitarea de recuperare a acestui prejudiciu, în condițiile în care avea obligația legală să verifice întreaga procedură și actele care au stat la bază, înainte de semnarea contractului de finanțare.

Intimatul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (cu denumirea anterioară Ministerul Fondurilor Europene) a formulat întâmpinare la dosarul instanței de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A reiterat intimatul-pârât aspectele reținute prin Decizia ÎCCJ nr. 1486/10.03.2020, pronunțată în primul ciclu procesual, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță nu a examinat existența unui potențial prejudiciu adus bugetului Uniunii Europene, stabilind doar faptul că ministerul chemat în judecată, prin actele de control contestate de beneficiar, nu ar fi cuantificat sub acest aspect impactul financiar al prelungirii validității contractului nr. x/2007 peste durata stabilită inițial, ceea ce nu poate reprezenta o analiză eficientă în soluționarea cauzei.

Apreciază intimatul-pârât că nu se impune cenzurarea hotărârii primei instanțe sub aspectele invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva criteriilor de analiză în stabilirea ratei de corecție, potrivit pct. 13 al Deciziei Comisiei Europene nr. 9527/2013.

Se susține prin întâmpinare că prima instanță a reținut corect că activitatea de control a autorității responsabile cu gestionarea fondurilor europene se bucură de prerogativa verificării respectării legalității în utilizarea fondurilor europene, inclusiv după aprobarea finanțării, iar semnarea de către pârât a contractului de finanțare nr. x/30.10.2015 nu poate constitui un temei în baza căruia să se aprecieze că se impunea anularea actelor administrative contestate, respectiv prin sesizarea ulterioară încheierii contractului a unei nereguli preexistente.

Se mai afirmă că în mod corect a reținut prima instanță și cu privire la faptul că emiterea actelor administrative contestate s-a făcut cu aplicarea legii, în contextul în care neaplicarea corecției financiare ar fi creat un prejudiciu bugetului UE prin acordarea sumei solicitate drept finanțare nerambursabilă, în cazul contractului de lucrări nr. x/2007 care a încetat prin ajungere la termen, nefiind prelungit prin act adițional încheiat în formă scrisă.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate și a probelor administrate, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente:

Prezentul dosar se află în calea recursului, în cel de-al doilea ciclu procesual, astfel că dezlegările de drept statuate prin prima decizie pronunțată în cauză sunt obligatorii, fixând limitele în care se exercită controlul judiciar în prezenta cale de atac.

Prin decizia ÎCCJ nr. 1486/10.03.2016, pronunțată în acest dosar, inițial înregistrat sub nr. x/2016, s-a stabilit că actul adițional nr. x/29.10.2011 la contractul nr. x/22.10.2007 a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor contractuale și legale (art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 76/2010, art. 1270 alin. (2) C. civ.).

Un prim set de argumente formulate de recurenta-reclamantă UAT Prejmer au vizat faptul că, în opinia sa, prima instanță a intervenit în voința părților contractante, dând o altă interpretare contractului de lucrări nr. x/2007, aspecte care, pe de o parte, exced limitelor stabilite prin decizia pronunțată în recursul exercitat în primul ciclu procesual și, pe de altă parte, nici nu au fost examinate de către prima instanță în cuprinsul sentinței nr. 97/2020.

Judecătorul fondului a respectat limitele rejudecării, stabilite în urma casării cu trimitere ce a fost decisă în cauză, astfel că, având de analizat doar elementele referitoare la incidența celei de-a doua condiții de existență a neregulii, conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, a stabilit că este îndeplinită, dată fiind existența unui prejudiciu potențial adus bugetului Uniunii Europene, astfel că actele administrative contestate au fost legal întocmite.

Prin urmare, în prezenta cale de atac instanța de control judiciar nu va examina aceste critici prezentate la punctul 1 din cadrul motivelor de recurs expuse de recurenta UAT Prejmer, fiind intrată în autoritate de lucru judecat soluția cu privire la existența unei abateri de la dispozițiile legale, aceasta fiind o primă condiție decelată din cuprinsul definiției date asupra noțiunii de neregulă prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

În privința argumentelor de la punctul 2 din cererea de recurs, se arată de către titulara căii de atac că prima instanță nu a analizat apărările sale în ceea ce privește temeiul de drept aplicabil pentru stabilirea și constatarea neregulii și a prejudiciului, considerând aceasta că sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 79/2011, deoarece raportul juridic care face obiectul neregulii s-a născut până la data de 29.06.2011, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011. A făcut trimitere recurenta-reclamantă la Decizia CCR nr. 66/2015.

În legătură cu norma legală aplicabilă activității de constatare a neregulii și de stabilire a creanței bugetare în cauză, Înalta Curte constată că, din perspectiva calificării faptelor ca nereguli, nu există un conflict de legi în timp. Este adevărat că, prin decizia nr. 66/26.02.2015, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora dispozițiile acestei ordonanțe se aplică pentru activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare începute după data intrării în vigoare a ordonanței, chiar dacă aceste nereguli au fost săvârșite sub imperiul O.G. nr. 79/2003. Curtea a constatat că activitățile anterior menționate presupun atât aplicarea normelor de procedură cât și a normelor de drept substanțial din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la calificarea unei fapte ca fiind neregulă/abatere și aplicarea de corecții financiare. Astfel, aprecierea legalității raporturilor juridice născute în perioada de activitate a O.G. nr. 79/2003 se realizează prin prisma noilor prevederi, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, raportul juridic nemaifiind guvernat de legea în vigoare la data nașterii sale, ci de o lege ulterioară. Curtea a avut în vedere două diferențe de reglementare de drept substanțial, respectiv cea privitoare la definirea neregulii și cea privitoare la implementarea principiului proporționalității, prin aplicarea corecțiilor/reducerilor financiare aferente proiectelor finanțate din fonduri europene și bani sau fonduri publice naționale aferente acestora, în caz de nerespectare a reglementărilor privind achizițiile. Astfel, a constatat că, sub aspectul definirii neregulii, prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai severe față de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, în sensul că se referă și la potențialitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene și/sau fondurilor publice naționale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit. Or, O.G. nr. 79/2003 a definit neregula ca abaterea care prejudiciază (n.a., cert, dovedit) bugetul Uniunii Europene.

Sub aspectul corecțiilor/reducerilor aplicabile în cazul constatării neregulilor, s-a constatat că dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai favorabile decât cele ale O.G. nr. 79/2003, implementând principiul proporționalității.

Aceste considerente ale Curții Constituționale, care au condus la declararea neconstituționalității prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, se bazează pe o analiză comparativă a celor două reglementări naționale succesive. Totuși, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, sub imperiul cărora s-a încheiat contractul și a avut loc acțiunea autorității contractante considerată neregulă, trebuie interpretate în conformitate cu prevederile regulamentelor europene în vigoare care au același obiect de reglementare, respectiv Regulamentul nr. 2988/95 al Consiliului și Regulamentul nr. 1083/2006 al Consiliului (în prezent abrogat, fiind înlocuit prin Regulamentul nr. 1303/2013 al Consiliului).

Interpretarea conformă impune concluzia că neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general. Această definire a neregulii, care se raportează și la prejudiciul potențial, este confirmată de examinarea contextului normativ în care se înscrie, în special, art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 (în prezent art. 2 pct. 36 din Regulamentul 1303/2013 al Consiliului), precum și de obiectivul urmărit prin acest regulament.

Rezultă, din aceste considerente, că acțiunea beneficiarului finanțării, socotită neregulă în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, constituie neregulă și sub imperiul reglementării anterioare, interpretarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003 conformă cu regulamentele anterior citate determinând inexistența unei diferențe între reglementările naționale succesive și, pe cale de consecință, inexistența unui conflict de legi în timp.

Acțiunea beneficiarului, care constituie situația juridică căreia i se aplică norma de drept referitoare la definirea neregulii, a constat în "executarea unor lucrări în afara duratei de valabilitate a contractului nr. x/2007, prin încheierea unui act adițional a cărui atribuire a fost făcută fără aplicarea unor proceduri competitive". O astfel de încălcare constituie neregulă, atât potrivit O.G. nr. 79/2003, cât și potrivit O.U.G. nr. 66/2011.

CJUE a statuat, în hotărârea din 26.05.2016 pronunțată în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14 (§ 57), următoarele:

"(...) principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale."

Luând în considerare că măsura administrativă a retragerii finanțării afectate de o cheltuială necuvenită nu este nouă, fiind prevăzută și de vechea reglementare (art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003), se poate aprecia că aplicarea corecției, ca expresie a principiului proporționalității, reprezintă un efect viitor al situației juridice (neregulii) apărute sub imperiul reglementării anterioare. În acest sens pledează argumentul că activitatea de constatare a neregulii, în cadrul căreia s-a dispus măsura administrativă a corecției a avut loc sub imperiul reglementării noi, cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011.

De altfel, motivele de nelegalitate îndreptate împotriva actelor administrative nu privesc aplicarea principiului proporționalității instituit prin reglementarea nouă (acesta fiind un aspect favorabil beneficiarului finanțării), ci calificarea acțiunilor beneficiarului (constând în încălcarea prevederilor legale și contractuale) ca neregulă.

Cât privește natura juridică a corecției aplicate, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 2988/95 și jurisprudența CJUE în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14, Înalta Curte reține că aplicarea acestei corecții nu constituie o sancțiune, ci o măsură administrativă dispusă ca o consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, ceea ce face ca avantajul primit să fie nedatorat.

În legătură cu potențialitatea prejudiciului, soluția primei instanțe este una corectă, arătându-se, în jurisprudența CJUE (hotărârile în cauzele C-465/10 și C-199/03) că și abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii, iar statele membre sunt în măsură să solicite beneficiarilor în cauză rambursarea finanțării. Potențialitatea prejudiciului este prevăzută atât prin normele naționale, cât și prin reglementările europene, cadrul normativ indicat în cuprinsul sentinței recurate nefiind combătut prin invocarea unor texte legale care să susțină criticile recurentei-reclamante, acestea fiind formale.

De altfel, prin soluția de principiu adoptată de către secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința din 24.11.2014, s-a considerat că "în reglementarea O.U.G. nr. 66/2011, aplicarea corecției financiare pentru recuperarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora nu este condiționată de existența unui prejudiciu asupra bugetului Uniunii Europene/fondurilor publice naționale, cu excepția situațiilor expres și limitativ prevăzute în anexa la ordonanța de urgență în care aplicarea corecției financiare este condiționată de existența prejudiciului."

Prin urmare, criticile referitoare la potențialitatea prejudiciului produs prin modalitatea de executare a contractului nr. x/2007, prin încheierea unui act adițional după expirarea duratei contractului inițial, nu sunt fondate, neregula fiind corect constatată prin actele administrative contestate și menținută prin hotărârea primei instanțe.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, și dacă ar accepta că sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011, ar trebui avute în vedere atât Decizia Comisiei Europene nr. 9527/2013, pct. 1.3 din Anexă (Criterii de analiză în stabilirea ratei de corecție), în care se stipulează că atunci când neregula este doar de natură formală, fără impact financiar efectiv sau potențial, nu se aplică nicio corecție, cât și prevederile art. 27 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, în care se arată că "(P)entru abaterile de la aplicarea prevederilor în domeniul achizițiilor publice/achizițiilor sectoriale/concesiunilor de lucrări și servicii, care nu au un impact financiar, nu se aplică corecții financiare".

Aceste argumente nu pot fi primite, în condițiile în care s-a stabilit anterior că a existat un impact financiar, sub forma unui potențial prejudiciu adus bugetului Uniunii Europene, fiind necesară aplicarea corecției financiare pentru abaterea săvârșită de recurenta-reclamantă.

Totodată, reține Înalta Curte că argumentele recurentei-reclamante privind neaplicarea vreunei corecții, dată fiind lipsa oricărui impact financiar, reprezintă susțineri noi, ce exced cauzei juridice cuprinse în conținutul cererii de chemare în judecată, în cadrul căreia UAT Prejmer nu a făcut nicio trimitere la criteriile de analiză în stabilirea ratei de corecție, reliefate în Decizia Comisiei Europene nr. 9527/2013, pct. 1.3 din Anexă.

În egală măsură, invocarea principiului proporționalității pentru prima dată în recurs reprezintă o depășire a cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu vor fi analizate susținerile recurentei UAT Prejmer formulate din această perspectivă.

În privința criticilor referitoare la interpretarea greșită, în opinia recurentei, de către prima instanță, a obligațiilor impuse în sarcina Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene, privind acordarea finanțării pentru proiecte retro, s-a stabilit prin Decizia de casare nr. 1486/10.03.2020, pronunțată de ÎCCJ în primul ciclu procesual, că nu putea constitui un temei pentru ca instanța de fond să aprecieze că se impunea anularea actelor administrative contestate împrejurarea că pârâtul a semnat contractul de finanțare nr. x.

Cât privește reținerea primei instanțe, referitoare la aducerea la cunoștința intimatului-pârât a actului adițional nr. x/2011 după data semnării contractului de finanțare nr. x/30.10.2015, a făcut trimitere recurenta-reclamantă la Notele de orientare COCOF cu privire la tratamentul asistenței retroactive din partea UE pentru proiectele retro 2007/2013, susținând că a fost verificat inclusiv actul adițional nr. x/2011, înainte de semnarea contractului de finanțare, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Această situație nu determină o reformare a soluției pronunțate de prima instanță, întrucât, pe de o parte, sunt reținute dezlegările stabilite de instanța supremă în primul ciclu procesual, iar pe de altă parte, se reține că autoritățile beneficiare ale finanțării nerambursabile sunt obligate să respecte normele contractuale, legale și regulamentare care sunt aplicabile proiectului derulat cu asistență financiară din fonduri nerambursabile, nefiind exonerate de răspundere în situația în care se identifică o neregulă în modalitatea în care acestea înțeleg să implementeze proiectul respectiv. Fiind stabilită abaterea săvârșită de UAT Prejmer prin Decizia nr. 1486/10.03.2020, iar prejudiciul a fost reținut ca fiind unul potențial în privința afectării bugetul Uniunii Europene, este legală măsura dispusă prin actele administrative contestate, de instituire a unei corecții financiare de 100%, pentru "neconformitățile constatate, respectiv executarea unor lucrări în afara duratei de valabilitate a contractului nr. x/2007 prin încheierea unui act adițional a cărui atribuire a fost făcută fără aplicarea unor proceduri competitive".

În consecință, niciuna dintre criticile regăsite în recursul reclamantei UAT Prejmer nu este aptă să conducă la reformarea soluție pronunțate de prima instanță, soluție ce va fi menținută, fiind legală.

Pentru considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 97 din data de 23 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, sentință ce va fi menținută astfel cum a fost pronunțată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer împotriva sentinței civile nr. 97 din data de 23 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.