ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 822/2020

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 29 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Unitatea Administrativă Teritorială Prejmer prin Primar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Europene Infrastructura Mare - Autoritatea de Management POS Mediu a solicitat anularea Deciziei nr. 24851/14.05.2018 și pe cale de consecință a Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/26.02.2018 ca fiind netemeinică și nelegală, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 22.970.875,20 RON + TVA conform Contractului de finanțare nr. x/30.10.2015.

2.1 Prin Sentința civilă nr. 21/21.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a Curții de Apel Brașov, excepție invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta UAT Prejmer în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, că în raport de data sesizării instanței și de obiectul litigiului, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la data de 29 octombrie 2018, potrivit cărora este aplicabil criteriul valoric, din punct de vedere material, competența soluționării cauzei aparținând curții de apel.

Astfel, având în vedere cuantumul total al creanței presupus a fi datorate în baza Notei de constatare atacate, cuantum ce depășește plafonul de 3.000.000 RON, precum și locul situării sediului autorității pârâte, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 132 alin. (3) C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că, în prezenta cauză, competența teritorială de soluționare aparține Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

2.2 Prin Sentința nr. 544 din 4 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, s-a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a constatat că prin dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu este reglementată situația în care ambele părți sunt autorități sau instituții publice cum este cazul în speță, instituirea competenței teritoriale exclusive prin aceste dispoziții reprezentând de fapt o măsură de protecție a reclamantului persoană fizică sau juridică de drept privat, apreciind, astfel, că nu poate fi aplicat art. 10 alin. (3) teza a II-a în prezenta cauză în care ambele părți sunt autorități sau instituții publice.

În aceste condiții, față de dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în opinia instanței, devin incidente prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normelor de competență teritorială incidente în cauză rezultând din combinarea art. 129 alin. (2) pct. 3 și alin. (3) C. proc. civ. cu art. 126 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, față de natura acestei pricini, norma înscrisă în art. 107 C. proc. civ. este o normă de ordine privată, fiind vorba de o cauză ce se referă la bunuri sau la alte drepturi de care părțile pot să dispună, iar competența reglementată de acestea este o competență relativă.

Curtea de Apel București a constatat că invocarea, din oficiu, a excepției necompetenței teritoriale de către Curtea de Apel Brașov s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 130 C. proc. civ., în condițiile în care dreptul de a contesta alegerea instanței competente revenea exclusiv pârâtului, care nu înțeles să invoce vreo excepție și întrucât prima instanță învestită de către reclamantă a fost Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, aceasta devine competentă să soluționeze cauza, fără a avea posibilitatea de a statua din oficiu asupra competenței teritoriale invocate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta Unitatea Administrativă Teritorială Prejmer prin Primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Europene Infrastructura Mare - Autoritatea de Management POS Mediu, anularea Deciziei nr. 24851/14.05.2018 și pe cale de consecință a Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/26.02.2018 ca fiind netemeinică și nelegală, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 22.970.875,20 RON + TVA conform Contractului de finanțare nr. x/30.10.2015.

Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict s-au declarat necompetente din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cauză, în raport de interpretarea dată dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/2018.

Astfel, cea de a doua instanță care și-a declinat competența, respectiv Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a examinat competența teritorială de soluționare a cauzei strict procedural, prin prisma dispozițiilor art. 130 din C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3 și alin. (3) și art. 126 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a interpretării date de aceasta dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în sensul că ocrotesc interesul reclamantului persoană fizică sau juridică de drept privat și nu reglementează situația în care ambele părți sunt autorități sau instituții publice, aplicându-se, astfel, în opinia sa, art. 28 din Legea contenciosului administrativ, care face trimitere la dispozițiile ce reglementează competența din C. proc. civ., invocarea, din oficiu, a excepției necompetenței teritoriale de către Curtea de Apel Brașov făcându-se, astfel, cu încălcarea dispozițiilor art. 130 C. proc. civ., în condițiile în care dreptul de a contesta alegerea instanței competente revenea exclusiv pârâtului, care nu înțeles să invoce vreo excepție.

Reține Înalta Curte că, potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., atunci când o instanță se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis instanței judecătorești necompetente, ca o consacrare a principiului soluționării cauzei cu celeritate.

Este adevărat că hotărârea de declinare nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței căreia îi este înaintat dosarul, aceasta din urmă putând, la rândul ei, să invoce propria necompetență, urmând ca problema competenței să fie tranșată pe calea regulatorului de competență, însă, eventualele erori pe care le-ar conține hotărârea de declinare a competenței pot să fie îndreptate doar de instanța de control judiciar, cu ocazia exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care s-a rezolvat fondul cauzei, iar nu de către instanța de trimitere, care, deși trebuia să procedeze potrivit 131 alin. (1) din C. proc. civ., a acționat ca o instanță de recurs.

Înalta Curte, sesizată să se pronunțe pe calea regulatorului de competență, analizând conflictul de față doar din perspectiva dispozițiilor art. 131, art. 133 alin. (2), art. 134 și art. 135 din C. proc. civ., constată că la termenul de judecată fixat, 02.02.2019, instanța a pus în discuție din oficiu excepția de necompetență teritorială, în conformitatea cu dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. și a acordat termen, potrivit alin. (2) la cererea reclamantei pentru a formula un punct de vedere în scris.

Astfel, Înalta Curte constată că în raport de obiectul litigiului, care constă în anularea unor acte administrative întocmite de Ministerul Fondurilor Europene în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, respectiv a unei decizii dată în soluționarea contestației administrative și a unui titlu de creanță în baza căruia reclamantei i s-a aplicat o corecție financiară prin raportare la valoarea contractului de finanțare nerambursabilă, sub aspectul competenței de soluționare, cauza intră sub incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată în vigoare la data de 30.07.2018, anterior sesizării primei instanțe - 29.10.2018), care prevăd că:

(1) "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

(11) Cererile privind actele administrative care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene se soluționează potrivit criteriului valoric". (...)

(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

În ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei sunt aplicabile normele de la art. 10 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, care statuează în mod expres că: "(...) Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului ".

Așa fiind, suntem în prezenta unei necompetențe teritoriale exclusive, de ordine publică, prevăzută de dispoziții speciale, pe care părțile nu o pot înlătura, instanța putând să o invoce din oficiu în condițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., ceea ce a și făcut.

În considerarea calității de autoritate publică a reclamantei și a locului situării sediului pârâtului, care este în municipiul București, Înalta Curte constată că instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cauză, în fond, este Curtea de Apel București.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer prin primar, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Europene Infrastructura Mare - Autoritatea de Management POS Mediu, în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - NN