Decizia nr. 736/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1247/2022 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată la data de 18.03.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul Centrul Național al Cinematografiei în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Curtea de Conturi a României - Departamentul I a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: 1. anularea încheierii nr. 1/21-02.2022 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Departamentului I al Curții de Conturi a României; 2. anularea Deciziei nr. 1/10.01.2022 emisă de Directorul din cadrul Departamentului I al Curții de Conturi a României; 3. anularea Raportului de control nr. x/10.01.2022, încheiat în urma misiunii: Controlul situației, evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului, precum și legalitatea realizării veniturilor și a efectuării cheltuielilor, efectuată la Centrul National al Cinematografiei, precum și anularea oricăror alte acte emise cu ocazia controlului. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1247 din 4 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul Centrul Național al Cinematografiei, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Curtea de Conturi a României, Departamentul I, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Recurentul-reclamant Centrul Național al Cinematografiei a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1247/04.07.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea în tot a sentinței recurate și, rejudecând litigiul în fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată. Se arată că prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată la primul termen de judecată, recurentul, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Curtea de Conturi a României, Departamentul I, a solicitat instanței să dispună: 1. anularea încheierii nr. 1/21.02.2022 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Departamentului I al Curții de Conturi a României. 2.anularea Deciziei nr. 1/10.01.2022 emisă de Directorul din cadrul Departamentului I al Curții de conturi a României. 3. anularea Raportului de control nr. x/14.12.2021, încheiat în urma misiunii Controlul situației evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului precum și legalitatea realizării veniturilor și a efectuării cheltuielilor, efectuată la Centrul National al Cinematografiei, precum și anularea Notei de constatare nr. x/14.12.2021 (anexa a Raportului de control). Prin sentința civila nr 1247/04.07.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, instanța de fond a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecata, așa cum a fost motivată. Se arată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Instanța de fond în ceea ce privește măsura II.3, retine în considerentele hotărârii recurate următoarele: - din contractele de prestări servicii invocate de către reclamant în susținerea efectuării cheltuielilor de deplasare, nu rezultă că persoana fizică autorizată (prestatorul) acționează ca un delegat al reclamantului, ci ca un prestator independent de servicii în sfera relațiilor internaționale. - în aceste condiții, sarcina suportării cheltuielilor de deplasare nu aparține reclamantului întrucât acesta nu are calitatea de unitate trimițătoare în sensul art. 4 alin. (1) H.G..518/1995, ci beneficiar, al serviciilor contractate de la un prestator independent deservicii, prestator căruia îi incumbă obligația efectuării cheltuielilor necesare pentru efectuarea serviciilor la prestarea căruia s-a obligat în temeiul contractelor. Or, niciuna dintre părți nu a formulat apărări în sensul celor constatate de către judecătorul fondului, recurentul luând cunoștința de acest raționament al instanței pentru prima oara, după pronunțarea sentinței recurate. Procedând în acest fel, instanța de fond a încălcat principiul legalității (art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (2), art. 124. alin. (1) și (3) din Constituție), dreptul de dispoziție al părților (art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), principiul contradictorialității (art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.), rolul activ al judecătorului (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.), art. 6 C. proc. civ., art. 13 C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamental privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. De asemenea, dreptul de dispoziție al părților consta în facultatea părților de a dispune de obiectul procesului întotdeauna concretizat într-un drept subiectiv, material precum și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. El dă expresie libertății pe care legea o recunoaște titularilor de drepturi civile de a le exercita potrivit propriei lor aprecieri precum și de a le decide soarta juridică. Potrivit art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel. Potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, instanța întemeindu-și hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse în prealabil dezbatem contradictorii. În raport toate cele antemenționate, instanța de fond a încălcat principiile enunțate, întrucât: - pe de-o parte, recurentul reclamant nu a formulat apărări, în sensul că persoana fizică autorizată nu ar fi acționat ca un delegat, ci ca un prestator independent de servicii în sfera relațiilor internaționale și nu a susținut că nu are calitatea de unitate trimițătoare în sensul art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995; - nici apărările intimatei-parate nu au fost în sensul celor constatate de către instanța de fond, prin Raportului de control nr. x/14.12.2021 la pct. 22, reținându-se următoarele: "CNC a decontat fără bază legală, unui prestator (persoană fizică autorizată), cu care entitatea a derulat' în perioada 2018-2019 contracte de consultanță în domeniul afacerilor europene, cheltuieli în sumă totală de 36.588 RON (17.136 RON în anul 2018 și 19.452 RON în anul 2019), reprezentând cazarea, transportul și alte cheltuieli neprevăzute, aferente unor deplasări externe efectuate de acesta în perioada2018-2019). În fapt, contractele de consultanță în domeniul afacerilor europene, nu conțin clauze din care să reiasă faptul că CNC, în calitate de Beneficiar se obligă să suporte cheltuielile de deplasare externă ale Prestatorului. Astfel, cheltuielile de deplasare ar fi trebuit trecute în sarcina prestatorului și nu a beneficiarului, reprezentând cheltuieli nejustificate efectuate de CNC". Se susține totodată și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere și atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material. În privința măsurii I.18 din Decizia nr. 1/10.01.2022, dispusă pentru remedierea abaterilor descrise la pct. 19 din Decizie, sentința recurată este dată cu încălcarea art. 12 alin. (1) și alin. (2), art. 13 alin. (4) lit. f) din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, cu modificările și completările ulterioare; Instanța a considerat că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de către recurent, reținând în esență faptul că în privința măsurii 1.18 reclamantul a susținut în mod greșit că auditorii au stabilit reglementarea transferului integral din contul Fondului cinematografic în contul veniturilor proprii ale GNC a sumelor reprezentând procentul din Fondul Cinematografic prevăzut de art. 13 alin. (4) lit. f) din O.G. nr. 93/2005 această măsură nefiind necesară, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres destinația bugetară a acestor sume și anume pentru administrarea și funcționarea Fondului Cinematografic. Soluția instanței de fond cu privire la respingerea criticilor recurentului referitoare la nelegalitatea actelor emise de către intimata-pârâtă referitoare la măsura antemenționată este dată cu încălcarea art. 12 alin. (1) și alin. (2), art. 13 alin. (4) lit. f) din O.G, nr. 39/2005 privind cinematografia, cu modificările și completările ulterioare.: Astfel, pentru asigurarea mijloacelor financiare necesare dezvoltării activității cinematografice, precum și pentru îndeplinirea atribuțiilor ce revin Centrului Național al Cinematografiei este instituit Fondul cinematografic (art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 39/2005). Cheltuielile de capital, de personal, precum și cheltuielile materiale necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților ce revin Centrului Național al Cinematografiei, potrivit prezentei ordonanțe, precum și/cheltuielile de administrare a Fondului cinematografic se suportă din fonduri alocate de la bugetul de stat și din venituri proprii, (art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 39/2005). Pentru producția de filme și susținerea manifestărilor culturale din domeniu (organizări de festivaluri programe de cultură cinematografica, distribuția filmelor, editări de cărți în domeniu, etc.) se alocă integral din Fondul Cinematografic sub forma de ajutoare de stat, în baza schemelor de ajutor de stat aprobate și notificate la UE. În consens cu dispozițiile art. 13 alin. (4) lit. f) din O.G. nr. 39/2005, veniturile proprii ale Centrului Național al Cinematografiei se constituie și din 10% din Fondul cinematografic, în vederea administrării și funcționării Fondului cinematografic și pentru Arhiva Națională de Filme în vederea conservării și restaurării patrimoniului cinematografic. Legiuitorul a stabilit în mod explicit destinația specială de utilizare a cotei de 10 °/o din Fondul Cinematografic exclusiv pentru acoperirea cheltuielilor de administrare și de funcționare ale Fondului cât și pentru conservarea și restaurarea patrimoniului cinematografic. Ca urmare a dispozițiilor legale în vigoare, cota de 10% din Fondul Cinematografic nu poate fi folosită pentru cheltuieli de capital, cheltuieli materiale sau alte costuri de funcționare, care de altfel, sunt finanțate conform legii prin fonduri alocate de la bugetul de stat și din venituri proprii, altele decât cele provenite din Fond. Dispozițiile legale în vigoare, nu prevăd necesitatea utilizării integrale a cotei de 10% din Fondul Cinematografic, fiind exclusă deturnarea sumelor neutilizate în scopul finanțării unor activități care nu au fost prevăzute de lege acestea se reportează în anul următor, cu aceeași destinație, potrivit art. 18 din O.G. nr. 39/2005, la sfârșitul fiecărui an, suma rămasă neutilizată din Fondul cinematografic se reportează în anul următor cu aceeași destinație. În raportul de control s-a precizat că pentru acoperirea cheltuielilor instituției, CNC, era obligat să utilizeze întregul procent din cota de 10% din Fondul Cinematografic, respectiv 7.309.065 RON, suma calculată prin deducerea procentului de 10% din totalul încasărilor la Fondul Cinematografic în intervalul anilor 2018-2020. De la data intrării în vigoare a O.G. nr. 39/2005 și până în prezent cota de 10% din Fondul-Cinematografic a fost utilizată în vederea finanțării activităților stabilite prin lege, aspect cunoscut de către Ordonatorul principal de credite, care nu a ridicat niciodată problema transferului din contul Fondului a sumelor nefolosite din cota de 10%, în contul de venituri proprii al recurentului și regularizarea pe această cale la sfârșitul fiecărui an a excedentelor anuale cu bugetul Ministerului Culturii. Practic, modificarea artificială a contului de venituri proprii al recurentului, în consens cu cele constatate de către instanța de fond, prin transferul retroactiv a unor importante sume din contul Fondului, este de natură să provoace modificări structurale ale bugetului Fondului Cinematografic, respectiv o diminuare a ajutoarelor de stat acordate pentru producția de filme românești. Rezulta așadar că se impunea anularea măsurii dispusa la pct. I.18, pentru remedierea abaterilor descrise la pct. 19 din decizie. În privința măsurii II.3 din Decizia nr. 1/10.01.2022, dispusă pentru remedierea abaterilor descrise la punctul 22 din Decizie, sentința recurată este dată cu încălcarea art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, cu modificările și completările ulterioare. Instanța a considerat că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de către recurent reținând în esență faptul că: - în privința măsurii II.3 reclamantul a susținut că în mod greșit auditorii au stabilit obligația de a recupera suma reprezentând cheltuieli cu cazarea, transportul și alte cheltuieli neprevăzute aferente unor deplasări externe efectuate de o persoană cu care a încheiat contract de prestări servicii, având în vedere dispozițiile art. 4 H.G. 518/10.07.1995 care nu prevăd necesitatea menționării în convenția civilă a decontării cheltuielilor de deplasare; - din analiza dispozițiilor, legale mai sus citate, Curtea reține că unitatea trimițătoare suportă cheltuielile de deplasare pentru persoanele trimise în cadrul delegațiilor proprii, în măsura în, care în convențiile civile încheiate se menționează că persoana respectivă face parte din delegația proprie a unității transmițătoare; - făcând aplicare în cauză a celor mai sus expuse, Curtea a reținut că din contractele de prestări servicii invocate de recurent în susținerea efectuării cheltuielilor de deplasare, nu rezultă că persoana fizică autorizată (prestatorul) acționează ca un delegat, ci ca un prestator independent de servicii în sfera, relațiilor internaționale. Ori, în aceste condiții, sarcina suportării cheltuielilor de deplasare nu aparține reclamantului, întrucât nu are calitatea de unitate trimițătoare în sensul art. 4 alin. (1) H.G. 518/10.07.1995, ci de beneficiar al serviciilor contractate de la un prestator independent de servicii/prestator căruia îi incumbă obligatoria efectuării. Contrar celor reținute de către instanța de fond, în consens cu art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice precum și alte instituții publice pot trimite în străinătate, în cadrul delegațiilor proprii, și salariați ai altor instituții publice, cu aprobarea conducerii unităților de la care provin, precum și alți specialiști cu care s-au încheiat convenții civile de prestări de servicii în condițiile legii, în măsura în care prin convențiile civile respective s-a prevăzut acest lucru; cheltuielile de deplasare aferente, cu excepția drepturilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. B), se) suportă de către unitatea trimițătoare. Astfel, pe de-o parte rezultă din textul de lege antemenționat faptul că nu este necesară prevederea în convențiile civile de prestări servicii a decontării cheltuielilor de deplasare, iar, pe de altă parte, nelegalitatea soluției instanței de fond este evidentă, întrucât recurentul nu a formulat apărări în sensul că persoana fizică autorizată nu ar fi acționat ca un delegat al recurentului, ci ca un prestator independent de servicii în sfera relațiilor internaționale și nu s-a susținut că nu are calitatea de unitate trimițătoare în sensul art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995 și nici apărările intimatei-pârâte nu au fost în sensul celor constatate de către instanța de fond. În drept s-au invocat art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., precum și toate celelalte dispoziții legale invocate în prezentul recurs. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 25 ianuarie 2024, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este fondat, în parte, în limitele și pentru considerentele arătate în continuare. Curtea de Apel București a fost învestită cu cererea de chemare în judecată prin care recurentul-reclamant Centrul National al Cinematografiei a solicitat în contradictoriu cu intimatele-pârâte Curtea de Conturi a României și Curtea de Conturi a României -Departamentului I: 1. anularea încheierii nr. 1/21-02.2022 emisa de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Departamentului I al Curții de Conturi a României 2. anularea Deciziei nr. 1/10.01.2022 emisă de Directorul din cadrul Departamentului I al Curții de Conturi a României; 3. anularea Raportului de control nr. x/10.01.2022, încheiat in urmă misiunii: Controlul situației, evoluției si modului de administrare a patrimoniului public si privat al statului, precum si legalitatea realizării veniturilor si a efectuării cheltuielilor, efectuată la Centrul National al Cinematografiei, precum si anularea oricăror alte acte emise cu ocazia controlului. Prin raportul de control nr. x/14.12.2021 întocmit de Curtea de Conturi s-a reținut la pct. 19(filele x vol. I) că în perioada 2018-2020 CNC nu a întreprins demersurile necesare pentru efectuarea transferului sumelor cuvenite instituției reprezentând venituri proprii din Fondul cinematografic, utilizând contrar prevederilor legale, sume din subvenții de la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor instituției. Una dintre sursele de finanțare a activității proprii a CNC este reprezentată de procentul din Fondul cinematografic prevăzut la art. 13 alin. (4) lit. f) din O.G. nr. 39/2005, cu modificările și completările ulterioare. Se arată faptul că până la data de 12.08.2019 acest procent a fost de 2% pentru acoperirea cheltuielilor de administrare ale Fondului cinematografic, iar începând cu data de 12.08.2019 procentul a devenit 10% din Fondul cinematografic, în vederea administrării și funcționării Fondului cinematografic și pentru Arhiva Națională de Filme(ANF), în vederea conservării și restaurării patrimoniului cinematografic. Practic, începând cu această dată, întregul procent trebuia virat în contul de venituri al CNC, urmând ca Centrul să efectueze viramente din această sumă la solicitarea ANF(ordonator de credite terțiar subordonat), în scopul efectuării de cheltuieli destinate conservării și restaurării patrimoniului cinematografic. Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată reținând în esență că în privința măsurii I.18 din decizia contestată transferarea în contul de venituri proprii al reclamantului a sumelor cuvenite din Fondul cinematografic, în limita realizării cheltuielilor pentru administrarea și funcționarea Fondului, duce la o denaturare a contului de venituri proprii al reclamantului, aferent fiecărui an bugetar în parte, ceea ce influențează în mod direct(consecință care s-a și produs) modalitatea de regularizare a excedentului rezultat din execuția bugetului. Astfel, în cazul transferării procentului de 10% în contul de venituri proprii a reclamantului, doar în măsura necesarului acoperii cheltuielilor menționate, se ajunge la situația în care Centrul nu mai procedează la restituirea subvențiilor primite de la buget în completarea veniturilor proprii în cuantumul real, ci într-un cuantum mai mic, ceea ce duce la nesocotirea normelor care reglementează încheierea exercițiului bugetar, respectiv Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3809/2018 aferent anului 2018(pct. 10.3 alin. (1) și (2), Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3751/2019 aferent anului 2019 (pct. 10.2 alin. (1) și (2) și Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3155/2020 aferent anului 2020 (pct. 10.2 alin. (1) și (2). În ceea ce privește măsura II.3 din Decizia nr. 1/10.01.2022 emisă de Directorul din cadrul Departamentului I al Curții de Conturi a României, prima instanță a arătat că din contractele de prestări servicii invocate de reclamant în susținerea efectuării cheltuielilor de deplasare (filele x și urm. vol. IV; 1 și urm. vol. V), nu rezultă că persoana fizică autorizată (prestatorul) acționează ca un delegat al reclamatului, ci ca un prestator independent de servicii în sfera relațiilor internaționale. Ori, în aceste condiții, sarcina suportării cheltuielilor de deplasare nu aparține reclamantului, întrucât acesta nu are calitatea de unitate trimițătoare în sensul art. 4 alin. (1) H.G. 518/10.07.1995, ci de beneficiar al serviciilor contracte de la un prestator independent de servicii, prestator căruia îi incumbă obligatoria efectuării cheltuielilor necesare pentru efectuarea serviciilor la prestarea cărora s-a obligat în temeiul contractelor. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că reclamantul critică soluția instanței de fond relativă la respingerea cererii de chemare în judecată vizând măsura II.3 din Decizia nr. 1/10.01.2022 emisă de intimatele-pârâte din perspectiva incidenței cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., iar soluția referitoare la măsura I.18 din aceeași deciziei prin raportare la incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analiza motivelor de recurs urmând a fi efectuată în consecință. În dezvoltarea criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (conform cărora: "casarea unor hotărâri se poate cere (...) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității") recurentul-reclamant invocă încălcarea dreptului său la apărare prin omisiunea instanței de fond de a pune în discuția contradictorie a părților incidența dispozițiilor art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiune cu caracter temporar, dispoziții legale pe care niciuna dintre părți nu le-a invocat, luând cunoștință de raționamentul judecătorului fondului după pronunțarea sentinței recurate. După cum s-a arătat în mod constant în doctrină și jurisprudență, în raport de dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. (conform cărora: "Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocat", respectiv "Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii") casarea unei hotărâri în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține în condiții diferite, după cum este vorba de încălcarea unei norme de procedură imperativă sau dispozitivă, respectiv cum se poate reține existența unei nulități absolute sau a uneia relative. În cauză, recurentul-reclamant se prevalează de invocarea unui text de lege pretins a nu fi fost pus în discuția contradictorie a părților, în condițiile în care judecătorul fondului a analizat susținerile acestora prin raportare la dispozițiile legale invocate de acestea, la materialul probator administrat în cauză, realizând și propria interpretare a unor dispoziții legale, aspect care nu poate atrage incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât aceste critici urmează a fi respinse ca nefondate. În ceea ce privește însă criticile recurentei subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (potrivit cărora: casarea unor hotărâri se poate cere (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) vizând greșita respingere de către judecătorul fondului a argumentelor privind nelegalitatea măsurii II.3 din Decizia nr. 1/10.01.2022 emisă de Directorul din cadrul Departamentului I al Curții de Conturi a României, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru motivele ce urmează a fi expuse. Conform prevederilor art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 518/10.07.1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar "Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, precum și alte instituții publice pot trimite în străinătate, în cadrul delegațiilor proprii, și salariați ai altor instituții publice, cu aprobarea conducerii unităților de la care provin, precum și alți specialiști cu care s-au încheiat convenții civile de prestări de servicii în condițiile legii, în măsura în care prin convențiile civile respective s-a prevăzut acest lucru; cheltuielile de deplasare aferente, cu excepția drepturilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. B), se) suportă de către unitatea trimițătoare." Din interpretarea acestor dispoziții legale reiese în mod explicit faptul că persoana fizică autorizată de către entitățile publice enumerate acționează ca un delegat al unității trimițătoare în sfera relațiilor internaționale și beneficiază exclusiv de decontarea cheltuielilor de deplasare, nefiind necesară asimilarea acesteia cu un prestator independent de servicii, astfel cum în mod eronat s-a reținut în considerentele sentinței de fond. Prevederile legale anterior menționate nu fac referire la inserarea în cuprinsul contractelor/convențiilor civile a unor dispoziții exprese relative la regimul juridic al decontării cheltuielilor de transport aferente deplasării persoanelor trimise în străinătate de către entitățile publice prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995 (printre care se regăsește și recurenta-reclamantă), astfel încât concluzia primei instanțe nu este fundamentată sub acest aspect. Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă are calitate de entitate trimițătoare în sensul art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 518/10.07.1995, iar contractele de consultanță încheiate în domeniul afacerilor europene, analizate de echipa de audit a intimatei-pârâte reprezintă în mod evident antamarea unor servicii aferente obiectului de activitate al entităților publice trimițătoare pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar. Așadar, având în vedere materialul probator administrat în cauză coroborat cu dispozițiile legale incidente menționate anterior instanța de control judiciar constată nelegalitatea măsurii II.3 din actul administrativ atacat în cauză, nefiind necesară prevederea expresă într-o convenție civilă a obligației de decontare a cheltuielilor de transport aferente deplasării în străinătate a persoanelor delegate ale recurentului-reclamant. În ceea ce privește argumentarea recurentului-reclamant subsumată cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la greșita respingere de către instanța de fond a criticilor de nelegalitate vizând măsura I.18 din Decizia nr. 1/10.01.2022, se constată că prin raportul de control nr. x/14.12.2021 întocmit de Curtea de Conturi s-a reținut că transferarea în contul de venituri proprii al reclamantului a sumelor cuvenite din Fondul cinematografic, în limita realizării cheltuielilor pentru administrarea și funcționarea Fondului, duce la o denaturare a contului de venituri proprii al reclamantului, aferent fiecărui an bugetar în parte, ceea ce influențează în mod direct(consecință care s-a și produs) modalitatea de regularizare a excedentului rezultat din execuția bugetului. Astfel, în cazul transferării procentului de 10% în contul de venituri proprii a reclamantului, doar în măsura necesarului acoperii cheltuielilor menționate, se ajunge la situația în care Centrul nu mai procedează la restituirea subvențiilor primite de la buget în completarea veniturilor proprii în cuantumul real, ci într-un cuantum mai mic, ceea ce duce la nesocotirea normelor care reglementează încheierea exercițiului bugetar, respectiv Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3809/2018 aferent anului 2018(pct. 10.3 alin. (1) și (2), Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3751/2019 aferent anului 2019 (pct. 10.2 alin. (1) și (2) și Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3155/2020 aferent anului 2020 (pct. 10.2 alin. (1) și (2). Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Astfel, se reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 13 alin. (4) lit. f) din O.G. nr. 39/2005 potrivit cărora veniturile proprii ale Centrului Național al Cinematografiei se constituie din ... f) 10% din Fondul Cinematografic, în vederea administrării și funcționării Fondului Cinematografic și pentru Arhiva de Filme în vederea conservării și restaurării patrimoniului cinematografic. În raport de aceste prevederi legale, Înalta Curte reține că procentul de 10% prevăzut are o destinație aparte, identificată expres, neputând fi transferat în contul de venituri proprii ale recurentului-reclamant aferent fiecărui an bugetar pentru a acoperi alte tipuri de cheltuieli bugetare decât cele stipulate în dispozițiile legale menționate. Instanța de control judiciar observă și dispozițiile art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 39/2005 potrivit cărora "cheltuielile de capital, de personal, precum și cheltuielile materiale necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților ce revin Centrului Național al Cinematografiei, potrivit prezentei ordonanțe, precum și cheltuielile de administrare a Fondului cinematografic se suportă din fonduri alocate de la bugetul de stat și din venituri proprii." Concluzia care se impune din coroborarea prevederilor legale este aceea că nu există din perspectiva legiuitorului o delimitare a categoriilor de cheltuieli efectuate de către recurent în funcție de sursa de finanțare, respectiv venituri proprii sau sume alocate de la bugetul de stat sub formă de subvenții. Relevante sunt în același timp și dispozițiile art. 18 alin. (5) din O.G. nr. 39/2005 potrivit cărora la sfârșitul fiecărui an suma rămasă neutilizată din fondul cinematografic se raportează în anul următor cu aceeași destinație, astfel încât în mod corect judecătorul fondului a apreciat că în cazul transferării acestui procent în contul de venituri proprii se ajunge la restituirea subvențiilor primite de la buget într-un cuantum mai mic, cu încălcarea normelor care reglementează OMFP nr. 3809/2018 aferent anului 2018, OMFP nr. 3751/2019 aferent anului 2019, OMFP nr. 3155/2020 aferent anului 2020. Așadar, interpretarea recurentului a dispozițiilor art. 18 alin. (5) din O.G. nr. 39/2005 dezvoltată în cuprinsul motivelor de recurs este una eronată întrucât dispozițiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice prevăd în mod expres faptul că excedentele rezultate din execuția bugetelor instituțiilor publice finanțate în condițiile art. 62 alin. (1) lit. b) (din categoria cărora face parte recurentul) se regularizează la sfârșitul anului cu bugetul din care sunt finanțate, în limita sumelor primite de la acesta, dacă legea nu prevede altfel. În situația în care nu s-ar asigura transferul procentului de 10% prevăzut de dispozițiile art. 13 alin. (4) lit. f) din O.G. nr. 39/2005 s-ar produce încălcarea principiilor din art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/1999 referitoare la realizarea execuției bugetare, argumentele recurentului referitoare la obligativitatea Fondului Cinematografic de a utiliza întregul procent de 10% neputând fi reținut în raport de aceste argumente de ordin legislativ. În consecință, Înalta Curte constată că aceste critici referitoare la măsura dispusă de auditorii intimatei-pârâte la pct. I.18 din Decizia nr. 1/10.01.2022 sunt nefondate, urmând a fi respinse, în consecință. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamant, va casa în parte sentința atacată și, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată și va anula măsura II.3 din Decizia nr. 1/10.01.2022 emisă de Directorul din cadrul Departamentului I al Curții de Conturi a României, menținând în rest dispozițiile primei instanțe. În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga intimații-pârâți la plata către recurentul-reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 RON, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru. PENTRU ACESTE MOTIVE,