ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1086/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Consiliul Național al Audiovizualului a chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând anularea parțială a încheierii nr. 32/17.09.2020, precum și a Deciziei nr. 7/14.05.2020 emise de aceasta.

În motivare, reclamantul a arătat că în perioada 30.01-14.04.2020 pârâta Curtea de Conturi a României, prin reprezentanții săi, auditori publici externi A. și B., au efectuat în cadrul Consiliului Național al Audiovizualului o misiune de audit financiar pentru anul 2019, în urma căreia au fost constatate presupuse abateri de la legalitate și regularitate, astfel cum au fost menționate în Raportul de audit financiar și în Procesul-verbal de constatare nr. x/16.04.2020, încheiate la data de 16.04.2020.

Prin sentința civilă nr. 172 din 12.02.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național al Audiovizualului, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, și a anulat în parte încheierea nr. 32/17.09.2020 și Decizia nr. 7/14.05.2020 în privința măsurilor dispuse la pct. I.4 și II.1.

Împotriva sentinței nr. 172 din 12 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii reclamantului.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-pârâtă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, sub un prim aspect, că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în susținerea ipotezei conform căreia hotărârea de fond cuprinde motive străine de natura cauzei a arătat că aceasta rezultă din modul în care a analizat și soluționat prima instanță măsura de la pct. I.4 din Decizia nr. 7/2020 a Curții de Conturi-Departamentul IX, evidențiind în acest sens, pe de o parte faptul că judecătorul fondului s-a lăsat indus în eroare de susținerile reclamantului, iar pe de altă parte că a omis să rețină că reclamantul nu a respectat "regula concordanței" dintre reclamația administrativă și acțiunea în contencios administrativ.

Așadar, spre deosebire de susținerile din contestația prealabilă, reclamantul a invocat prin acțiunea introductivă și alte motive/argumente, de natură să inducă în eroare instanța de fond, exemplificând în acest sens argumentul potrivit căruia "pârâta nu a făcut diferența între provizion și datorie contingentă", precum și argumentul conform căruia, în susținerea netemeiniciei măsurii dispuse a invocat și punctul de vedere al Ministerului Finanțelor Publice care-i susține opinia, fără ca pârâta să ia în considerare acest punct de vedere (...), precizând în legătură cu amintitul punct de vedere că nu a fost prezentat Comisiei de soluționare a contestațiilor, ci doar instanței de judecată din cadrul Curții de Apel București, care l-a interpretat în mod greșit.

În opinia recurentei, regula concordanței dintre reclamația administrativă și cererea introductivă, astfel cum a fost consacrată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, impune ca un motiv invocat în fața instanței să fi fost deja invocat și în faza procedurii prealabile, pentru ca judecătorul să fie în măsură să soluționeze acțiunea pe baza criticilor pe care partea care s-a considerat vătămată le-a adus actului administrativ.

În speță, din cuprinsul contestației prealabile, mai exact din paragrafele ce conțin critici la adresa măsurii dispuse la pct. I.4 din Decizia nr. 7/2020, nu rezultă că reclamantul a reproșat Curții de Conturi a României faptul că nu ar fi făcut o diferență între provizion și datoria contingentă, considerând, dimpotrivă, că la stabilirea măsurii au fost avute în vedere și diferențele dintre acestea.

În plus, a arătat că judecătorul fondului a fost indus în eroare de către reclamant, în condițiile în care punctul de vedere al Ministerului Finanțelor a fost emis ulterior depunerii contestației prealabile, nefiind comunicat Comisiei de soluționare a Contestațiilor, astfel că susținerile din contestația prealabilă au fost respinse în mod argumentat și legal prin încheierea nr. 32/2020.

Ca urmare, rezultă cu puterea evidenței că judecătorul fondului nu a motivat hotărârea prin raportare la aspectele prezentate Comisiei de soluționare a contestațiilor, ci prin raportare la aspecte străine acesteia, prezentate direct instanței de judecată, deci cu eludarea procedurii prealabile obligatorii, rezultând astfel că prima instanță și-a întemeiat soluția pe baza unor motive străine de natura cauzei, contrar practicii judiciare în materie exemplificată prin sentința civilă nr. 3574/09.10.2017 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia nr. 5856 din 26.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și prin decizia nr. 441 din 23.02.2016 a instanței supreme.

În privința diferențelor dintre provizion și datoria contingentă a susținut, pe de o parte că instanța de fond a preluat această distincție dintr-un act normativ din anul 2021, act normativ ulterior actului de control și deciziei nr. 7/2020, iar pe de altă parte că distincția menționată nu este de natură să afecteze constatarea, respectiv măsura dispusă.

Cu privire la măsura dispusă la pct. II.1 din Decizia nr. 7/2020, a criticat argumentele reținute de judecătorul fondului, considerând că și soluția dispusă asupra acesteia are la bază motive neclare și străine de natura cauzei.

Astfel, prima instanță nu a reținut în argumentarea soluției situația premisă constând în faptul că, urmarea verificărilor efectuate de către auditorii publici externi, a reieșit că au fost înregistrate plățile cheltuielilor de judecată, fără ca entitatea să întreprindă demersuri legale pentru recuperarea sumelor de la persoanele responsabile de generarea acestor cheltuieli.

Or, din probatoriul administrat în cauză și din apărările formulate a rezultat fără dubiu că plata sumei de 12.334,74 RON s-a realizat în baza unei sentințe civile definitive, și anume sentința nr. 1810/17.04.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia civilă nr. 1656/27.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, neavând relevanță obiectul litigiului (suspendare sau anulare act administrativ). De asemenea, judecătorul fondului a omis să rețină că suma în discuție, plătită în anul 2019, nu a reprezentat o cheltuială uzuală, necesară organizării și funcționării activității Consiliului Național al Audiovizualului, cum în mod greșit a apreciat prima instanță, ci a fost plătită în considerarea faptului că entitatea a căzut în pretenții într-un litigiu civil, ca urmare a admiterii acțiunii formulate de EDI-R S.A. în legătură cu suspendarea aplicării deciziei CNA nr. 568/2017.

De aceea, a apreciat că judecătorul fondului a înțeles să-și motiveze soluția prin raportare la argumentele reclamantului, străine de natura cauzei, omițând să analizeze aspectele relevante în prezenta cauză referitoare la plata unor cheltuieli generate de "culpa procesuală" care rezultă din sentința civilă nr. 1810/2018, definitivă, în contextul în care izvorul obligației de plată a cheltuielilor de judecată l-a constituit emiterea unui act administrativ considerat vătămător și care nu a fost atacat în instanță.

Concluzionând, a arătat că din considerentele hotărârii atacate rezultă că acestea nu relevă îndeplinirea obligației de motivare a hotărârii de către judecătorul din cadrul primei instanțe întrucât sunt neclare și străine de natura pricinii. Totodată, considerentele primei instanțe nu se referă la probele administrate, bazându-se doar pe afirmațiile greșite ale reclamantului, afirmații considerate străine de esența abaterilor și măsurilor dispuse prin Decizia nr. 7/14.05.2020 a Curții de Conturi-Departamentul IX, contestată în cauză.

Or, instanța de fond ar fi trebuit să-și motiveze soluția de admiterea acțiunii prin raportare la prevederile legale pretins a fi fost încălcate de către reclamant, mai ales că măsurile au fost dispuse, atât pentru înlăturarea unor deficiențe din activitatea financiar-contabilă a entității, cât și pentru recuperarea unui prejudiciu, în contextul în care premisa prezentului litigiu o constituie existența certă a unui prejudiciu în patrimoniul Consiliului Național al Audiovizualului în legătură cu care nu s-au realizat demersuri pentru recuperarea pagubei.

3.2. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a formulat critici, în primul rând în legătură cu măsura dispusă la pct. I.4 din Decizia nr. 7/2020 a Departamentului IX din cadrul Curții de Conturi a României, prin intermediul căreia s-a stabilit în sarcina conducerii Consiliului Național al Audiovizualului obligația de a analiza și de a dispune măsuri în vederea constituirii de provizioane în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, pentru litigiile aflate pe rol în care Consiliul este parte.

În condițiile în care din abaterea de la pct. II.3 din procesul-verbal de constatare, prezentată la pct. 5 din partea de constatare a deciziei, a reieșit că reprezentanții Serviciului financiar-contabilitate și administrativ nu au constituit provizioane pentru acoperirea eventualelor ieșiri de resurse cauzate de litigiile în care entitatea este parte, în cauză prima instanță a reținut susținerile eronate ale reclamantului, apreciind în mod greșit că trebuie făcută diferența între provizion și datorie contingentă și că punctul de vedere al reclamantului este confirmat de către Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, în motivarea soluției prima instanță a ignorat deficiențele consemnate în procesul-verbal de constatare, deși din verificările auditorilor publici externi și din probatoriul administrat a reieșit că entitatea nu a analizat și nu a avut în vedere măsuri de constituire de provizioane pentru acele situații în care ar apărea datorii incerte în sarcina Consiliului Național al Audiovizualului.

Astfel, a arătat că susținerile reclamantului au fost preluate în mod greșit de către prima instanță și a solicitat instanței de control judiciar să constate că potrivit prevederilor Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, Planul de conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, aprobate prin Ordinul M.F.P. nr. 1917/2005, provizionul este o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă și nu poate depăși din punct de vedere valoric sumele care sunt necesare stingerii obligației curente la data bilanțului, iar instituțiile publice pot constitui provizioane pentru elemente cum sunt litigiile, amenzile și penalitățile, despăgubirile, daunele, alte datorii incerte ș.a.

Or, deși principiul contabilității pe bază de angajamente prevede că efectele tranzacțiilor și ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacțiile și evenimentele se produc, și nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit, reclamantul a reproșat în mod tendențios instituției pârâte că nu a ținut seama de diferențele dintre provizion și datorie contingentă, iar instanța de fond în mod greșit a evidențiat diferența dintre acestea, ignorând faptul că pentru consemnarea deficiențelor în activitatea financiar-contabilă a entității verificate echipa de audit a concluzionat că au fost încălcate prevederile art. 9 din Legea contabilității nr. 82/1991, ale pct. 2.11.(5) din Normele metodologice privind întocmirea și depunerea situațiilor financiare ale instituțiilor publice la 31 decembrie 2018, aprobate prin Ordinul MFP nr. 129/2019, precum și cele ale pct. 3.2. și pct. 3 din Normele metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, Planul de conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, aprobate prin Ordinul MFP nr. 1917/2005.

Însă, în speță, nici susținerile reclamantului și nici punctul de vedere al Ministerului Finanțelor Publice nu au fost de natură să combată constatarea și măsura dispusă, în punctul de vedere al Ministerului Finanțelor precizându-se în mod expres faptul că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine ordonatorului principal de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respective, potrivit art. 10 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată.

În legătură cu măsura de la pct. II.1 din Decizia nr. 7/2020, prin care Curtea de Conturi a stabilit în sarcina conducerii reclamantului obligația de a dispune măsuri în vederea recuperării prejudiciului în sumă de 12.335,74 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în termenul legal de prescripție, în conformitate cu dispozițiile legale, a arătat că a fost luată ca urmare a abaterii de la pct. II.2 din procesul-verbal de constatare, prezentată la pct. 4 din decizia contestată, ce a constat în faptul că au fost înregistrate și plătite cheltuieli de judecată fără ca entitatea să întreprindă demersuri legale pentru recuperarea sumelor de la persoanele responsabile de generarea acestor cheltuieli.

Astfel, echipa de auditori publici externi a constatat că în anul 2019 au fost angajate, lichidate, ordonanțate și plătite cheltuielile de judecată în sumă de 12.334,74 RON, în contextul în care prin sentința civilă nr. 1810/17.04.2018 pronunțată în dosarul Curții de Apel București nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 1656/27.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată a dispus admiterea acțiunii reclamantei EDI-R S.A., suspendarea Deciziei CNA nr. 568 din 28.09.2017, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017 și obligarea CNA la plata sumei de 12.335,74 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A criticat recurenta motivarea instanței de fond prin care a reținut în mod greșit susținerea pârâtei conform căreia instanța a constatat nelegalitatea hotărârii prin care a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată, considerând nu numai că este străină de esența constatării și a măsurii dispuse, dar și că i-a fost în mod greșit atribuită această susținere, deși rezultă din acțiunea reclamantului.

În plus, din probatoriul administrat în cauză rezultă că suma în cuantum de 12.335,74 RON, plătită în anul 2019, a provenit dintr-o hotărâre judecătorească definitivă nefavorabilă reclamantului, plata cheltuielilor de judecată fiind considerată în mod greșit de prima instanță ca fiind o cheltuială strict legată de activitatea instituției, reținând eronat că Decizia CNA nr. 568/2017 a fost dată în temeiul prevederilor Legii audiovizualului nr. 504/2002.

În opinia recurentei, aceste considerente ale instanței de fond sunt străine de natura cauzei și contrazic sentința civilă nr. 1810/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, definitivă, prin care a fost răsturnată prezumția de legalitate a actului emis de CNA care, în esență, are la bază existența unor îndoieli puternice cu privire la legalitatea actului administrativ individual. Deși la data controlului legalitatea Deciziei CNA nr. 568/2017 nu a fost analizată definitiv de instanța de contencios administrativ, iar acest aspect nu a făcut obiectul constatării și măsurii Curții de Conturi, prima instanță în mod greșit a făcut o incursiune în litigiul care a format obiectul dosarului nr. x/2017 și a reținut că decizia respectivă a avut bază legală.

Așadar, în limitele competențelor prevăzute de Legea nr. 94/1992, republicată, echipa de audit din cadrul Curții de Conturi a analizat doar situația care a condus la plata cheltuielilor de judecată, din fonduri publice, având în vedere și aspectele pe care instanța de judecată le-a luat în considerare la pronunțarea soluției de obligare a Consiliului Național al Audiovizualului, în condițiile în care acestea nu reprezintă o cheltuială uzuală/necesară organizării și funcționării activității Consiliului, ci, doar o creanță plătită pentru că entitatea a căzut în pretenții ca urmare a pierderii definitive a unui litigiu. Prin urmare, raportat la faptele descrise prin procesul-verbal de constatare, în mod corect au apreciat auditorii publici externi că reprezentanții reclamantului au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile și prin aceasta au cauzat o pagubă bugetului de stat.

În sprijinul argumentelor invocate a făcut trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, la prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 94/1992, considerând că prima instanță a reținut în mod greșit susținerile reclamantului din care rezultă că acele cheltuieli de judecată au reprezentat cheltuieli strict legate de activitatea instituției.

Or, în cadrul analizei contestației prealabile, Comisia de soluționare a contestațiilor a apreciat că tocmai modul în care a fost înregistrată în evidența contabilă cheltuiala, prin utilizarea contului contabil "Furnizori" în contrapartidă cu un cont contabil de cheltuieli, a reprezentat neregularitatea constatată de către auditori, întrucât cheltuielile de judecată nu reprezintă datorii ale entității către furnizori, aspect asupra căruia instanța de fond nu a oferit nicio motivare, cum nu a oferit nici în privința înregistrării în contabilitate a sumelor reprezentând obligații de plată privind cheltuielile de judecată.

A mai formulat recurenta critici sub aspectul competențelor Curții de Conturi, apreciind că prima instanță a agreat în mod greșit susținerile reclamantului, deși este evident că aceasta nu și-a depășit atribuțiile câtă vreme au fost realizate verificări prin prisma prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, potrivit cărora Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.

Astfel, a solicitat a se observa că în textul actului de control nu se stabilește vinovăția unor persoane, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci se precizează, în conformitate cu prevederile art. 85 din RODAS, pentru fiecare deficiență constatată, persoanele cu atribuții în domeniul în care s-au constatat deficiențele, arătându-se că în vederea recuperării prejudiciului constatat conducerea Consiliului Național al Audiovizualului va dispune măsurile legale pentru stabilirea persoanelor responsabile de producerea abaterilor.

În acest context a redat recurenta dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 și a susținut că prima instanță și-a însușit în mod greșit susținerile reclamantului, omițând să arate că entitatea verificată are obligația de a face demersurile pentru stabilirea persoanelor responsabile și pentru a proceda la reîntregirea patrimoniului cu sumele achitate cu titlu de cheltuieli de judecată pentru culpa procesuală.

În final, recurenta arătat că prima instanță a interpretat în mod greșit art. 1 din O.G. nr. 22/2002, întrucât chestiunea dedusă judecății nu vizează faptul că entitatea verificată a făcut plata, în sensul de punere în executare a hotărârii judecătorești, ci faptul că suma respectivă nu are corespondent într-o activitate specifică entității, constând într-o culpă procesuală care a generat prejudicierea acesteia. Cu alte cuvinte, certitudinea și cunoașterea întinderii prejudiciului sunt legate de punerea în executare a sentinței civile, iar recuperarea prejudiciului trebuia să facă obiectul analizei conducerii entității verificate, pentru a se reîntregi patrimoniul afectat în această modalitate.

Pentru considerentele pe larg expuse a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței de fond nr. 172/12.02.2021 a Curții de Apel București și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii formulate de Consiliul Național al Audiovizualului.

Prin întâmpinarea formulată la data de 16.09.2021, intimatul-reclamant Consiliul Național al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În esență, a arătat că susținerile formulate de recurenta-pârâtă nu susțin motivele de nelegalitate invocate, fiind contradictorii și neconforme cu probatoriul administrat, și a reiterat argumentele care susțin nelegalitatea măsurilor dispuse de autoritatea pârâtă, contestate în cauză.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-pârâtă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-reclamant Consiliul Național al Audiovizualului, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, sub aspectul contextului factual, se reține că în perioada 30.01.2020-16.04.2020, Departamentul IX din cadrul Curții de Conturi a efectuat, la Consiliul Național al Audiovizualului, misiunea de audit financiar asupra contului anual de execuție a bugetului de stat pentru anul 2019, constatările în urma efectuării acestei misiuni fiind consemnate în Procesul-verbal de constatare, anexă la Raportul de audit financiar înregistrat sub nr. x din 16.04.2020.

Prin Decizia nr. 7/14.04.2020 a Departamentului IX din cadrul Curții de Conturi s-au prevăzut mai multe măsuri, printre care cele menționate la pct. I.2, I.4 și II.1, contestate de către Consiliul Național al Audiovizualului.

Astfel, la pct. I.2, potrivit prevederilor art. 43 din Legea nr. 94/1992 și ale pct. 174 din Regulamentul 155/2014, s-a dispus: "Conducerea entității va analiza și va dispune măsurile necesare în ceea ce privește organizarea controlului financiar preventiv propriu, în conformitate cu prevederile legale în vigoare (. . . . . . . . . .), în scopul respectării principiului bunei gestiuni financiare a fondurilor publice"; la pct. I.4 s-a dispus: "Conducerea entității va analiza și va dispune măsuri în vederea constituirii de provizioane în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, pentru litigiile aflate pe rol, în care Consiliul Național al Audiovizualului este parte", iar prin măsura de la pct. II.1 s-a dispus: "Conducerea Consiliului Național al Audiovizualului va dispune măsuri în vederea recuperării prejudiciului în sumă de 12.335,74 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în termenul legal de prescripție, în conformitate cu dispozițiile legale".

Împotriva măsurilor menționate a formulat contestație Consiliul Național al Audiovizualului, înregistrată sub nr. x/11.06.2020, solicitând revocarea în parte a deciziei în discuție, apreciind că sunt neîntemeiate măsurile dispuse.

Soluționând contestația, Curtea de Conturi a comunicat Consiliului Național al Audiovizualului, cu adresa nr. x/21.09.2020, soluția de admitere parțială a contestației formulate împotriva măsurii I.2 și soluția de respingere a contestației formulate împotriva măsurilor I.4 și II.1 dispuse prin Decizia nr. 7/14.05.2020 emisă de directorul Direcției I Departamentul IX din cadrul Curții de Conturi.

Apreciind că raționamentul pârâtei nu este corect și că măsurile dispuse prin actele contestate sunt netemeinice și nelegale, reclamantul Consiliul Național al Audiovizualului a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea acestora.

Prima instanță a apreciat ca fiind întemeiate susținerile reclamantului formulate în cadrul acțiunii în anulare, admițându-i cererea și dispunând anularea în parte a încheierii nr. 32/17.09.2020 și a Deciziei nr. 7/14.05.2020 în privința măsurilor dispuse la pct. I.4 și II.1.

5.1. Reclamantul Consiliul Național al Audiovizualului a criticat sentința de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, din dezvoltarea argumentelor expuse de recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că partea a invocat nemotivarea hotărârii primei instanțe din perspectiva ipotezei întemeierii soluției pe baza unor motive străine de natura cauzei.

Concret, recurenta a invocat, pe de o parte faptul că judecătorul fondului nu a respectat regula concordanței dintre reclamația administrativă și acțiunea în contencios administrativ, în sensul că și-a întemeiat motivarea pe susținerea reclamantului potrivit căreia, la dispunerea măsurii de la pct. I.4 nu ar fi fost făcută o diferență între provizion și datoria contingentă, deși această critică nu a fost invocată și în cuprinsul contestației administrative. Pe de altă parte, a criticat sentința de fond cu privire la măsura dispusă la pct. II.1, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva pronunțării unei soluții întemeiate pe motive străine de natura cauzei, apreciind în acest sens că judecătorul fondului nu a reținut în mod corect situația premisă, constatând astfel în mod eronat că suportarea unor cheltuieli de judecată ar reprezenta cheltuieli strict legate de activitatea instituției.

În plus, a considerat că judecătorul fondului a omis să analizeze aspectele referitoare la plata cheltuielilor generate de culpa procesuală rezultată din sentința civilă nr. 1810/2018, în contextul în care izvorul obligației de plată a acestor cheltuieli l-a constituit emiterea unui act administrativ considerat vătămător și care a fost atacat în instanță.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susținerile părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată, considerentele sentinței recurate îndeplinind exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raționamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

Împrejurarea că prima instanță și-ar fi întemeiat soluția pe motive noi nesupuse analizei autorității pârâte pe calea contestației administrative, ci pe argumente invocate direct în fața instanței de contencios administrativ, în speță făcându-se referire la punctul de vedere emis de Ministerul Finanțelor Publice prin adresa nr. x/18.06.2020, înregistrată la Consiliul Național al Audiovizualului cu nr. x/22.06.2020, nu poate conduce la concluzia că sentința de fond a fost întemeiată pe motive contradictorii, câtă vreme în procesul de analiză a măsurii dispuse la pct. I.4 instanța de fond s-a raportat la dispozițiile legale incidente, și anume cele cuprinse la pct. 3.3. din anexa la Ordinul nr. 1917/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, Planul de conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, cu modificările și completările ulterioare, argumente determinante în aprecierea legalității și temeiniciei măsurii respective, concluzionând că acestea sunt confirmate și de punctul de vedere emis de Ministerul Finanțelor Publice prin adresa în discuție.

Chiar și în ipoteza în care aceste susțineri ar fi fost definitorii în aprecierea asupra legalității măsurii dispuse, potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, "Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă". Aceasta deoarece litigiul în discuție reprezintă un demers judiciar aferent materiei contenciosului administrativ, prin care este supusă controlului instanței însăși legalitatea actului atacat în privința măsurilor dispuse la pct. I.4 și respectiv II.1, iar fiecare motiv de nelegalitate invocat reprezintă un argument principal, în sensul dat acestei noțiuni de considerentele pct. 67 din hotărârea CEDO pronunțată în cauza Buzescu contra României, întrucât, în plan virtual, fiecare motiv are vocația potențială de a genera, per se, o soluție de desființare integrală sau parțială a actelor atacate, afectând legalitatea acestora.

Așadar, raportat la data formulării cererii de chemare în judecată, 06.10.2020, care se plasează temporal ulterior momentului adoptării Legii nr. 212/2018, Înalta Curte apreciază că, din forma redacțională a sintagmei "persoana vătămată [...] nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă [...]" din cuprinsul prevederilor art. 8, coroborate cu cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, în vigoare la data învestirii instanței, limitele controlului de legalitate a actului administrativ, dedus soluționării instanței de contencios administrativ erau ulterior modificărilor operate prin Legea nr. 212/2018, nefiind subordonate, ca urmare, exclusiv aspectelor de nelegalitate invocate prin plângerea prealabilă, motiv pentru care criticile formulate de recurentă din această perspectivă sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Nu pot fi primite nici criticile formulate de recurentă în legătură cu pretinsa contradictorialitate a motivării sentinței de fond sub aspectul naturii cheltuielilor de judecată rezultate din sentința civilă nr. 1810/2018 și a omisiunii instanței de a analiza aceste cheltuieli din perspectiva culpei procesuale.

Ca o primă observație, Înalta Curte reține că recurenta reia în cuprinsul recursului, în esență, susținerile formulate în întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, afirmând că situația premisă constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate de auditorii publici externi, a rezultat că au fost înregistrate și plătite cheltuieli de judecată fără ca entitatea să întreprindă demersuri legale pentru recuperarea sumelor de la persoanele responsabile de generarea acestor cheltuieli, situație premisă ce nu a fost reținută de judecătorul fondului, care a fost indus în eroare de susținerile reclamantului. Cu alte cuvinte, a reproșat instanței că a reținut în mod greșit faptul că suportarea unor cheltuieli de judecată ar reprezenta cheltuieli strict legate de activitatea instituției, în condițiile în care acestea au fost generate de culpa procesuală reținută de instanță în sentința civilă nr. 1810/17.04.2018.

Din această perspectivă este de observat că recurenta-pârâtă susține că plata sumei de 12.335,74 RON s-a făcut "pentru faptul că entitatea a căzut în pretenții într-un litigiu civil, ca urmare a admiterii acțiunii formulată de EDI-R S.A. în legătură cu suspendarea aplicării Deciziei CNA nr. 568/2017, neavând relevanță obiectul litigiului (suspendare sau anulare act administrativ)".

Împrejurarea că prin sentința atacată judecătorul fondului a reținut în referire la apărările pârâtei, că obiectul dosarului nr. x/2017, în care s-a pronunțat sentința nr. 1810/17.14.2018, definitivă prin decizia nr. 1656/27.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a constat în anularea ca nelegală a deciziei contestate, ci, în suspendarea executării acesteia, deși partea nu a susținut acest aspect, nu reprezintă un motiv străin de natura cauzei, în măsură să atragă nelegalitatea soluției pronunțate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a pronunțat soluția prin prisma normelor legale incidente și a situației deduse judecății, raportându-se la art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, nu se poate susține cu suficient temei că judecătorul fondului și-ar fi întemeiat argumentația pe aspecte străine de natura cauzei. În realitate, susținerile recurentei-pârâte nu reflectă decât dezacordul părții în privința argumentelor instanței de fond, care a reținut că suportarea unor cheltuieli de judecată ar reprezenta cheltuieli strict legate de activitatea instituției, respectiv propria viziune a părții recurente în ceea ce privește argumentația ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluției pretinse instanței de fond, fără a susține însă motivul de casare invocat.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă din perspectiva caracterului contradictoriu al motivării hotărârii primei instanțe, nu este fondat, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nefiind aptă să conducă la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care se întemeiază pe motive străine de natura cauzei, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță, motivarea sentinței făcând posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reținută.

5.2. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 9 din Legea contabilității nr. 82/1991, ale pct. 2.11.(5) din Normele metodologice privind întocmirea și depunerea situațiilor financiare ale instituțiilor publice la 31 decembrie 2018, aprobate prin Ordinul M.F.P. nr. 129/2019, precum și cele ale pct. 3.2. și pct. 3 din Normele metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, Planul de conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, aprobate prin Ordinul M.F.P. nr. 1917/2005, în legătură cu măsura dispusă la pct. I.4 din Decizia nr. 7/2020.

Pe de altă parte, în legătură cu măsura dispusă la pct. II.1 din Decizia nr. 7/2020, a formulat critici referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, a dispozițiilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, precum și a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 94/1992, apreciind că instanța de fond nu a oferit o motivare sub aspectul modalității de înregistrare în evidența contabilă a cheltuielilor de judecată și prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, referitor la măsura I.4 din Decizia nr. 7/2020 emisă de directorul Direcției I - Departamentul IX din cadrul Curții de Conturi, în acord cu judecătorul fondului, al cărui raționament îl împărtășește, Înalta Curte reține că obligațiile reclamantului Consiliul Național al Audiovizualului au fost stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești care nu au rămas definitive și executorii, astfel încât nu pot fi considerate obligații curente și nu pot fi înregistrate ca provizioane. Aceasta întrucât provizioanele se constituie pe seama cheltuielilor și sunt destinate să acopere anumite pierderi sau cheltuieli a căror cauză este precisă și asupra cărora există o incertitudine în ceea ce privește mărimea sau data producerii lor.

Cu alte cuvinte, provizioanele sunt recunoscute ca datorii curente generate de un eveniment anterior, pentru înregistrarea cărora este necesară recunoașterea că vor fi ieșiri de resurse pentru stingerea obligațiilor.

Or, în speță, din moment ce hotărârile judecătorești în temeiul cărora au fost stabilite obligații în sarcina reclamantului, nu erau definitive și executorii, obligațiile în discuție nu puteau fi considerate obligații curente și înregistrate ca provizioane, nefiind posibil a se realiza o estimare concretă și corectă, verosimilă, a valorii acestor obligații sau a se considera a fi necesară reducerea respectivă din resursele entității în vederea stingerii obligațiilor, dat fiind faptul că provizioanele se constituie pe seama cheltuielilor, la sfârșitul exercițiilor, când se constată probabilitatea producerii unor pierderi sau cheltuieli.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-pârâte în sensul că provizionul nu poate depăși din punct de vedere valoric sumele necesare stingerii obligației curente la data bilanțului, instanța de control judiciar reține că acesta se constituie pe seama unor cheltuieli sau pierderi cu privire la al căror cuantum sau moment al producerii există o incertitudine, precum este situația hotărârilor judecătorești nedefinitive, astfel încât nu se poate susține cu suficient temei că ar fi fost încălcate de către recurentul-reclamant dispozițiile Legii contabilității nr. 82/1991 și ale Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, Planul de conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, aprobate prin Ordinul nr. 1917/2005.

Sub acest aspect, în mod just a reținut judecătorul fondului că în procesul de determinare a unui provizion orice instituție trebuie să ia în considerare riscurile și incertitudinile existenței unei datorii, aplicând principiul prudenței, pentru a nu subevalua cheltuielile și datoriile.

Pe de altă parte, susținerea recurentei-pârâte în sensul că punctul de vedere emis de Ministerul Finanțelor Publice prin adresa nr. x/18.06.2020 nu poate fi avut în vedere întrucât nu a fost prezentat Comisiei de soluționare a contestațiilor, iar instanța de fond s-a lăsat indusă în eroare de acest punct de vedere exprimat de Ministerul Finanțelor Publice prin adresa în discuție, nu poate conduce la concluzia că ar fi fost încălcate și aplicate în mod greșit normele de drept material incidente.

Aceasta întrucât, pe de o parte, așa cum s-a arătat în cadrul analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă, iar, pe de altă parte, în actele normative invocate, presupus a fi fost încălcate, se fac trimiteri la actele emise de Ministerul Finanțelor Publice în interpretarea normelor legale aplicabile în speță, în calitate de instituție abilitată să ofere o asemenea interpretare, astfel că nu poate fi validată ipoteza inducerii în eroare a instanței de către intimatul-reclamant, acreditată de recurenta-pârâtă prin intermediul prezentului demers judiciar.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte formulate în legătură cu soluția instanței de fond asupra măsurii dispuse la pct. II.1. din Decizia nr. 7/2020, Înalta Curte reține că și acestea sunt nefondate.

Măsura în discuție se referă la obligația conducerii Consiliului Național al Audiovizualului de a dispune măsuri în vederea recuperării prejudiciului în sumă de 12.335,74 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în termenul legal de prescripție, în conformitate cu dispozițiile legale, suma respectivă constând în cheltuielile de judecată stabilite în sentința nr. 1810/17.04.2018 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2017 ce a avut ca obiect suspendarea Deciziei nr. 568/28.09.2017 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului.

Din simpla lecturare a sentinței civile nr. 1810/17.04.2018 a Curții de Apel București prin care s-a dispus suspendarea Deciziei nr. 568/28.09.2017 a Consiliului Național al Audiovizualului, se observă că instanța a reținut faptul că prin decizia respectivă s-a decis ca radiodifuzorii care dețin licențe audiovizuale pentru posturi de radio cu acoperire națională au obligația de a respecta legislația audiovizuală în materia publicității difuzate pe aceste posturi. Mai exact, prin decizia în discuție s-a constatat că postul de radio C., printre alte posturi radio, nu difuza aceeași publicitate în mai multe localități, într-un interval de 24 de ore.

S-a mai reținut că în paragraful ultim al deciziei s-a dispus intrarea în legalitate până la data de 01.01.2018, în sensul că toți radiodifuzorii care dețin licență audiovizuală națională au obligația de a difuza același program, incluzându-se și publicitatea, în toată zona geografică în care emit.

Decizia a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1 pct. 4 și art. 44 alin. (12) lit. a) din Legea nr. 504/2002, din interpretarea cărora autoritatea pârâtă a concluzionat că radiodifuzorul care deține licență audiovizuală națională are obligația de a difuza același program, inclusiv publicitatea, în toată zona geografică cu acoperire națională pentru care a făcut solicitarea.

Așa cum rezultă din cele arătate, decizia a fost dată în temeiul prevederilor art. 15 alin. (1) și art. 88 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, care reglementează atribuțiile membrilor Consiliului de a supraveghea și de a sancționa încălcarea prevederilor legii amintite, respectiv actele emise în acest sens și condițiile emiterii acestora.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că reclamantul, prin Consiliul său, are obligația de a constata eventualele încălcări ale normelor legale și de a emite în acest sens decizii, instrucțiuni și recomandări, în îndeplinirea acestor obligații fiind emisă și decizia a cărei suspendare a fost solicitată în dosarul nr. x/2017.

În acest context, apărarea pârâtei în sensul că obligațiile cu titlu de cheltuieli de judecată stabilite în dosarul menționat nu ar avea legătură cu activitatea reclamantului CNA, ci ar fi fost generate de culpa acestuia ca urmare a suspendării executării Deciziei nr. 568/28.09.2017, a cărei prezumție de legalitate ar fi fost astfel răsturnată, apărare nuanțată în recurs în sensul că obiectul dosarului nu ar avea relevanță în reținerea culpei reclamantului ce a stat la baza măsurii dispuse, nu poate fi primită, fiind fără suport legal și probator.

Astfel, temeiul legal al instituției suspendării executării actului administrativ este reprezentat de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, conform cărora suspendarea se poate cere în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, și nu pentru situația în care actul ar fi apreciat nelegal, prezumția de legalitate a acestuia subzistând până la soluționarea unei eventuale acțiuni în anularea acestuia, ipoteză care nu a fost probată în speță, deși recurenta a susținut că prin sentința civilă nr. 1810/2018, rămasă definitivă, a fost răsturnată prezumția de legalitate a actului emis de reclamant.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. În schimb, în cadrul unei acțiuni în anulare este posibilă examinarea în profunzime a legalității actului contestat, instanța având posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

În altă ordine de idei, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că Decizia nr. 568/28.09.2017 a fost adoptată de Consiliul Național al Audiovizualului, în exercitarea atribuțiilor reglementate prin Legea nr. 504/2002, fiind dată, așadar, în legătură cu activitatea sa, o eventuală analiză sau evaluare a modului în care și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu membrii Consiliului C.N.A. în ceea ce privește supravegherea respectării, controlul îndeplinirii obligațiilor și sancționarea încălcării prevederilor Legii audiovizualului, în procedura de emitere a deciziilor sale, fiind atributul exclusiv al Parlamentului României, sub controlul căruia se află reclamantul.

Sub acest aspect Înalta Curte reține că, deși recurenta-pârâtă susține că prin actul de control nu a fost stabilită vinovăția unor persoane, precizându-se doar, în conformitate cu prevederile pct. 85 din RODAS, pentru fiecare deficiență constatată, persoanele cu atribuții în domeniul în care s-au constatat deficiențele, probatoriul administrat în cauză contrazice această afirmație.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză rezultă că în urma controlului efectuat s-a concluzionat că prejudiciul constatat se datorează neîndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor de către persoanele care au aprobat Decizia nr. 568/28.09.2007, mai exact "neaplicarea/nerespectarea prevederilor legale, îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de către persoanele responsabile și funcționarea necorespunzătoare a controlului intern managerial", astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii nr. 32/17.09.2020 a Curții de Conturi a României. Ca urmare, auditorii publici externi nu au avut în vedere împrejurarea că, în exercitarea atribuțiilor reglementate de lege, membrii Consiliului au nu numai dreptul, ci și obligația interpretării normelor legale, lucru ce nu poate fi însă considerat o neîndeplinire a atribuțiilor.

În plus, în cuprinsul cererii de recurs pârâta a susținut că în mod corect au apreciat auditorii publici externi că reprezentanții reclamantului au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile și prin a