ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2109/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.04.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, în principal anularea Deciziei nr. 33 din 23.04.2014, emisă de Directorul General al Centrului Național al Cinematografiei, prin care s-a decis "recuperarea sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit ilegal" reclamantei; iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea plângerii prealabile formulate la data de 30.10.2014 și înregistrată sub numărul x de către pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, în termenul maxim prevăzut de art. 24 din Legea 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de alin. (2) al textului legal menționat.

Ulterior, având în vedere că pârâtul Centrul Național al Cinematografiei a formulat, în cadrul procedurii de regularizare, răspunsul la plângerea prealabilă din data de 30.10.2014, reclamanta a modificat obiectul cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat instanței și anularea răspunsului pârâtului nr. 2902/25.05.2015.

Prin sentința nr. 1533 din 10 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității plângerii prealabile și a respins acțiunea astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, pentru tardivitatea plângerii prealabile.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o ca nelegală și netemeinică din perspectiva unor critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2176 din 17 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1533 din 10 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015; a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că prima instanță a constatat în mod greșit că plângerea prealabilă a reclamantei este tardiv formulată, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 aceasta având obligația de a cere revocarea deciziei emise de Directorul Centrului Național al Cinematografiei, în termen de 30 de zile de la data comunicării și nu de la data emiterii acesteia, cum în mod eronat a reținut instanța de fond. Totodată, Înalta Curte a constatat că decizia în discuție, nr. 33/23.04.2014, nu a fost comunicată recurentei-reclamante înainte de demararea procedurilor de executare silită, partea luând la cunoștință mai întâi de efectele acesteia, respectiv de blocarea contului, fără a i se face vreo notificare cu privire la măsurile ce au fost dispuse de către intimatul-pârât.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18.10.2019, sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 142 din 2 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național al Cinematografiei.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că pârâtul Centrul Național al Cinematografiei era competent să emită decizia de recuperare a sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit nelegal reclamantei și că în cauză a fost depășit plafonul ajutoarelor de minimis acordat unei întreprinderi, stabilit potrivit Regulamentului Comunității Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene la valoarea maximă ce nu poate depăși echivalentul în RON a 200.000 euro pe o perioadă de trei ani consecutivi.

Împotriva sentinței de fond pronunțate în rejudecare a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, sub aspectul nelegalității hotărârii atacate, recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a desfășurării litigiului din primul ciclu procesual, că instanța de fond a apreciat în mod greșit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006.

Astfel, a arătat că soluția instanței de fond încalcă dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, care nu prevăd nici în mod expres și nici implicit faptul că furnizorul ajutorului de stat are dreptul, invocând propria culpă, să procedeze la recuperarea sumelor plătite prin emiterea unui titlu executoriu.

În opinia acesteia, depășirea pragului limită de 200.000 euro nu poate fi corectată prin emiterea unui titlu executoriu de genul celui care face obiectul prezentei cauze, iar prevederile art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006 se aplică în mod exclusiv în situația în care beneficiarul utilizează ajutorul de stat în alt scop sau mod celui convenit cu furnizorul, sau în situația în care beneficiarul nu dă curs cererii de informare a furnizorului cu privire la modul de utilizare a ajutorului.

Or, niciunul dintre textele de la art. 18 nu face referire la situația dedusă judecății, aceea a unei pretinse acordări nelegale a ajutorului de stat peste limita impusă plafonului de minimis. Astfel, alin. (3) al art. 18, prin care furnizorul este autorizat să emită titluri executorii, se referă în mod exclusiv la situația descrisă de alin. (1) al aceluiași articol, respectiv la situația în care modul de utilizare a ajutorului de stat nu corespunde prevederilor contractuale sau legale.

A mai susținut recurenta că, deși este adevărat că pârâtul Centrul Național al Cinematografiei a emis "norme de minimis", acestea nu conțin nicio prevedere privind procedura de aplicare a art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006, în lipsa unei metodologii impuse de acest act normativ pârâtul neavând posibilitatea aplicării articolului în discuție.

În speță, Centrul Național al Cinematografiei a solicitat recuperarea de la societatea reclamantă a sumei de 262.036 RON reprezentând "ajutor de minimis atribuit ilegal", deși, conform prevederilor legale nu are o astfel de competență, competența de a verifica dacă ajutorul acordat în temeiul normelor de minimis respectă condițiile acestor norme revenind Comisiei Europene și nu furnizorului ajutorului, în speță Centrului Național al Cinematografiei. În acest sens a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Regulamentul nr. 1998/2006, furnizorul ajutorului de minimis are obligația de a verifica, înainte de acordarea ajutorului, dacă prin ajutorul care urmează să fie acordat potențialului beneficiar se depășește pragul de 200.000 euro, iar în cazul în care prin ajutorul care urmează să fie acordat se depășește pragul menționat, furnizorul are obligația de a nu acorda ajutorul respectiv.

A evocat recurenta prevederile art. 108 alin. (1) din Tratatul Uniunii Europene conform cărora Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în statele membre, precum și dispozițiile alin. (2) teza a II-a ale aceluiași articol care prevăd că, în cazul în care, după ce părților li s-a solicitat să-și prezinte observațiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat, nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu art. 107 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăște desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză, în termenul stabilit de Comisie.

A subliniat că această concluzie este susținută și de prevederile legale naționale aplicabile în domeniul ajutorului de stat, în speță, conform prevederilor art. 18 alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006, furnizorul de ajutor putând emite decizii prin care să dispună stoparea sau recuperarea ajutorului de stat doar în cazul în care stoparea sau recuperarea este necesară datorită modului incorect de utilizare a ajutoarelor de stat acordate.

Conchizând, recurenta-reclamantă a arătat că este atribuția Comisiei Europene să constate ilegalitatea ajutorului acordat în cazul depășirii plafonului de minimis și de a dispune prin decizie recuperarea ajutorului de stat ilegal, furnizorul ajutorului având atribuția de a dispune recuperarea ajutorului acordat doar în cazul în care ajutorul acordat a fost utilizat în mod incorect.

Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat hotărârea de fond pentru încălcarea principiului de drept european al expectanței legitime, susținând în acest sens că pârâtul Centrul Național al Cinematografiei nu a respectat obligațiile de informare și verificare stabilite de Comisia Europeană prin art. 3 denumit "Monitorizare" din Regulamentul nr. 1998/2006, potrivit căruia furnizorul ajutorului de minimis are obligația de a verifica, înainte de acordarea ajutorului, dacă prin ajutorul care urmează să fie acordat potențialului beneficiar se depășește pragul de 200.000 euro, iar în cazul în care prin ajutorul care urmează să fie acordat se depășește pragul menționat, furnizorul are obligația de a nu acorda ajutorul respectiv, în același sens fiind și dispozițiile art. 17 alin. (7) din Normele Centrului Național al Cinematografiei de minimis, redate în cuprinsul cererii de recurs.

Așadar, pârâtul și-a încălcat normele elaborate, iar prin Decizia nr. 33/2014 acesta a hotărât recuperarea de la societatea reclamantă a sumei de 262.036 RON reprezentând "ajutor de minimis atribuit ilegal" recunoscând-și astfel propria culpă. În cauză, A. S.R.L. nu a avut și nu are nicio culpă în primirea ajutorului de stat și nici nu a utilizat ajutorul în mod abuziv, ci, potrivit scopului declarat, producând o serie de filme premiate pe plan național și internațional, iar prin recuperarea de către pârât a sprijinului nerambursabil acordat societății reclamante se încalcă în mod vădit principiul de drept european al expectanței legitime a reclamantei, împotriva acesteia neputându-se dispune recuperarea sumelor de care a beneficiat Centrul Național al Cinematografiei în baza normelor sale de minimis.

Or, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, ajutorul de stat acordat nu se recuperează dacă acest fapt contravine principiilor generale de drept privind protecția expectanței legitime, instanța europeană reținând în acest sens că "întreprinderile cărora le-a fost acordat un ajutor de stat pot avea o expectanță legitimă că ajutorul este legal în condițiile în care a fost acordat în conformitate cu procedura stabilită prin respectivul articol legal".

Ca urmare, câtă vreme societatea reclamantă a primit ajutorul de minimis cu convingerea legitimă că pârâtul Centrul Național al Cinematografiei și-a respectat propriile norme și obligații de verificare și informare stabilite prin acte normative europene, aceasta a avut o așteptare legitimă că ajutorul de minimis i-a fost atribuit în mod legal.

În final, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond încalcă prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, întrucât cursul valutar utilizat de intimatul-pârât nu a fost stabilit de Banca Națională a României, astfel cum statuează prevederile legale, prima instanță apreciind în mod greșit că societatea reclamantă nu este vătămată prin stabilirea debitului la un curs valutar inexistent, utilizat în mod arbitrar de către Centrul Național al Cinematografiei.

Astfel, deși art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, "Echivalentul în euro al ajutorului de stat este stabilit în funcție de cursul de schimb valutar stabilit de Banca Națională a României la data acordării", în cauză cursul de 4,45 Ron/euro, utilizat de intimat, nu a fost stabilit de Banca Națională a României în niciuna dintre zilele aferente perioadei 2011-2013, fiind încălcate astfel prevederile textului de lege menționat.

Întrucât sumele în RON au fost plătite societății reclamante pe baza a 9 contracte încheiate între Centrul Național al Cinematografiei și reclamantă, având ca obiect acordarea de sprijin financiar nerambursabil, valoarea totală în euro a sumelor acordate în RON de către Centrul Național al Cinematografiei ca sprijin financiar nerambursabil în perioada 2011-2013, ar fi trebuit să fie calculată astfel: într-o primă fază ar fi trebuit determinat echivalentul în euro a fiecărei sume în RON acordate pe baza fiecăruia dintre cele 9 contracte, prin utilizarea cursului de schimb valutar stabilit de Banca Națională a României la data încheierii contractului pe baza căruia suma în RON a fost acordată; ulterior, Centrul Național al Cinematografiei ar fi trebuit să adune sumele în euro rezultate în urma conversiilor sumelor în RON conform procedurii menționate și să stabilească astfel sprijinul financiar nerambursabil care depășește pragul de 200.000 euro. Or, prin omisiunea pârâtului de a determina echivalentul în euro a fiecărei sume acordate ca sprijin financiar nerambursabil, nu a fost determinată corect valoarea totală în euro a sprijinului financiar nerambursabil acordat reclamantei în perioada anilor 2011-2013.

Prin întâmpinarea formulată la data de 18.06.2021, intimatul-pârât Centrul Național al Cinematografiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond atacate ca fiind temeinică și legală. În esență, a susținut că instanța de fond, în rejudecare, nu a încălcat sau aplicat în mod greșit normele de drept material aplicabile în speță, considerând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă. Aceasta întrucât, în primul rând Decizia nr. 33 din 23.04.2014 a fost emisă de o autoritate competentă, care are și calitatea de organ de executare, așa cum rezultă din coroborarea prevederilor O.G. nr. 39/2005, Norma metodologică pentru aplicarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, H.G. nr. 1064/2005, Regulamentul privind concursul de selecție a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producție și distribuire de filme, aprobat prin Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2335/2006, precum și dispozițiile art. 136 alin. (2)-(4) din O.G. nr. 92/2003. Pe de altă parte, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 furnizorii ajutorului de stat sunt obligați să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, iar atunci când sesizează neregularități trebuie să emită decizii de stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat acordate ilegal.

În fine, a apreciat că nu se poate reține stabilirea în mod arbitrar a debitului și nici cauzarea vreunei vătămări recurentei-reclamante prin aplicarea ratei de schimb valutar reținute de către prima instanță.

În cauză, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimatul-pârât și a reiterat argumentele invocate în susținerea recursului promovat.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de parte este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Cât privește contextul factual, se reține că recurenta-reclamantă a învestit instanța de fond cu verificarea legalității Deciziei nr. 33 din 23 aprilie 2014 emisă de Directorul Centrului Național al Cinematografiei, prin care s-a decis "recuperarea sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit ilegal" societății A. S.R.L., în subsidiar partea solicitând obligarea pârâtului la soluționarea plângerii prealabile nr. 8463, formulată la data de 30.10.2014, în termenul maxim prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de alin. (2) al acestui articol. Ulterior, urmarea modificării obiectului cererii de chemare în judecată, a solicitat instanței și anularea răspunsului nr. x/25.05.2015 emis de pârâtul Centrul Național al Cinematografiei la plângerea prealabilă formulată împotriva deciziei în discuție.

În fapt, s-a reținut că în perioada 13.05.2011-05.12.2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a beneficiat din partea pârâtului Centrul Național al Cinematografiei, de un sprijin financiar nerambursabil sub forma ajutorului de minimis în cuantum total de 1.152.036 RON, echivalentul a 258.884,49 euro, la un curs de schimb de 1 euro = 4,45 RON, în temeiul a nouă contracte încheiate în perioada amintită, în urma câștigării de către societatea reclamantă a concursurilor organizate de Centrul Național al Cinematografiei în vederea atribuirii sprijinului financiar nerambursabil.

Prin Decizia de casare nr. 2176/17.04.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, s-a reținut că instanța de fond a constatat în mod greșit că plângerea prealabilă a reclamantei este tardiv formulată, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 aceasta având obligația de a cere revocarea deciziei emise de Directorul Centrului Național al Cinematografiei, în termen de 30 de zile de la data comunicării și nu de la data emiterii acesteia, cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

Totodată, Înalta Curte a constatat că decizia în discuție, nr. 33/2014, nu a fost comunicată recurentei-reclamante înainte de demararea procedurilor de executare silită, partea luând la cunoștință mai întâi de efectele acesteia, respectiv de blocarea contului, fără a i se face vreo notificare cu privire la măsurile ce au fost dispuse de către intimatul-pârât. În plus, s-a reținut că intimatul-pârât a soluționat plângerea prealabilă formulată de reclamantă, răspunzând acesteia în mod nefavorabil direct în fața instanței de fond, însă fără a reține că plângerea ar fi fost tardivă.

Potrivit îndrumărilor Înaltei Curți din decizia de casare, instanța de fond avea de analizat, în rejudecarea cauzei, toate susținerile și apărările părților, precum și toate motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Soluționând cauza în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 142 din 02.06.2020, atacată de recurenta-reclamantă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național al Cinematografiei.

În esență, instanța de fond a reținut că Decizia nr. 33 din 23.04.2014 emisă de Directorul General al Centrului Național al Cinematografiei, de recuperare de la reclamantă a sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit ilegal, este temeinică și legală, întrucât pârâtul Centrul Național al Cinematografiei este competent să emită decizia de recuperare a sumei menționate, ca urmare a depășirii plafonului ajutoarelor de minimis acordat unei întreprinderi, stabilit potrivit Regulamentului Comunității Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene la valoarea maximă ce nu poate depăși echivalentul în RON a 200.000 euro pe o perioadă de trei ani consecutivi.

Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, prima critică a recurentei-reclamante vizează aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, considerând aceasta că norma instituită de acest text de lege nu prevede că furnizorul ajutorului de stat ar avea dreptul, invocându-și propria culpă, să procedeze la recuperarea sumelor plătite, prin emiterea unui titlu executoriu, având în vedere că nicio prevedere a articolului menționat nu face referire la situația unei pretinse acordări nelegale a ajutorului de stat, singura referire expresă făcându-se în alin. (3), însă doar pentru situația în care modalitatea de utilizare a ajutorului de stat nu corespunde prevederilor legale sau contractuale.

Cu alte cuvinte recurenta a susținut că, deși pârâtul a emis norme de minimis, în conținutul acestora nu se regăsește nicio prevedere privind procedura de aplicare a art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006, iar în lipsa unei metodologii impuse de acest act normativ nu ar avea posibilitatea aplicării dispozițiilor menționate.

În opinia părții, raportat la cadrul normativ european în materie, doar Comisia Europeană ar avea competența de a verifica dacă ajutorul de minimis a fost acordat în mod corect, iar în ipoteza în care ar constata că a fost utilizat în mod abuziv este în drept să hotărască cu privire la desființarea sau modificarea acestuia. În schimb, furnizorul poate emite decizii în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006, prin care să dispună stoparea sau recuperarea ajutorului de stat, însă numai în cazul în care acesta a fost utilizat incorect.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe sub acest aspect reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, prin raportare la sediul materiei reprezentat de legislația privind acordarea ajutorului de minimis.

Astfel, este de observat că, în acord cu prevederile art. 25 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, intimatul-pârât Centrul Național al Cinematografiei a acordat recurentei-reclamante, din fondul cinematografic, sprijinul financiar nerambursabil în baza dispozițiilor Normelor de minimis privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei, elaborate în conformitate cu Ordinul Ministrului Culturii nr. 2335/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de selecție a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producție și distribuție de filme, precum și a dispozițiilor Regulamentului Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din Tratat, în referire la ajutorul de minimis.

Cum sprijinul financiar nerambursabil în discuție are caracterul unui ajutor de stat, este neîndoielnic că este supus condițiilor schemei de minimis în domeniul cinematografiei, solicitanții unui astfel de ajutor fiind obligați să respecte Regulamentul Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind acordarea ajutorului de stat în domeniul cinematografiei, dispoziții elaborate, așa cum s-a arătat, în conformitate cu dispozițiile Ordinului nr. 2335/2006, în temeiul cărora furnizorul de stat, în speță Centrul Național al Cinematografiei, are obligația de a efectua toate demersurile necesare în vederea acordării sau, după caz, a recuperării ajutorului de stat, în situația în care ar constata nerespectarea dispozițiilor legale aplicabile în materie.

Potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, forma în vigoare în perioada de referință,: "(1) Furnizorii de ajutor de stat sunt obligați să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri și să transmită Consiliului Concurenței, în formatul solicitat de acesta, toate datele și informațiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel național, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor și informărilor necesare îndeplinirii obligațiilor României în calitate de stat membru al Uniunii Europene (...); iar, "(3) În aplicarea prevederilor alin. (1), furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate. Deciziile furnizorilor de ajutor de stat au caracter de titlu executoriu."

În acest context Înalta Curte reține că, deși prevederile legale comunitare invocate de recurenta-reclamantă stabilesc competența Comisiei Europene de a verifica respectarea condițiilor de acordare a ajutorului de minimis, acest aspect nu este de natură a exclude competența furnizorului ajutorului de stat de a urmări modalitatea de acordare, utilizare a ajutoarelor de stat acordate și de a verifica legalitatea încasării lor. Aceasta întrucât dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, citate supra, prevăd în mod clar faptul că furnizorii ajutorului de stat sunt obligați să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate și să emită decizii de stopare sau recuperare a acestora, tocmai în aplicarea alin. (3) al textului de lege invocat, atunci când constată că nu au fost respectate dispozițiile legale în materie.

Or, lipsa unei metodologii proprii de emitere a deciziilor prevăzute de art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006 nu este de natură a atrage nulitatea deciziei contestate, atâta timp cât aceasta are elementele unui act administrativ ce poate fi pus în executare. Ca urmare, nu pot fi primite alegațiile recurentei-reclamante în sensul că pârâtul nu avea posibilitatea aplicării art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006 în lipsa unei metodologii impuse de O.U.G. nr. 117/2006 privind procedura de aplicare a acestor dispoziții legale, o atare interpretare adăugând legii o condiție pe care aceasta nu a prevăzut-o, nefiind astfel în acord cu voința legiuitorului.

În considerarea acelorași argumente nu poate fi primită nici susținerea recurentei că alin. (3) al art. 18, prin care furnizorul este autorizat să emită titluri executorii, se referă în mod exclusiv la situația descrisă de alin. (1) al aceluiași articol, și anume la situația în care modul de utilizare a ajutorului de stat nu corespunde prevederilor contractuale sau legale.

Potrivit Normelor de minimis privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei, elaborate în conformitate cu Ordinul Ministrului Culturii nr. 2335 din 14 august 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de selecție a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producție și distribuire de filme: "Furnizorul, precum și administratorul ajutorului de stat este Centrul Național al Cinematografiei, organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul cinematografiei, instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, cu sediul în municipiul București, denumit în continuare CNC. Administrarea ajutorului de stat, instituit în baza prezentei scheme de minimis, este realizată tot de către CNC".

Așadar, din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale și a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 rezultă cu puterea evidenței că obligația furnizorului de a urmări modalitatea de utilizare a ajutoarelor de stat acordate nu se limitează la controlul modului în care au fost utilizate aceste ajutoare, ci și la legalitatea încasării lor, în vederea îndeplinirii acestor obligații efectuând toate demersurile necesare pentru recuperarea ajutoarelor de stat acordate, în ipoteza constatării nerespectării prevederilor legale în materie, conform alin. (3) al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006.

În concluzie, pârâtul Centrul Național al Cinematografiei era organul competent să emită Decizia nr. 33/23.04.2014 de recuperare a sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit în mod nelegal reclamantei, act ce constituie titlu executoriu în condițiile art. 18 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.

De altfel, având în vedere că potrivit dispozițiilor Regulamentului Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, valoarea totală a ajutoarelor de minimis acordate unei întreprinderi nu poate depăși echivalentul în RON a 200.000 euro pe o perioadă de trei ani consecutivi, iar valoarea totală a ajutoarelor de minimis acordate de pârât societății reclamante A. S.R.L. depășește plafonul menționat, aspect necontestat în cauză, în mod corect s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 de către furnizorul ajutorului de stat.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond încalcă principiul expectanței legitime, A. S.R.L. având convingerea legitimă că intimatul-pârât Centrul Național al Cinematografiei și-a respectat propriile norme edictate și obligații de verificare pentru acordarea ajutorului de stat. Aceste alegații ale recurentei nu pot fi primite de instanța de control judiciar, întrucât art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 conține norme cu caracter imperativ, în aplicarea cărora furnizorul ajutorului de stat este obligat să urmărească modalitatea de acordare și utilizare a ajutoarelor de stat, iar în situația în care constată nereguli are obligația să emită decizii de stopare sau de recuperare a sumelor acordate ilegal, independent de alte condiții cum ar fi pretinsa invocare a propriei culpe a acestuia, cum în mod greșit a susținut recurenta-reclamantă.

În egală măsură, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută nici critica recurentei conform căreia hotărârea de fond încalcă prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, deoarece cursul utilizat de pârât în acordarea sprijinului nu a fost acela stabilit de Banca Națională a României.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că pârâtul a calculat echivalentul în euro a sumelor acordate reclamantei, pe baza cursului de schimb de 4,45 RON/euro, în condițiile în care cursul mediu anual al Băncii Naționale a României pentru anul 2011 a fost de 4,2379 RON/euro, pentru anul 2012 de 4,4560 RON/euro, iar pentru anul 2013 de 4,4190 RON/euro, rezultând, așadar, o sumă diminuată, favorabilă reclamantei.

Este de observat, de asemenea, faptul că, deși recurenta-reclamantă a criticat modalitatea de stabilire a sumei supuse restituirii cu titlu de ajutor de minimis acordat în mod nelegal, susținând că pârâtul a utilizat cursul de 4,45 RON/euro fără ca acesta să fie stabilit de Banca Națională a României în niciuna dintre zilele aferente perioadei 2011-2013, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, aceasta nu a expus propriul raționament din care să rezulte în ce mod au fost încălcate aceste prevederi legale, și nu a precizat care era, în viziunea acesteia, cursul valutar stabilit de Banca Națională a României ce ar fi trebuit să fie utilizat la stabilirea sumei supuse restituirii, argumentele expuse din această perspectivă în finalul cererii de recurs neconstituind aspecte de natură a demonstra nelegalitatea actului administrativ contestat în ceea ce privește modalitatea de stabilire a sumei în discuție.

În speță, Înalta Curte constată că suma supusă restituirii cu titlu de ajutor de minimis acordat ilegal a fost stabilită prin raportare la un curs de schimb valutar de 4,45 RON/euro, rezultat din datele oficiale publicate de Banca Națională a României, în acord cu prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, în situația dedusă judecății rezultând un cuantum favorabil recurentei-reclamante, astfel încât nu se poate reține stabilirea în mod arbitrar a debitului în sarcina acesteia, de natură a-i cauza vreo vătămare, soluția primei instanțe fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile situației de fapt reținute, soluție ce urmează a fi adoptată ca atare și de către instanța de control judiciar.

În acest context, având în vedere că în cauză a fost depășit plafonul prevăzut de Regulamentul Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, în sensul că valoarea totală a ajutoarelor de minimis acordate unei întreprinderi nu poate depăși echivalentul în RON a 200.000 euro pe o perioadă de trei ani consecutivi, în mod judicios a constatat prima instanță legalitatea actului administrativ contestat, păstrându-l ca atare.

Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, și va menține, în consecință, sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 142 din 2 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.