ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2414/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25.10.2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu Centrul Național al Cinematografiei ("CNC"), a solicitat: 1. în temeiul art. 15 al Legii nr. 554/2004, suspendarea executării actelor administrative reprezentate de Decizia CNC nr. 45/20.07.2018, respectiv Decizia CNC nr. 41/12.07.2018, până la soluționarea definitivă a cererii privind anularea actelor administrative ce face obiectul prezentei cauze; 2. în temeiul art. 8 al Legii nr. 554/2004, anularea actelor administrative reprezentate de Decizia CNC nr. 45/20.07.2018, respectiv Decizia CNC nr. 41/12.07.2018, precum și a adresei CNC nr. x/13.09.2018 de răspuns la plângerea prealabilă a A.. Totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată provocate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 2549 din data de 20.11.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche - a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național al Cinematografiei și a anulat Decizia CNC nr. 45/20.07.2018, Decizia CNC nr. 41/12.07.2018 și Adresa CNC nr. x/13.09.2018.

Împotriva sentinței civile nr. 2549 din data de 20.11.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs principal pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și recurs incident reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Centrul Național al Cinematografiei a arătat că hotărârea recurată este nelegală, criticile încadrându-se în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a art. 2500 C. civ., art. 2523 C. civ. și art. 91 alin. (1) și (2) Codul de procedură fiscală, art. 25 și următoarele din O.G nr. 39/2005 privind cinematografia, art. 2 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din tratat ajutoarelor de minimis, art. 18 alin. (1) și (3) din O.U.G nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, art. 25 alin. (1), (2) și (4) din O.U.G nr. 77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurentei, art. 87 și art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, actualele art. 107 și art. 108 din Tratatul de Funcționare a U.E.

Potrivit art. 2500 Noul C. civ. " (1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz."

În ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, art. 2523 Noul C. civ. stipulează în mod expres " Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Potrivit art. 91 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală din 2003:

"(l) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel".

Raportând aceste dispoziții legale la situația de fapt, solicită să se observe că, în mod contrar celor reținute de instanța de fond, dreptul la acțiune privind recuperarea sumelor atribuite nelegal A. s-a născut la data emiterii Somației nr. x/18.08.2014, iar termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală începe să curgă de la 01.01.2015 și se împlinește la data de 01.01.2020.

Or, atât Decizia nr. 41/12.07.2018 cât și Decizia nr. 45/20.07.2018 au fost emise în termenul legal de prescripție, astfel că nu se poate susține că sumele prevăzute în aceste decizii și imputate A. sunt prescrise.

În mod greșit s-a reținut de către instanța de fond faptul că modalitatea de calcul a termenului de prescripție, nu conține ca reper emiterea unei somații, ci însăși nașterea dreptului de a recupera creanța, în cazul din speță cel mai târziu la 01.01.2013, pentru creanțele aferente anului 2012.

Aceasta deoarece emiterea acestei somații constituie momentul la care a luat naștere dreptul la acțiune privind recuperarea sumelor de bani acordate A. cu depășirea plafonului de 200.000 euro prevăzut de art. 2. alin. (2) din Regulamentul CE nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din tratat ajutoarelor de minimis.

Somația nr. 1845/18.08.2014 a fost contestată în instanță de către A., Judecătoria Sectorul 1 București dispunând prin sentința civilă nr. 5298/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014, admiterea contestației la executare și anularea somației nr. x/18.08.2014, iar sentința a rămas definitivă prin anularea apelului, ca netimbrat, conform deciziei civile nr. 173/19.01.2016 pronunțată în același dosar de către Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Ulterior Centrul Național al Cinematografiei a emis Decizia nr. 41/12.07.2018, respectiv Decizia nr. 45/20.07.2018.

Prin Decizia nr. 41/12.07.2018 emisă de către Directorul General al CNC s-a dispus recuperarea sumei de 2.836.991 RON, echivalentul a 637.526,06 euro, la un curs de schimb de 1 euro = 4,45 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit ilegal A., în temeiul dispozițiilor legale aflate în vigoare la momentul constatării debitului, respectiv art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, cu modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor Normelor de minimis privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei, elaborate în conformitate cu Ordinul Ministrului Culturii nr. 2335/14.08.2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de selecție a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producție și distribuire de filme, precum și a dispozițiilor Regulamentului Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene în cazul ajutoarelor de minimis.

La data de 20.07.2018 s-a emis Decizia nr. 45 prin care s-a dispus modificarea art. 1 al Deciziei nr. 41/12.07.2018 în sensul că recuperarea se va efectua asupra sumei de 3.424.971 RON, echivalentul a 773.358 euro, la un curs de schimb de 1 euro=4,4287 RON/euro reprezentând ajutor de minimis atribuit ilegal A. precum și a dobânzii de referință în cuantum de 1.198.383,22 RON, sume ce trebuiesc recuperate de către CNC având în vedere dispozițiile legale aflate în vigoare la momentul constatării debitului, respectiv art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, cu modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor Normelor de minimis privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei, elaborate în conformitate cu Ordinul Ministrului Culturii nr. 2335/14.08.2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de selecție a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producție și distribuire de filme, precum și a dispozițiilor Regulamentului Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene în cazul ajutoarelor de minimis.

Având în vedere faptul că sprijinul financiar nerambursabil are caracterul unui ajutor de stat, acesta este supus rigorilor schemei de minimis în domeniul cinematografiei, persoanele care solicită un astfel de sprijin urmând a fi obligate să respecte dispozițiile Regulamentului Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei elaborate în conformitate cu dispozițiile Ordinului nr. 2335/2006, iar recurentul-pârât în calitate de furnizor al ajutorului de stat în domeniul cinematografiei are obligația de a efectua toate demersurile privind ajutorul de stat și vizând acordarea supravegherea și recuperarea (în caz de constatare a nerespectării dispozițiilor legale în materie).

Astfel, art. 18 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat (forma în vigoare înainte de abrogarea la 01.01.2015 prin O.U.G. nr. 77 din 3 decembrie 2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996), prevedea:

"(l) Furnizorii de ajutor de stat sunt obligați să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri și să transmită Consiliului Concurenței, în formatul solicitat de acesta, toate datele și informațiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel național, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor și informărilor necesare îndeplinirii obligațiilor României în calitate de stat membru al Uniunii Europene. (...) (3) în aplicarea prevederilor alin. (1), furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate. Deciziile furnizorilor de ajutor de stat au caracter de titlu executoriu."

Art. 25 alin. (1), (2) și 4 din O.U.G. nr. 77 din 3 decembrie 2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996, cu modificările si completările ulterioare, prevede " (l) Monitorizarea ajutoarelor de stat sau de minimis acordate se realizează, pentru fiecare măsură în parte, de către furnizorul/administratorul măsurii, după caz. Aceștia pot să realizeze, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, controale la fața locului și sunt obligați să verifice respectarea condițiilor de acordare a ajutoarelor și să dispună măsurile ce se impun în situația în care aceste condiții nu au fost respectate. (2) Furnizorii de ajutor sunt obligați să pună la dispoziția Consiliului Concurenței, în formatul solicitat de acesta, toate datele și informațiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat sau de minimis la nivel național, inclusiv pentru întocmirea inventarului ajutoarelor de stat și de minimis și a rapoartelor și informărilor necesare îndeplinirii obligațiilor României în calitate de stat membru al Uniunii Europene...) (4) în aplicarea prevederilor alin. (1), furnizorul sau administratorul, după caz, emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate. Aceste decizii au caracter de titlu executoriu."

De asemenea, potrivit art. 87 și 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, actualele art. 107 și 108 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, statele membre nu au dreptul de a acorda facilități întreprinderilor, în situația în care aceste facilități ar putea distorsiona concurența.

Centrul National al Cinematografici are calitatea de furnizor al ajutorului de stat în domeniul cinematografiei, potrivit Normelor de minimis privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei, elaborate în conformitate cu Ordinul Ministrului Culturii nr. 2335 din 14 august 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de selecție a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producție si distribuire de filme "Furnizorul, precum și administratorul ajutorului de stat este Centrul Național al Cinematografiei, organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul cinematografiei, instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, cu sediul în municipiul București, str. x B., nr. 4-6, denumit în continuare CNC. Administrarea ajutorului de stat, instituit în baza prezentei scheme de minimis, este realizată tot de către CNC."

Potrivit art. 2 alin. (2) din Regulamentul Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene și ale Normelor de minimis privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei, valoarea brută totală a ajutoarelor de minimis acordate unei întreprinderi nu poate depăși echivalentul în RON a 200.000 Euro, pe o perioadă de trei ani fiscali consecutivi, indiferent dacă ajutorul a fost acordat din surse naționale sau comunitare.

Or, valoarea brută totală a ajutoarelor de minimis acordate A. a depășit plafonul de 200.000 euro, cu suma de 3.424.971 RON, la care se adaugă dobânda de referință în cuantum de 1.198.383,22 RON, care trebuie recuperate în condițiile legii de la intimata-reclamantă A..

Astfel, rezultă că prin anularea Deciziilor CNC nr. 45/20.07.2018 și nr. 41/12.07.2018, au fost încălcate dispozițiile legale anterior menționate, recurentul-pârât fiind pus în imposibilitatea de a recupera sumele acordate cu depășirea plafonului de 200.000 euro.

Față de aceste motive, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă A. a solicitat înlăturarea considerentelor sentinței cu privire la respingerea motivelor de nelegalitate ale actelor administrative atacat rezultând din (i) greșita calificare a A. drept "întreprindere", (ii) modalitatea greșită de calcul a valorii pretinselor sume de recuperat este atât eronată și înlocuirea lor cu considerentele proprii ale înaltei Curți, urmare a admiterii criticilor prezentate de aceasta.

Astfel, odată ce a constatat ca Deciziile CNC pretind recuperarea unor sume afectate de prescripție, prima instanță nu mai avea de ce analiza restul criticilor de nelegalitate suplimentare, aspect față de care devine incident temeiul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că prin sentința recurată, instanța de fond a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor alin. (4) teza I a Regulamentului UE nr. 1407/20137, ce prevăd:

"în sensul normelor de concurență prevăzute în tratat, prin "întreprindere" se înțelege orice entitate care desfășoară o activitate economică, indiferent de statutul său juridic și de modul în care este finanțată (6)"

Astfel, instanța a aplicat respectivele norme fără o fundamentare efectiv, stabilind:

"Comisia Europeană a statuat că o entitate, indiferent de statutul său juridic și de modul în care este finanțată, va fi apreciată ca fiind "întreprindere" în măsura în care desfășoară o activitate economică, respectiv în măsura în care furnizează bunuri și servicii pe piață. Ori în cauza, față de statutul reclamantei A. reiese că aceasta furnizează servicii pe piață desfășurând o activitate economică."

În baza regulilor privind ajutorul de stat de minimis o întreprindere poate primi ajutor de stat constând în finanțare sub orice formă (inclusiv finanțare nerambursabilă) până la limita de 200.000 euro pe parcursul a trei ani fiscali consecutivi. Peste această limită, măsura acordată poate fi exceptabilă în baza altor reglementări, dacă este aplicabil.

Regulile de ajutor de stat (inclusiv normele privind recuperarea ajutorului de stat) sunt aplicabile exclusiv în cazul în care beneficiarul măsurii acordate de stat sau prin intermediul unei autorități/entități de stat se califică ca întreprindere în sensul normelor de concurență, Drept urmare, măsurile de recuperare demarate de CNC nu pot fi inițiate împotriva A. doar în măsura în care aceasta se califică drept "întreprindere".

A. nu se califică drept "întreprindere". Regulile de ajutor de stat și de recuperare a ajutorului de stat nu sunt aplicabile în cazul A.. CNC nu are temei legal pentru recuperarea sprijinului nerambursabil acordat A.

A. este o asociație non-profit, activă în domeniul cultural prin organizarea de festivaluri de film, precum și prin programe de educație media și cinematografică pentru copii și adolescenți.

Astfel, potrivit art. 3 al Statutului A. "Asociația este organizată și funcționează ca persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, neguvernamentală, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 26/2000".

Concluzionând, recurenta-reclamantă arată că A. a fost în mod greșit calificată drept întreprindere în sensul normelor de concurență de către prima instanță și având în vedere lipsa unei activități de natură economică cu scop lucrativ, precum și funcția socială în domeniul cultural îndeplinită de A., sprijinul financiar acordat A. de către CNC nu constituie ajutor de stat de minimis și nu trebuie recuperat.

Prin ultimul motiv de recurs invocă incidența temeiului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și solicită reformarea considerentelor primei instanțe cu privire la modalitatea calcul a valorii pretinselor sume de recuperat.

Astfel, prin sentința nr. 2549/20.11.2019, Curtea de Apel București a respins critica A. privind faptul că CNC nu justifică modul de calcul al sumelor presupus de recuperat, iar unicul considerent în ceea ce privește această critici este următorul:

"Nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că modalitatea de calcul a valorii pretinselor sume de recuperat ar fi eronată și lipsită de transparență, întrucât reiese cu evidență din cuprinsul deciziilor că metodologia de calcul a sumelor indicate constă în însumarea sumelor acordate de către CNC, în perioada 2010-2012, în temeiul contractelor menționate în decizie, contracte în cuprinsul cărora au fost indicate sumele acordate și toate instrumentele de plată, existând astfel posibilitatea de a se verifica realitatea sumelor indicate, în evidențele contabile proprii."

Or, nelegalitatea acestui considerent rezultă din lipsa unei motivări efective, aspect ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit Normelor CNC de minimis, ajutorul de stat acordat întreprinderilor nu trebuie să depășească valoarea de 200.000 EUR pentru trei ani financiari consecutivi.

În primul rând, prima instanță nu s-a raportat la împrejurarea că din cuprinsul Deciziei nr. 45/2018 nu rezultă care este modul de calcul al pretinsei obligații imputate. Decizia nr. 45/2018 a modificat Decizia nr. 41/12.07.2018, enumerând o serie de contracte a căror însumare este considerată de CNC "suma de 3.424.971 RON, echivalentul a 773.358 euro, la un curs de schimb de 1 euro = 4,4287 RON".

CNC arată în mod bizar că "dobânda ce trebuie recuperată este în sumă de 1.198.383,22 RON, calculată de la 12.08.2010 până la data de 20.08.2012. Calculul dobânzii în vederea recuperării ajutorului de minimis în sumă de 3.424.971 RON se regăsește în Anexa la prezenta Decizie."

Or, CNC nu a arătat în niciun moment în fața primei instanțe la ce se referă atunci când trimite la o "anexă a Deciziei nr. 45/2018" și este imposibil de înțeles cum anume a putut CNC ajunge la suma de 1.198.383,22 RON ca reprezentând accesorii ale creanței principale pretinse.

Raportat la această stare de lucruri, algoritmul ce ar fi putut fi avut în vedere de CNC pentru emiterea unui act administrativ de imputare a unor anumite sume de recuperat este în continuare necunoscut pentru A..

Față de aceste motive, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului incident, așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 16 septembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2021 pentru soluționarea cererilor de recurs, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge atât recursul principal, cât și recursul incident, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea actelor administrative reprezentate de Decizia CNC nr. 45/20.07.2018, respectiv Decizia CNC nr. 41/12.07.2018, precum și a adresei CNC nr. x/13.09.2018 de răspuns la plângerea prealabilă a A..

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății și a anulat Decizia CNC nr. 45/20.07.2018, Decizia CNC nr. 41/12.07.2018 și Adresa CNC nr. x/13.09.2018, reținând, în esență, că recuperarea sprijinului financiar nerambursabil acordat reclamantei în perioada 2010-2012 s-a prescris cel mai târziu la data de 01.01.2018, prin raportare la dispozițiile art. 91 alin. (1)-(2) al O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel" și la dispozițiile art. 347 din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora "termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă, iar cauzele de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție se supun legii în vigoare la data la care acestea au intervenit".

Învestită cu cererile de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, se constată că, prin recursul principal, recurentul-pârât a arătat că dreptul la acțiune privind recuperarea sumelor atribuite nelegal A. s-a născut la data emiterii Somației nr. x/18.08.2014, iar termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală a început să curgă de la 01.01.2015 și s-a împlinit la data de 01.01.2020, astfel că nu se poate susține că sumele imputate, prevăzute în Decizia nr. 41/12.07.2018 și Decizia nr. 45/20.07.2018, sunt prescrise, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în raport de acest motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Cu prioritate, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 21/18.12.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că "Inspecția fiscală are ca obiect, potrivit art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată și a accesoriilor aferente acestora, iar art. 98 alin. (1) din același cod prevede că "Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale". Or, termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, reglementat de dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 23 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, care are loc la momentul constituirii bazei de impunere care generează dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă."

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că momentul de la care curge termenul de prescripție este data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

În cazul de față, nașterea dreptului de a recupera creanța aferentă perioadei 2010-2012 s-a născut cel mai târziu la data de 01.01.2013, cu atât mai mult cu cât, chiar recurentul-pârât recunoaște că în calitate de furnizor/administrator al măsurii și în raport de dispozițiile art. 25 alin. (1), (2) și (4) din O.U.G. nr. 77 din 3 decembrie 2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, avea posibilitatea să monitorizeze ajutoarele de stat sau de minimis acordate, pentru fiecare măsură în parte, să realizeze controale la fața locului pentru verificarea respectării condițiilor de acordare a ajutoarelor și să dispună măsurile ce se impun în situația în care aceste condiții nu au fost respectate.

Într-adevăr, furnizorul sau administratorul, după caz, emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate, iar aceste decizii au caracter de titlu executoriu, însă emiterea deciziilor nu poate avea loc decât cu respectarea termenului impus de art. 91 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală din 2003.

Sub acest aspect, nu poate fi admisă critica recurentul-pârât conform căreia momentul nașterii dreptului de recuperare al creanței este data emiterii somației nr. x/18.08.2014, având în vedere că aceasta a fost anulată în mod definitiv de către instanța de judecată (sentința civilă nr. 5298/2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin anularea apelului, ca netimbrat, prin decizia civilă nr. 173/19.01.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă), împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă."

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

În ceea ce privește recursul incident formulat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că prin motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se solicită înlăturarea considerentelor sentinței recurate cu privire la respingerea motivelor de nelegalitate ale actelor administrative atacate rezultând din greșita calificare a A. drept "întreprindere" și modalitatea greșită de calcul a valorii pretinselor sume de recuperat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecății potrivit etapelor și fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum și normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanței.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs prin care recurenta-reclamantă susține că "odată ce instanța de fond a constatat că deciziile CNC sunt afectate de prescripție, nu mai avea motive să analizeze criticile ce vizau cuantumul sumelor menționate în deciziile de impunere" Înalta Curte constată că instanța de fond a găsit întemeiată critica de legalitate privind prescripția și a analizat și celelalte motive de netemeinicie cu care a fost sesizată. Procedând la analiza elementelor de nelegalitate cât și a celor de netemeinicie, instanța nu a produs părții recurente vreo vătămare.

În ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază a fi nefondată critica recurentei-reclamante referitoare la lipsa unei motivări efective și suficiente a soluției pronunțate de instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat cererea dedusă judecății invocată prin prisma dispozițiilor legale incidente, explicând cu suficientă claritate raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit este întemeiată.

Faptul că instanța de fond în justificarea modului de calcul al sumelor menționate în deciziile de recuperare a ajutorului de stat a reținut că "Nu pot fi primite criticile referitoare la faptul că modalitatea de calcul a valorii pretinselor sume de recuperat ar fi eronată și lipsită de transparență, întrucât reiese cu evidență din cuprinsul deciziilor că metodologia de calcul a sumelor indicate constă în însumarea sumelor acordate de către CNC, în perioada 2010-2012, în temeiul contractelor menționate în decizie, contracte în cuprinsul cărora au fost indicate sumele acordate și toate instrumentele de plată, existând astfel posibilitatea de a se verifica realitatea sumelor indicate, în evidențele contabile proprii", nu poate atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. având în vedere că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești este satisfăcută dacă raționamentul logico-juridic fundamentează soluția adoptată.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că potrivit dispozițiilor art. 4 teza I din Regulamentul UE nr. 1407/2013 prin "întreprindere" se înțelege orice entitate care desfășoară o activitate economică, indiferent de statutul său juridic și de modul în care este finanțată, respectiv în măsura în care furnizează bunuri și servicii pe piață.

De asemenea, se constată că, prin capitolul IV art. 4 din Normele de minim privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei se menționează că "Prezenta schemă se adresează întreprinderilor înregistrate în Registrul cinematografiei, precum și altor persoane juridice (fundații, asociații, uniuni din domeniul cinematografiei) în situația în care acestea desfășoară activități generatoare de venituri.

De asemenea, din statutul recurentei-reclamante rezultă că aceasta furnizează servicii pe piață (organizarea unui festival de film, distribuirea și promovarea valorilor cinematografiei europene) și desfășoară activitate economică (își constituie fondurile din dividendele societăților comerciale înființate de asociație).

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Astfel fiind, față de considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de recurentul-pârât Centrul Național al Cinematografiei și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurentul-pârât Centrul Național al Cinematografiei împotriva sentinței nr. 2549 din 20 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2021.