ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1494/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 11 mai 2016, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, a solicitat: a) anularea următoarelor hotărâri emise de Consiliul de Administrație al Centrului Național al Cinematografiei și comunicate reclamantei prin Adresa nr. x din 24 septembrie 2015: - Hotărârea nr. 290 din 26 august 2015, prin care s-a decis neacordarea tranșei restante din Contractul de acordare a creditului direct nr. 457 din 18 noiembrie 2011, pentru realizarea filmului "B." - Hotărârea nr. 285 din 26 august 2015, prin care s-a decis neacordarea tranșei restante din Contractul de acordare a creditului direct nr. 458 din 18 noiembrie 2011, aferent filmului "C." - Hotărârea nr. 289 din 26 august 2015, prin care s-a decis neacordarea transelor II, III și IV restante din Contractul de acordare a creditului direct nr. 495 din 16 decembrie 2011, aferent filmului "D." b) obligarea pârâtului la repararea prejudiciului provocat prin adoptarea Hotărârii nr. 291/2015, în sensul achitării către reclamantă a sumei de 59.520 RON, reprezentând tranșa IV de credit direct aferentă Contractului nr. x/2011, a sumei de 26.889 RON, reprezentând tranșa IV de credit direct aferentă Contractului nr. x/2011 și a sumei de 406.252 RON, reprezentând tranșele II, III și IV de credit direct aferente Contractului nr. x/2011.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 4150 din 20 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: (i) a respins excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, a inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile și a prescrierii dreptului la acțiune, invocate de pârât; (ii) a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național al Cinematografiei; (iii) a anulat Hotărârile Consiliului de Administrație al Centrului Național al Cinematografiei nr. 290 din 6 august 2015, nr. 285 din 26 august 2015 și nr. 289 din 26 august 2015; (iv) a obligat pârâtul să plătească reclamantei următoarele sume: 59.520 RON reprezentând tranșa IV de credit direct aferentă contractului nr. x/2011; 26.889 RON, reprezentând tranșa IV de credit direct aferentă Contractului nr. x/2011; 406.252 RON, reprezentând tranșa IV de credit direct aferentă Contractului nr. x/2011; (v) a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 4150 din 20 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind informă, inadmisibilă și prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, pârâtul a reiterat excepțiile invocate prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, respectiv excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile, excepția nulității cererii de chemare în judecată și excepția dreptului material la acțiune, susținând că excepțiile au fost respinse în mod greșit de prima instanță, care s-a pronunțat cu depășirea competenței sale legale și printr-o interpretare și aplicare greșită a legii. Pe fondul raporturilor juridice litigioase, recurentul-pârât arată că între părți a fost încheiat un contract ale cărui clauze sunt izvorâte din legea specială, O.G. nr. 39/2005, astfel încât și termenul de executare a contractului are natură legală și nu contractuală, cum în mod greșit a interpretat prima instanță. Contractul nu s-a prelungit prin act adițional semnat de părți, o astfel de prelungire fiind interzisă de lege. Îndeplinirea tuturor condițiilor condițiilor contractuale, prevăzute în art. 52 din legea specială trebuie să aibă loc înlăuntrul termenului contractual general convenit de 24 de luni, iar după îndeplinirea termenului legal, producătorul nu mai poate cere plata ultimei tranșe de credit. Prin hotărârea atacată, prima instanță și-a depășit atribuțiile și competența legală, substituindu-se în drepturile și obligațiile legale ale recurentului-pârât. Or, nici pârâtul și nici instanța de judecată nu pot interveni peste voința legiuitorului, care a prevăzut, prin art. 51 din O.G. nr. 39/2005, termenul înăuntrul căruia filmul creditat trebuia realizat. Hotărârile contestate sunt legale, întemeindu-se pe dispozițiile exprese și speciale ale O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia. Faptul că intimata-reclamantă nu s-a încadrat în termenele contractuale acceptate a atras decăderea acesteia din dreptul de a mai solicita plata tranșelor următoare, decădere care nu poate fi pusă la îndoială prin niciun act sau fapt juridic contrar. În consecință, raporturile juridice pe care actele contestate le-au produs între părți sunt cele reglementate de legea specială incidentă și sunt conforme cu acest act normativ. Totodată, recurentul-pârât a apreciat că cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii este inadmisibil, întrucât nu este precedat de solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 291/2015.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29 martie 2017, intimata-reclamantă Societatea A. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 9 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin Rezoluția din 18 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Centrul Național al Cinematografiei este nefondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. Totodată, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii atacate sau la prezentarea unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii nu a fost dezvoltat de recurentul-pârât prin criticile formulate, iar sentința recurată cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte va examina recursul dedus judecății prin prisma motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., apreciind că, criticile de nelegalitate invocate de pârât se circumscriu acestor cazuri de casare. II.1. Analizând recursul declarat de pârâtul Centrul Național al Cinematografiei din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va examina criticile formulate cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției nulității cererii de chemare în judecată. În acest sens, recurentul-pârât a apreciat că prima instanță a cenzurat argumentele prezentate în cuprinsul întâmpinării fără o motivare corespunzătoare și că acțiunea introductivă de instanță nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 32, art. 40 și art. 193 C. proc. civ. Aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât instanța de fond a motivat într-o manieră cuprinzătoare soluția de respingere a excepției invocate de pârât, constatând în mod corect că cererea de chemare în judecată cuprinde toate elementele prevăzute de art. 194 C. proc. civ. Totodată, nu se poate reține nici nesocotirea dispozițiilor art. 32, raportat la art. 40 din C. proc. civ., reclamanta justificând capacitatea și calitatea procesuală, precum și interesul în promovarea acțiunii. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a respins în mod corect, ca neîntemeiată, excepția nulității acțiunii, invocată de pârât, în cauză nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. II.2. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitoare la soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, precum și asupra fondului cauzei. II.2.1. În ceea ce privește excepția inadmisibilității primului capăt al cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât a susținut că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (6) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora plângerea prealabilă trebuie făcută, în cazul contractelor administrative, în termen de 6 luni de la data încălcării obligațiilor contractuale, iar intimata-reclamantă nu a formulat o astfel de plângere în condițiile și în termenul prevăzute de lege. Această critică va fi respinsă, ca nefondată, Înalta Curte reținând că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care reglementează situația contestării contractelor administrative, obiectul prezentei cereri în anulare vizând Hotărârile emise la data de 26 august 2015, de pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, sub nr. 285, nr. 289 și nr. 290, iar nu contractele de acordare a creditului direct pentru producție. De altfel, și în ipoteza în care s-ar aprecia a fi aplicabile prevederile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că termenul de formulare a plângerii prealabile curge de la comunicarea hotărârilor în discuție, conform adresei nr. x/24 septembrie 2015, acesta fiind momentul la care reclamanta a luat cunoștință efectiv de refuzul neechivoc al pârâtului Centrul Național al Cinematografiei de a respecta prevederile contractuale care impun obligația achitării către reclamantă a celei de-a patra tranșe din sumele alocate potrivit contractelor de credit. Înalta Curte constată că la dosarul cauzei s-a depus, de către reclamantă, dovada formulării plângerii prealabile împotriva hotărârilor contestate, înregistrată sub nr. x din 26 octombrie 2015, față de care pârâtul Centrul Național al Cinematografiei a emis răspunsul înregistrat sub nr. x din 16 noiembrie 2015 . Prin urmare, reclamanta a respectat dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, formulând plângere prealabilă împotriva actelor administrative contestate în cauză, iar în ceea ce privește termenul de introducere a plângerii, acesta este respectat, atât din perspectiva termenului de 30 de zile reglementat de alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 554/2004 și, cu atât mai mult, din perspectiva termenului de 6 luni, prevăzut de alin. (6) al art. 7 din Legea nr. 554/2004. II.2.2. În ceea ce privește excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât a susținut că prima instanță s-a pronunțat cu greșita aplicare a legii, întrucât reclamanta nu poate solicita repararea prejudiciului produs prin emiterea Hotărârii nr. 291 din 26 august 2015, atât timp cât nu a solicitat și anularea actului administrativ. Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reținând că, deși în cel de-al doilea petit al acțiunii reclamanta face trimitere la Hotărârea nr. 291 din 26 august 2015, aceasta reprezintă o evidentă eroare de redactare a cererii, aspect confirmat și oral, în fața instanței de recurs, de reprezentantul convențional al societății. Eroarea materială a reclamantei este confirmată de motivele de fapt și de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată, care nu fac trimitere la Hotărârea nr. 291 din 26 august 2015, ci la prejudiciul creat prin Hotărârile nr. 285, nr. 289 și nr. 290 din 26 august 2015, fiind individualizate și sumele solicitate la plată, care corespund contractelor de credit direct pentru producție avute în vedere la emiterea acestor hotărâri, precum și de împrejurarea că Hotărârea nr. 291 din 26 august 2015 face obiectul contestării în cadrul altui litigiu. II.2.3. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât a susținut incidența prevederilor art. 11 alin. (1) și art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, întrucât, pe de-o parte, lipsește procedura prealabilă obligatorie, iar pe de altă parte, contractele în discuție au început a fi executate din anul 2011. Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reținând că procedura prealabilă a fost îndeplinită de reclamantă, astfel cum s-a arătat la punctul II.2.1. din prezenta hotărâre, iar data încheierii contractelor de credit direct pentru producție, din perspectiva începerii executării obligațiilor bilaterale, nu are relevanță în calcularea termenului de introducere a acțiunii în contencios administrativ. Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ se introduc în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă. Or, în cauza de față, răspunsul la plângerea prealabilă a fost emis la data de 16 noiembrie 2015, fiind comunicat reclamantei la aceeași dată, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 11 mai 2016, cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. II.2.4. Pe fondul cauzei, în esență, pârâtul a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor contractuale ce-i reveneau reclamantei, pârâtul apreciind că îndeplinirea cu întârziere a acestor obligații atrage decăderea reclamantei din dreptul de a mai solicita plata tranșelor de credit. Este de necontestat că intimata-reclamantă a îndeplinit cu întârziere obligațiile ce-i reveneau conform contractelor de acordare credit direct pentru producție, nepredând copia standard a filmului finanțat în termen de 24 de luni de la data semnării contractului. Cu toate acestea, instanța de fond a reținut în mod corect că dispozițiile art. 20 din Contractele nr. x din 18 noiembrie 2011, nr. y din 18 noiembrie 2011 și nr. 495 din 16 decembrie 2011 dau dreptul recurentului-pârât să solicite rezoluțiunea contractului, în cazul nerespectării termenului de predare a copiei standard, drept de care pârâtul nu a înțeles să uzeze. Astfel, deși a promovat o acțiune în rezoluțiunea contractelor de acordare credit direct pentru producție, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2014*, prin Hotărârea nr. 37 din 19 februarie 2015, emisă de Consiliul de Administrație al Centrului Național al Cinematografiei, organul de conducere al pârâtului a decis renunțarea la judecata cererii, manifestare de voință de care instanța a luat act prin Sentința civilă nr. 1654 din 2 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă. În consecință, întrucât Contractele de acordare credit direct pentru producție nr. 457 din 18 noiembrie 2011, nr. 458/18 noiembrie 2011 și nr. 495 din 16 decembrie 2011 nu au fost desființate, ele continuă să producă efecte și obligă părțile la respectarea obligațiilor pe care și le-au asumat. În acest context, Înalta Curte constată că pârâtul și-a asumat obligația achitării celei de-a patra tranșe de credit, conform art. 12 alin. (1) lit. d) din contractele menționate, o dată cu îndeplinirea, de către reclamantă, a obligațiilor cumulative constând în predarea și recepția tehnică de către CNC a matriței video, predarea unui audit care să certifice corecta utilizare a creditului direct, a participării financiare a coproducătorilor și cofinanțatorilor proiectului, a aportului producătorului și prezentarea unui contract ferm de distribuire. Recurentul-pârât nu a contestat îndeplinirea acestor obligații de către intimata-reclamantă, refuzând însă plata tranșei de credit pentru unicul motiv al depășirii termenului contractual fixat pentru predarea copiei standard. Or, un atare refuz este neîntemeiat, în condițiile în care obligația reclamantei a fost executată, fie și cu întârziere, iar recurentul-pârât a renunțat la a cere rezoluțiunea contractelor. Dispozițiile O.G. nr. 39/2005 nu conduc la o interpretare diferită, având în vedere că art. 52 din acest act normativ constituie fundamentul redactării art. 12 din contractele de acordare credit direct, cuprinzând aceleași condiții de plată a tranșelor de credit. Totodată, dispozițiile O.G. nr. 39/2005 nu prevăd sancțiunea decăderii producătorului din dreptul de a primi tranșele de credit, ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor contractuale, ci numai posibilitatea pârâtului de a rezolvi contractele de acordare a creditului financiar și a solicita restituirea sumelor deja achitate, conform art. 53 din O.G. nr. 39/2005. Pe cale de consecință, dacă pârâtul nu-și manifestă voința expresă în sensul rezoluțiunii contractelor, se menține dreptul reclamantei la plata tranșelor de credit. Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, susținerea recurentului-pârât privitoare la presupusa repunere a reclamantei în termenul contractual, de către instanța de judecată, apreciind că pârâtul face o confuzie între termenul în care părțile trebuie să își îndeplinească obligațiile, pe care instanța nu îl poate modifica și efectele juridice produse de executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale. După cum se poate observa din cuprinsul sentinței recurate, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în termenul de 24 de luni de la semnarea contractului, dar, în raport de conduita pârâtului, care nu a înțeles să aplice sancțiunea rezoluțiunii contractului din culpa reclamantei, depășirea termenului contractual nu produce efecte și nu înlătură obligația de plată ce-i revine pârâtului. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, ca nefondat.