ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2673/2017

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08 februarie 2016 sub nr. x/2/2016, reclamanta A. SRL a solicitat - în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național al Cinematografiei - anularea Hotărârii Consiliului de Administrație al CNC nr. 291 din 26 august 2015, comunicata prin adresa CNC nr. x din 24 septembrie 2015; obligarea pârâtului la repararea prejudiciul provocat prin adoptarea Hotărârii nr. 291/2015, respectiv la achitarea sumei de 80.550 RON, reprezentând 1/2 din ultima tranșă aferentă Contractului nr. x din 12 iunie 2008, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 1683 din 20 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. SRL, a anulat Hotărârea Consiliului de Administrație al Centrului Național al Cinematografiei nr. 291 din 26 august 2015 și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 80.550 RON, reprezentând 1/2 din ultima tranșă aferentă Contractului nr. x din 12 iunie 2008. Totodată, l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

PENTru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin Contractul de acordare a unui credit direct pentru producția filmului de lung metraj ficțiune "C." nr. 109 din 12 iunie 2008, pârâtul CNC a acordat reclamantei SC A. SRL un credit direct de 1 611 000 RON (64,13% din devizul de producție estimativ al filmului, stabilit la suma de 2 512 153 RON).

Prin Hotărârea Consiliului de Administrație a CNC nr. 291 din 26 august 2015, pârâtul a decis neacordarea diferenței din tranșa a IV-a din creditul direct acordat pentru producția filmului C. deoarece nu au fost îndeplinite condițiile cumulative prevăzute în O.G. nr. 39/2005 în cadrul termenelor contractelor respective.

Judecătorul fondului a reținut că art. 9 din contract prevedea că realizarea și predarea copiei standard trebuie făcută în maxim 24 de luni de la data semnării contractului, iar din adresa nr. x din 09 ianuarie 2014 reiese că această copie standard a fost depusă abia la 9 ianuarie 2014, termenul de 24 luni de la data semnării contractului fiind împlinit la 12 iunie 2010.

Prin adresa nr. x din 1 februarie 2010, reclamanta a adus la cunoștința pârâtului faptul că va întrerupe pentru o perioadă de 6 luni producția acestui film, deoarece, printre alte motive, un finanțator care asigura partea de servicii de laborator, s-a retras de la finanțarea filmului, motiv pentru care a solicitat pârâtului majorarea finanțării cu suma de 296 370 RON.

Prelungirea a fost acceptată de către pârât, care chiar prin Hotărârea nr. 186 din 12 septembrie 2014 a acceptat termenul de predare a copiei standard de 2 ani și 6 luni, împlinit la 12 decembrie 2010.

Pe de altă parte, nici plata tranșelor de către pârât nu a fost făcută în interiorul termenelor contractuale stabilite inițial: tranșa a II-a a fost plătită prin Ordinul nr. 401 din 22 decembrie 2010; tranșa a III-a prin Ordinul nr. 6 din 13 ianuarie 2011, iar 50 % din tranșa a IV-a, prin Ordinul nr. 180 din 23 mai 2011, peste termenul de 2 ani și 6 luni.

Instanța a reținut însă că, potrivit art. 20 alin. (1) și 2 din contract, "rezoluțiunea prezentului contract are loc. în următoarele situații: (...) d) în situația în care producătorul nu predă copia standard, în termenul prevăzut de art. 9 lit. d) din contract. În situațiile prevăzute de alin. (1), rezoluțiunea contractului și punerea părților în situația anterioară încheierii prezentului contract operează de drept, fără punerea părților în întârziere, fără notificare și fără judecată."

Prin cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, CNC a solicitat rezoluțiunea Contractului nr. x din 12 iunie 2008, ca urmare a Hotărârii nr. 186 din 12 septembrie 2014, iar prin Hotărârea nr. 37 din 19 februarie 2015, pârâtul CNC a decis renunțarea la judecată.

Prin urmare, indiferent de modul de calificare a clauzei de la art. 20 alin. (2) din contract, câtă vreme pârâtul a renunțat la dreptul de a cere desființarea contractului, aceasta nu mai poate invoca un motiv temeinic și legal pentru refuzul de plată a restului de tranșă.

Prin plata tranșelor nr. II, III și IV parțial după expirarea termenului stabilit potrivit contractului, pârâtul a acceptat implicit prelungirea termenului contractual de executare a obligațiilor reclamantei, aspect ce a fost constatat chiar prin preambulul Hotărârii nr. 37 din 19 februarie 2015, reținându-se faptul că la data promovării acțiunii, producătorul pârât și-a îndeplinit aproape în totalitate obligațiile contractuale, respectiv depunerea copiei standard a filmului și depunerea raportului de audit; faptul că este prioritară intrarea în circuitul cultural a filmelor și având în vedere dispozițiile art. 55 din O.G. nr. 39/2005, precum și faptul că derularea acestor procese nu mai este în concordanță cu îndeplinirea obiectivelor instituției.

Prin Hotărârea nr. 291 din 26 august 2015, pârâtul nu contestă îndeplinirea obligațiilor reclamantei, ci invocă drept unic motiv de refuz al plății nerespectarea de către aceasta a termenelor contractuale.

A apreciat instanța ca fiind culpa pârâtului exclusiv pentru neacordarea ultimei părți din tranșa a IV-a pentru considerentele de mai sus, nefiind reținute motivele invocate de reclamantă cu privire la celelalte două surse de finanțare și a căror nerealizare la timp ar fi tot culpa pârâtului. Aceste ultime susțineri nu pot fi reținute:

- aspectele legate de finanțarea proiectului prin sprijinul financiar nerambursabil acordat de CNC și reglementat de art. 25, 26, 28, din O.G. nr. 39/2005, prin contractul nr. x din 18 septembrie 2013, pentru producerea filmului "C." (sprijin acordat ca urmare a Sentinței civile nr. 6826 din 17 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București în Dosar nr. x/2011, irevocabilă), nu au relevanță sub aspectul modului de executare a contractului nr. x/2008, fiecare formă de finanțare fiind acordată independente una de cealaltă și având regim juridic distinct, chiar dacă sunt acordate de același titular;

- aspectele legate de finanțarea proiectului în mod direct de către Societatea Română de Televiziune (reglementată de art. 17 din O.G. nr. 39/2005), prin contractul perfectat cu SRTv nr. 16231 din 11 februarie 2010, nu pot fi imputate pârâtului CNC, acesta fiind o persoană juridică distinctă de SRTv, iar responsabilitatea contractuală se apreciază distinct în raport de cocontractant, indiferent de existența vreunei forme de supraveghere legală din partea CNC asupra SRTv.

Cât privește critica reclamantei legată de lipsa motivării actului atacat, instanța nu a reținut-o, actul administrativ fiind motivat succint, dar prin reținerea motivelor de fapt și a textelor legale avute în vedere de pârât la emiterea actului; cerința motivării nu este exhaustivă, nefiind necesară o prezentare largă și amănunțită a rațiunilor avute în vedere de emitentul actului, ci fiind suficient și totodată necesar să se indice faptele și textele legale aplicabile acestora, astfel încât să se poată desprinde raționamentul autorității avut în vedere la emiterea actului, cerință pe care actul atacat în prezenta cauză o îndeplinește.

S-a constatat încălcarea prevederilor art. 52 din O.G. nr. 39/2005 de către pârât:

"(1) Creditul direct pentru producție se alocă astfel:

a) până la 50% din suma alocată la începutul perioadei de pregătire;

b) diferența de până la 50% din valoarea rămasă se alocă pe parcursul realizării proiectului:

- până la 20% la solicitarea producătorului sau a producătorului delegat, la jumătatea filmărilor, pe baza rapoartelor de producție semnate de regizor și producător sau, în funcție de caz, de producătorul delegat;

- până la 20% la solicitarea producătorului, la sfârșitul filmărilor, pe baza rapoartelor de producție și a procesului-verbal de încheiere a filmărilor, semnate de regizor și producător;

- 10% la solicitarea producătorului, odată cu îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: predarea copiei standard sau a matriței video; predarea unui audit care să certifice corecta utilizare a creditului, participarea financiară a coproducătorilor/finanțatorilor proiectului, precum și aportul producătorului și prezentarea unui contract de distribuire;

c) în situația în care tranșa acordată potrivit dispozițiilor prevăzute la lit. a) este mai mică de 50% din suma alocată, diferența va fi redistribuită la tranșele doi și trei de la lit. b).

Conform alin. (1) lit. b), paragraful final, ultima tranșă, de 10% se va achita "la solicitarea producătorului, odată cu îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: predarea copiei standard sau a matriței video; predarea unui audit care să certifice corecta utilizare a creditului, participarea financiară a coproducătorilor/finanțatorilor proiectului, precum și aportul producătorului și prezentarea unui contract de distribuire".

Or, cele trei condiții au fost îndeplinite de reclamantă. Prin urmare, atât timp cât reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, nu exista nicio justificare pentru care pârâtul CNC să nu își îndeplinească propriile obligații, cât timp chiar el a decis, prin Hotărârea nr. 186 din 12 septembrie 2014, preluarea filmelor predate cu întârziere.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtului, l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, pentru următoarele motive de casare:

Prima instanță a încălcat principiul disponibilității părților, în sensul că nu s-a pronunțat asupra legalității hotărârii CNC atacate, ci asupra modalității de executare a contractului [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.]. Prin urmare, a soluționat greșit cauza, nepronunțându-se asupra obiectului cererii, ci asupra a ceea ce intimata reclamantă nu a cerut și nici nu putea sa ceară instanței de contencios administrativ: executarea contractului.

De asemenea, instanța de fond a motivat hotărârea cu argumente contradictorii, străine de natura obiectului cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.].

Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 53 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia: "Directorul general al Centrului Național al Cinematografiei poate să suspende sau, după caz, să rezilieze contractele de acordare a creditului financiar, poate solicita restituirea sumelor virate din credit și poate declanșa procedura executării silite" [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.].

În fapt, intimata reclamantă SC A. SRL a fost beneficiara unui credit direct de 1.611.000 RON pentru producția filmului de lung metraj ficțiune "C.", în baza Contractului nr. x din 12 iunie 2008 încheiat cu recurentul pârât.

Potrivit art. 12 din contract, creditul se acorda în 4 tranșe de plată, până în prezent recurentul CNC achitând primele trei tranșe și parte din tranșa IV.

Intimata reclamantă a depus la CNC copia standard a filmului "C." prin adresa nr. x din 09 ianuarie 2014. De asemenea, cu actul nr. 1361 din 10 mai 2011, a fost depus la dosar raportul de audit financiar. Prin adresa nr. x din 12 februarie 2014, s-a adus la cunoștință CNC faptul că filmul va fi distribuit de către firma B. SRL.

Prin Hotărârea Consiliului de Administrație a CNC nr. 291 din 26 august 201, recurentul pârât a decis neacordarea diferenței din tranșa a IV-a din creditul direct acordat pentru producția filmului C., deoarece nu au fost îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de O.G. nr. 39/2005 înlăuntrul termenelor contractuale.

Greșit a reținut prima instanță că problema supusă judecății este caracterul justificat sau nu al refuzului de a acorda plata integrală a ultimei tranșe aferente contractului de credit direct încheiat cu reclamanta-intimată.

Deși a reținut că termenele din contract referitoare la îndeplinirea obligațiilor de către reclamanta-intimată nu au fost respectate, l-a obligat pe recurent să plătească intimatei diferența de tranșă.

Prima instanță reține că, potrivit art. 9 din contract, realizarea și predarea copiei standard trebuia făcută în maximum 24 de luni de la data semnării contractului. Or, așa cum rezultă din adresa nr. x din 09 ianuarie 2014, copia standard a filmului a fost depusă abia la 09 ianuarie 2014, termenul de 24 luni de la data semnării contractului fiind expirat la 12 iunie 2010.

Este greșită constatarea primei instanțe, conform căreia "prelungirea cu termenul de 6 luni a fost acceptată de către pârât, care chiar prin Hotărârea nr. 186 din 12 septembrie 2014 a acceptat faptul că termenul de predare a copiei standard era de 2 ani și 6 luni. Prin urmare, acest termen s-ar fi împlinit la 12 decembrie 2010". Acest termen este dat condiționat de O.G. nr. 39/2005.

În mod greșit prima instanță s-a referit la art. 20 alin. (1) și 2 din contract:

"rezoluțiunea prezentului contract are loc în următoarele situații: (...) d) în situația în care producătorul nu predă copia standard, în termenul prevăzut de art. 9 lit. d) din contract în situațiile prevăzute de alin. (1), rezoluțiunea contractului și punerea părților în situația anterioară încheierii prezentului contract operează de drept, fără punerea părților în întârziere, fără notificare și fără judecată."

La fel de greșită este și concluzia potrivit căreia recurentul pârât a renunțat la dreptul de a cere rezilierea contractului. În speță, recurentul a renunțat la desființarea contractului cu consecința repunerii părților în situația anterioară, dar nu a renunțat și la opțiunea legală de a rezilia contractul.

Instanța fondului a calificat greșit clauza în referință, omițând să rețină că ea reprezintă un pact comisoriu de gradul IV prin care contractul se desființează de plin drept din clipa în care a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. Desființarea are loc, fără ca debitorul să fie pus în întârziere de către creditor.

Numai recurentul creditor CNC, care și-a executat obligațiile, avea dreptul să aprecieze dacă este cazul să se aplice rezoluțiunea. Chiar dacă în contract a fost înscris un pact comisoriu de gradul IV, recurentul creditor are în continuare facultatea de a opta între rezoluțiunea de plin drept sau de a solicita executarea silită a contractului.

Prin hotărârea contestată prin acțiune, recurentul pârât nu a acceptat implicit prelungirea termenului contractual de executare a obligațiilor intimatei reclamante, ci dimpotrivă, pentru nerespectarea acestui termen a sancționat-o prin neacordarea în totalitate a ultimei tranșe de credit.

Instanța reține că intimata reclamantă a făcut dovada îndeplinirii tuturor cerințelor pentru plata restului din tranșa a IV-a, prevăzute de art. 12 din contract: a depus la CNC copia standard a filmului "C." prin adresa nr. x din 09 ianuarie 2014, iar cu actul nr. 1361 din 10 mai 20111, a fost depus raportul de audit financiar; prin adresa nr. x din 12 februarie 2014, s-a adus la cunoștință pârâtului faptul că filmul va fi distribuit de către firma B. SRL. Pentru îndeplinirea acestor cerințe recurentul a renunțat la rezoluțiunea contractului, rezoluțiune care ar fi presupus repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea de către intimată a tuturor tranșelor.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât Centrul Național al Cinematografiei a depus răspuns la întâmpinare.

Prin Încheierea de ședință din 9 mai 2017, pronunțată în condițiile art. 493 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Deși critica privind încălcarea unui principiu de bază al procesului civil (respectiv, principiul disponibilității) intră în domeniul de aplicare al art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în speță invocarea acestui motiv de casare nu este justificată.

Astfel, recurentul susține că prima instanță ar fi încălcat principiului disponibilității părților, prin aceea că nu s-ar fi pronunțat asupra legalității hotărârii CNC atacate, ci asupra modalității de executare a contractului dintre părți.

Înalta Curte arată, cu titlu preliminar, că, potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunțare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, obligația de a analiza fiecare capăt de cerere, precum și apărările formulate de părți, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a normelor și principiilor de drept incidente.

În cauză, se constată că în dispozitivul sentinței recurate se regăsește pronunțarea soluției de anulare a Hotărârii nr. 291 din 26 august 2015 a Consiliului de administrație al Centrului Național al Cinematografiei, precum și statuarea asupra celorlalte capete de cerere ale acțiunii în anulare, iar considerentele sentinței cuprind o analiză detaliată și riguroasă a temeiniciei și legalității actului administrativ contestat, referirile la executarea contractului, respectiv la îndeplinirea sau nu a obligațiilor contractuale de către părți, sunt făcute exclusiv în contextul discutării caracterului justificat sau nejustificat al refuzului de plată a diferenței neachitate din tranșa a IV-a a creditului.

Or, în aceste condiții nu se poate susține că instanța de fond ar fi depășit în vreun fel obiectul cererilor cu care a fost legal învestită, conform principiului disponibilității părților.

Nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se justifică, față de aspectele dezvoltate de recurentul pârât în susținerea lui.

Astfel, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată, cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de admitere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Cât privește criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul pârât reiterează prin motivele de recurs apărările formulate în fața primei instanțe, considerând că în mod greșit judecătorul fondului nu a reținut temeinicia susținerilor sale.

Se constată însă că susținerea recurentului privind greșita interpretare și aplicare a legii de către instanța de fond nu se confirmă.

În acest context, Înalta Curte reține că recurentul pârât a motivat neacordarea diferenței din tranșa a IV-a a creditului direct, în esență, prin faptul că intimata reclamantă nu a respectat termenele contractuale.

Instanța de fond a reținut și apreciat corect relevanța împrejurării că recurentul pârât a formulat acțiune în justiție pentru desființarea contractului de credit direct (Dosar nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a), ulterior luând hotărârea de a renunța la judecarea acestei acțiuni, ca urmare a deciziei de a prelua totuși filmele realizate cu întârziere (cu depășirea "termenului contractual de 2 ani și 6 luni pentru predarea copiei standard"), în considerarea faptului că "producătorii ce au calitatea de pârâți în aceste litigii și-au îndeplinit aproape în totalitate obligațiile contractuale, respectiv depunerea copiei standard a filmului și depunerea raportului de audit".

Recurentul susține că a renunțat la desființarea contractului, dar nu și la "opțiunea legala de a rezilia contractul", considerând fără temei incidente cu privire la același contract rezilierea și rezoluțiunea.

Or, rezilierea reprezintă sancțiunea de drept civil constând în desființarea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, care presupune menținerea prestațiilor reciproce anterioare, în timp ce rezoluțiunea este, prin definiție, o desființare a contractului executabil uno ictu, care intervine pentru neexecutarea culpabilă a obligației uneia dintre părțile contractante.

Pe de altă parte, Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa, în legătură cu pactele comisorii, indiferent de tipul acestora, faptul că singurul în drept să aprecieze dacă se va prevala de opțiunea rezoluțiunii/rezilierii convenției este, într-adevăr, creditorul care și-a executat sau se declară gata să-și execute obligațiile, înscrierea în contract a unui pact comisoriu neînlăturând facultatea acestuia de a cere totuși executarea contractului, astfel încât să nu se ajungă la încetarea lui.

Având în vedere faptul că în cauză recurentul pârât a acceptat, chiar și după expirarea termenului prelungit, ca intimata reclamantă să își îndeplinească obligațiile contractuale și că a renunțat la judecarea acțiunii în desființarea contractului, în mod corect judecătorul fondului a constatat că nu se pune problema rezilierii contractului de credit direct.

Art. 52 alin. (1) lit. b) par. final din O.G. nr. 39/2005 prevede că ultima tranșă a creditului direct, de 10%, se va achita "la solicitarea producătorului, odată cu îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: predarea copiei standard sau a matriței video, predarea unui audit care sa certifice corecta utilizare a creditului, participarea financiara a coproducătorilor finanțatorilor proiectului, precum și aportul producătorului, precum și prezentarea unui contract de distribuire'".

Or, intimata reclamanta a depus la Centrul Național al Cinematografiei copia standard a filmului "C." (cu adresa din 09 ianuarie 2014), iar prin adresa nr. x din 12 februarie 2014 a adus la cunoștința recurentului pârât faptul că filmul va fi distribuit de către firma B. SRL. De asemenea, cu actul nr. 1361 din 10 mai 2011, a depus raportul de audit financiar.

Cum toate aceste obligații au fost îndeplinite de către intimata reclamantă, este evident ca recurentul pârât CNC nu a avut justificare reală pentru a refuza plata integrală a ultimei tranșe de credit, cu atât mai mult, cu cât O.G. nr. 39/2005 prevede cu privire la producătorul aflat în întârziere faptul că nu mai are acces la noi sesiuni de acordare a creditului direct acordat de CNC pentru alte proiecte, pana la data îndeplinirii obligațiilor, iar nu neacordarea integrală a creditului (câtă vreme contractul nu este desființat printr-o modalitate prevăzută de lege).

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Centrul Național al Cinematografiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Centrul Național al Cinematografiei împotriva Sentinței civile nr. 1683 din 20 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2017.

Procesat de GGC - CT