ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2279/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 09.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată în calitate de pârât Centrul Național al Cinematografiei în temeiul art. 8 din Legea nr. 544/2004, al art. 52 alin. (2) pct. 4 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, al art. 201 alin. (1), al art. 205 C. proc. civ. si al art. 209 C. proc. civ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că pârâtul Centrul Național al Cinematografiei nu a răspuns în termen legal cererii reclamantei, înregistrată sub nr. x/08.08.2017, prin care a solicitat plata sumei de 122.770 RON, reprezentând transa a IV-a din contractul de credit direct nr. x/10.06.2010 pentru realizarea filmului "The show must go on" și plata sumei de 104.550 RON, reprezentând transa a IV-a din contractul de credit direct nr. x/14.03.2011 pentru realizarea filmului "Copil Miner"; să se dispună obligarea pârâtului la repararea prejudiciului provocat, în sensul plății sumelor solicitate și să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1615 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 122.770 RON, reprezentând tranșa a IV-a din contractul de credit direct nr. x/10.06.2010 și suma de 104.550 RON, respectiv tranșa a IV-a din contractul de credit direct nr. x/14.03.2011.

Totodată, a obligat pârâtul la 350 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței nr. 1615 din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 a declarat recurs pârâtul Centrul Național al Cinematografiei, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă, ca nefondată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-pârât a invocat, în esență, următoarele:

- hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că judecătorul fondului nu a analizat argumentele expuse de către autoritatea intimată, limitându-se la preluarea necritică doar a susținerilor, vădit neîntemeiate, ale intimatei-reclamante.

- hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale expuse, care reglementează acordarea tranșelor din contractele de credit, respectiv dispozițiile O.G. nr. 39/2005, al art. 969 și 2011 C. civ. de la 1864, precum și a dispozițiilor art. 10 lit. b) și art. 23 din contractele privind acordarea creditului direct.

În opinia recurentului-pârât, nepredarea copiilor standard în termenul de 24 de luni de la data încheierii contractului privind acordarea unui credit direct pentru producția filmelor reprezintă o încălcare a obligațiilor contractuale prevăzute de art. 10 lit. b) și determină aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 23 din contractul părților.

În atare situație, refuzul neplății tranșelor celor două contracte de credit este justificat, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 39/2005 și clauzele contractelor de credit care, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864, reprezintă legea părților.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 31.08.2018, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând circumstanțele esențiale ale cauzei.

În esență, a arătat că hotărârea recurată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului oferind un raționament pertinent asupra tuturor susținerilor părților.

În privința criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligația contractuală la data de 16.12.2014, cu depășirea termenului contractual, acceptarea îndeplinirii acestor obligații de către recurentul-pârât angajând răspunderea autorității pentru plata tranșelor restante, fără a putea invoca rezilierea contractului de credit direct.

Totodată, a invocat jurisprudența Înaltei Curți într-o cauză similară ce a format obiectul dosarului nr. x/2016

Prin rezoluția completului de judecată din 6.12.2018 s-a fixat termen de judecată în ședință publică fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, recurentul-pârât a formulat cerere de reexaminare, care a fost admisă prin încheierea dată în ședința camerei de consiliu din data de 2.10.2018 și s-a constatat că recurentul este scutit de plata taxei de timbru, în raport de dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 2013 cu referire la art. 4 din O.G. nr. 39/2005.

Examinând legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate, de apărările din întâmpinare și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a supus instanței de contencios administrativ verificarea legalității refuzului autorității pârâte de a acorda plata tranșei a IV-a din contractul de credit direct nr. x/10.06.2010 pentru realizarea filmului "The show must go on", respectiv din contractul de credit nr. x/14.03.2011, pentru realizarea filmului "Copil Miner".

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit întemeiate criticile de nelegalitate formulate, reținând că refuzul de plată este nejustificat, câtă vreme recurentul-pârât a renunțat la beneficiul pactului comisoriu și, pe cale de consecință, a pierdut dreptul de a se prevala de excepția de neexecutare a contractului de către partea potrivnică.

Soluția instanței de fond este însușită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt necontestată de părți.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs.

Motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constând în neexaminarea argumentelor recurentului-pârât de către judecătorul fondului este nefondat, întrucât hotărârea recurată este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., motivarea nefiind o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, în sensul că aceasta trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele administrate.

Fără a fi necesar să se răspundă la fiecare argument din susținerile părților litigante, instanța poate proceda la gruparea tuturor argumentelor subsumate unui motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate, motivarea urmând să reliefeze raționamentul logico-juridic pentru care a fost adoptată soluția, cu arătarea elementelor esențiale în vederea stabilirii adevărului în cauză.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, judecătorul fondului a reținut că, deși potrivit art. 14 din contractele încheiate de către părți, autoritatea avea la îndemână pactul comisoriu care îi dădea drept să rezilieze contractele și să perceapă daune pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor, aceasta a procedat la recepționarea copiilor standard ale filmelor, chiar și după expirarea termenelor prevăzute în contract, pierzând așadar dreptul de a se prevala de excepția de neexecutare a contractului de către partea potrivnică.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că susținerile recurentului-pârât vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că refuzul de a acorda plata integrală a ultimei tranșe aferentă celor două contracte de credit direct încheiate cu reclamanta este unul justificat, întrucât intimata-reclamantă nu a respectat termenele contractuale.

În acest context, Înalta Curte reține că prin contractul nr. x/2010, recurentul-pârât a acordat intimatei-reclamante un credit direct în cuantum de 1.227.700 RON pentru realizarea filmului "The show must go on" în termen de 24 luni, plata urmând a se acorda în tranșe, în condițiile art. 15 din contract, în speță fiind în discuție acordarea tranșei a IV-a, în procent de 10% din valoarea creditului direct, respectiv a sumei de 122.770 RON.

De asemenea, prin contractul nr. x/2011, recurentul-pârât a acordat intimatei-reclamante un credit direct în cuantum de 1.045.500 RON pentru realizarea filmului "Copil miner" în termen de 24 luni, în baza contractului de credit fiind achitate 3 tranșe, conform art. 15 din contract, rămânând neachitată tranșa a IV-a în cuantum de 104.550 RON.

Potrivit art. 15 lit. d) din contractul de credit (prevederile sunt similare în ambele contracte și reprezintă o preluare a dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 39/2005, tranșa a IV-a în procent de 10% din valoarea creditului direct se achită la solicitarea creditorului, odată cu îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: predarea și recepția tehnică de către CNC copiei standard; predarea unui audit care să certifice corecta utilizare a creditului direct, a participării financiare a co-producătorilor și co-finanțatorilor proiectului, a aportului producătorului, precum și prezentarea unui contract de distribuire. Auditul va urmări și certifica respectarea Normelor metodologice, aprobate prin Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2379/2006, pentru aplicarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 328/2006.

În speță, din actele dosarului rezultă că, în ceea ce privește contractul nr. x/2010, predarea copiei standard către recurentul-pârât s-a realizat la 30.09.2014, conform procesului-verbal predare-primire nr. x/2014, recepția tehnică a fost efectuată conform procesului-verbal de recepție nr. x/31.10.2014, iar raportul de audit financiar și nota de distribuție au fost predate recurentului-pârât prin intermediul executorului judecătoresc, astfel cum rezultă din adresa nr. x/16.12.2014.

În privința contractului nr. x/2011, copia standard a filmului a fost predată recurentei-reclamante sub nr. x/30.08.2014, recepția tehnică a fost efectuată conform adresei x/31.10.2014, iar raportul de audit fin și nota distribuție au fost predate prin intermediul executorului judecătoresc, conform adresei nr. x/16.12.2014.

Prin urmare, toate obligațiile contractuale ale intimatei-reclamante rezultate din cele două contracte de credit au fost îndeplinite la data de 16.12.2014, atunci când a depus la autoritatea recurentă, ultimele acte doveditoare.

Este adevărat că intimata-reclamantă a depus copiile standard ale filmelor după expirarea termenului contractual, însă recurentul-pârât nu a contestat niciuna dintre aceste predări și nici nu a invocat excepția de neexecutare a contractelor în perioada cuprinsă între depășirea termenelor contractuale și împlinirea obligațiilor de către intimata-reclamantă, ba mai mult, a renunțat la acțiunea judiciară pentru reziliere care a format obiectul dosarului x/2014 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă .

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect relevanța împrejurării că recurentul-pârât, procedând la recepționarea copiilor standard ale filmelor, chiar și după expirarea termenului contractual, a renunțat la beneficiul pactului comisoriu înscris în contract, pierzând dreptul de a se prevala de excepția de neexecutare a contractului de către partea potrivnică.

Referitor la pactul comisoriu, se impune precizarea că, în jurisprudența sa, Înalta Curte a arătat constant că singurul în drept să aprecieze dacă se va prevala de opțiunea rezilierii/rezoluțiunii convenției este creditorul care și-a executat sau se declară gata să execute obligația, înscrierea în contract a unui pact comisoriu neînlăturând facultatea acestuia de a cere executarea contractului.

Cum în speță, recurentul-pârât a acceptat ca intimata-reclamantă să își îndeplinească obligațiile contractuale după expirarea termenului, renunțând și la judecata cererii în desființarea contractului, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că refuzul de plată al ultimei tranșe a creditului direct nu este justificat.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, întrucât intimata-reclamantă a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. b) paragraf final din O.G. nr. 39/2005, în sensul predării copiilor standard ale celor două filme, a raportului de audit, precum și a contractului de distribuire, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reține că recurentul-pârât nu a avut o justificare pentru a refuza plata ultimei tranșe de credit.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt fondate criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Centrul Național al Cinematografiei împotriva sentinței civile nr. 1615/03.04.2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 iunie 2020.