ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6119/2023

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.03.2020, sub numărul x/2020, reclamanții A., B., C. și D. au formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților contestație împotriva deciziei de respingere parțială a cererii de plată a despăgubirilor nr. 22891/28.02.2020, solicitând admiterea cererii de despăgubire din data de 19.11.2019 și obligarea pârâtului la plata diferenței dintre sumele solicitate și cele acordate, astfel: - către A., soțul defunctei E., suma de 240.000 RON, cu titlu de daune morale; - către B., fiica defunctei, suma de 240.000 RON, cu titlu de daune morale; - către C., mama defunctei, suma de 240.000 RON, cu titlu de daune morale; - către D., sora defunctei, suma de 60.000 RON, cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 1020 din 19 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat parțial Decizia F.G.A. nr. 22891/28.02.2020, în ceea ce privește pct. 2 din decizie, de respingere parțială a cererii de plată, obligând pârâtul la plata către reclamanți a diferenței dintre sumele cuvenite cu titlu de daune morale (240.000 RON - suma cuvenită reclamantului A., 240.000 RON - suma cuvenită reclamantei B., 240.000 RON - suma cuvenită reclamantei C., 60.000 RON - suma cuvenită reclamantei D.) și sumele acordate conform art. 1 din decizia contestată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

Hotărârea supusă revizuirii Prin decizia nr. 5603 din 22 noiembrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1020 din 19 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și rejudecând, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D., ca neîntemeiată, obligând intimații-reclamanți la plata către recurentul-pârât a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Cererea de revizuire La data de 4 mai 2023 A., B., C. și D. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei instanței de recurs și, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Revizuenții au formulat cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac, arătând că hotărârea nu a fost comunicată părților în cadrul termenului de revizuire, împrejurare care nu le-a permis să cunoască încălcarea autorității de lucru judecat a altei hotărâri, astfel că aceștia au fost în imposibilitate să formuleze cererea de revizuire în termen de o lună de la pronunțare. În opinia revizuenților, voința legiuitorului, exprimată prin art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi considerată a fi fost aceea de a prevedea doar un drept teoretic și iluzoriu de a cere revizuirea, ci un drept efectiv, prin care să se asigure un just echilibru între interesele părților, în raport cu principiul stabilității raporturilor juridice care impune respectarea autorității lucrului judecat a tuturor hotărârilorjudecătorești. Așadar, părțile nu au putut formula cererea de revizuire în termenul de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, întrucât pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat de care se prevalează nu a putut fi cunoscută de către acestea decât prin lecturarea considerentelor hotărârii, odată ce le-a fost comunicată. Pe fondul cererii de revizuire, s-a arătat, în esență, că decizia din dosarul nr. x/2020 încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2017, care a tranșat în mod definitiv atât cuantumul prejudiciului moral suferit de fiecare dintre reclamanții-revizuienți, cât și contribuția la producerea prejudiciului a fiecăruia dintre cei doi conducători auto și, proporțional, sumele de bani la care au fost obligați cei doi asigurători auto. Doar faptul că societatea F. S.A. a intrat în insolvență pe parcursul soluționării acestui dosar a impiedicat recuperarea integrală a prejudiciului suferit în mod direct de la aceasta societate, iar potrivit rolului său de organism de plată, F.G.A. trebuia să fie obligat la plata sumelor în același cuantum. Autoritatea de lucru judecat nu poate fi redusă la funcția unei excepții procesuale, ci constituie un efect esențial al hotărârii judecătorești, iar conforrn prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". De asemenea, chiar dacă F.G.A. nu a fost parte litigantă în dosarul nr. x/2017, devin incidente dispozițiile art. 435 C. proc. civ., referitoare la obligativitatea și opozabilitatea hotărârii. Prin urmare, s-a solicitat a se constata că prin hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-a statuat asupra cuantumului daunelor morale la care sunt îndreptățiți revizuienții din prezenta cauză, în timp ce prin decizia nr. 5603/2022 pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2020, fiind admis recursul F.G.A., s-a stabilit un cuantum mult mai mic al daunelor morale, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de repunere în termen ca neîntemeiată și admiterea excepției tardivității cererii de revizuire. În subsidiar, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a căii extraordinare de atac și menținerea ca legală a deciziei instanței de recurs.

Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, în privința cererii de repunere în termenul de revizuire, se reține că potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate". În prezenta cauză, revizuenții au invocat drept motiv temeinic justificat pentru nerespectarea termenului reglementat de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, necunoașterea considerentelor hotărârii atacate cu revizuire, împrejurare care a determinat formularea căii extraordinare de atac în termenul de 1 lună calculat de la data comunicării deciziei instanței de recurs, iar nu de la data pronunțării. Înalta Curte apreciază că nu se poate invoca în mod valid faptul că necunoașterea considerentelor deciziei nr. 5603/22.11.2022 a constituit o cauză de împiedicare a exercitării căii de atac în termenul legal, care să justifice formularea cererii de repunere în termenul de revizuire, câtă vreme, în calitate de intimați în dosarul de recurs, revizuenții aveau cunoștință de conținutul motivelor de recurs formulate în cauză, iar instanța de recurs nu se putea pronunța decât asupra motivelor invocate de recurent. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale a României, care a statuat constant că "Revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă, se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din acest act normativ, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, așa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție. Este adevărat că art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează și problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, și anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situație, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce privește căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu și în ceea ce privește căile de atac de retractare, așa cum este revizuirea. Astfel, Curtea a observat că, în ceea ce privește considerentele decizorii, prin care a fost soluționată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, acestea nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existența unei alte căi procedurale puse la îndemâna părții interesate încă din timpul soluționării celui de-al doilea proces, și anume posibilitatea acesteia de a invoca excepția autorității de lucru judecat cu referire la soluția dată cu privire la aceeași chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiții de diligență procesuală, se poate preveni apariția unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv. În consecință, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și dreptul la apărare și nici nu contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită." (a se vedea deciziile CCR nr. 229/2021, nr. 416/2022, nr. 545/2022, nr. 441/2023). Prin urmare, Înalta Curte nu poate reține ca și "motiv temeinic justificat" argumentul revizuenților conform căruia cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. putea fi formulată doar după redactarea hotărârii și analizarea considerentelor instanței expuse în sprijinul soluției pronunțate, astfel încât va respinge cererea de repunere în termenul de revizuire formulată în cauză. Analizând, în continuare, excepția tardivității cererii de revizuire invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: ... în cazul prevăzut la art. 508 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri". Importanța reglementării unui termen specific pentru formularea cererii de revizuire anterior menționate, rezidă în necesitatea respectării principiului siguranței raporturilor juridice, în strânsă legătură și cu interesul general al asigurării stabilității hotărârilor judecătorești definitive, astfel încât pentru motivul de revizuire anterior menționat există un singur termen, atât pentru introducerea revizuirii cât și pentru motivarea acesteia, respectiv o lună "de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri", neprezentând importanță din această perspectivă data comunicării hotărârii atacate. Fără îndoială, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit să se raporteze la această dată, a comunicării hotărârii, ar fi prevăzut expres acest lucru, astfel cum, de altfel, este și stipulat în cazul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru care termenul de revizuire de 1 lună se va socoti de la comunicarea hotărârii. Prin urmare, întrucât ultima hotărâre, respectiv decizia nr. 5603 din 22 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, este definitivă la data pronunțării, se constată că o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuia să fie atât introdusă la instanță cât și motivată în termen de o lună de la data de 22 noiembrie 2022, indiferent de momentul comunicării deciziei, pe considerentul că în momentul cunoașterii soluției pronunțate de instanța de recurs, partea interesată putea aprecia în concret dacă este sau nu cazul să formuleze o cerere de revizuire. Or, verificând prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte constată că aceasta a fost transmisă prin serviciul de curierat rapid la data de 3.05.2023, data menționată pe awb-ul atașat la dosar, așadar, cu depășirea termenului legal, absolut și imperativ prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împlinit la data de 22.12.2022. Întrucât revizuenții au exercitat calea de atac întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. după împlinirea termenului anterior menționat și nu au dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, în conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va admite excepția tardivității invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților și va anula ca tardivă cererea de revizuire anterior menționată. PENTRU ACESTE MOTIVE,