ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4639/2024
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4639/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 17 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul cererii deduse judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 27.02.2024, sub nr. x/2024, reclamanta A., a chemat în judecată pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timiș, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtelor, în solidar, la plata unei despăgubiri de 8.013.103 RON pentru prejudiciul suferit prin emiterea unor acte administrative fiscale nelegale de către pârâte, sumă care să fie actualizată de executorul judecătoresc la data executării silite; obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzilor legale prevăzute la art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data introducerii prezentei cereri și până la plata efectivă a despăgubirilor; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Hotărârile care au generat conflictul de competență
2.1. Hotărârea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal
Prin sentința civilă nr. 493 din 29 mai 2024, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâte prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că:
Reclamanta a solicitat acordarea unor despăgubiri în cuantum de 8.013.103 RON pentru prejudiciul suferit prin emiterea Raportului de inspecție fiscală nr. x și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/15.05.2015 care a stabilit în sarcina societății administrate de reclamantă B. S.R.L. obligații în cuantum de 5.331.156 RON.
Reclamanta a solicitat repararea prejudiciului, ca urmare a pronunțării sentinței penale nr. 590/PI/07.12.2022 de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019 definitive prin decizia penală nr. 139/A/27.02.2023, prin care s-a admis în parte acțiunea civilă, respectiv cu privire la suma de 336.665 RON, exercitată în legătură cu actele fiscale anterior menționate.
Atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin precizările orale de la termenul din 29.05.2024, reclamanta a indicat ca temei al acțiunii sale prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Aceste dispoziții prevăd în mod expres competența instanței de contencios administrativ în soluționarea acțiunii în despăgubire, urmând astfel regimul juridic al acțiunii principale îndreptate împotriva actului administrativ nelegal, astfel că instanța de contencios administrativ competentă pentru cererea de despăgubire este cea competentă și să judece acțiunea principală, respectiv în funcție de normele prevăzute la art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind vechiul Codul de procedură fiscală raportat la art. 10 din Legea nr. 554/2004 aplicabile în prezenta cauză.
În consecință, instanța competentă în soluționarea pretenției principale vizând anularea actului este și instanța competentă să judece pretenția accesorie constând în despăgubiri, chiar atunci când aceasta nu a fost dedusă judecății în același timp cu cea principală, ceea ce constituie o aplicare a regulii accesorialității prevăzute de art. 123 C. proc. civ.
Chiar dacă actele administrative nu au fost cenzurate de instanța de contencios administrativ, raportat la faptul că obligațiile fiscale au fost anulate prin decizii emise de organul fiscal subsecvent pronunțării definitive a instanței penale, raportat la temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat acțiunea care a invocat constatarea caracterului nelegal al obligațiilor fiscale prin aceste acte subsecvente și prin hotărârea instanței penale, competența soluționării prezentei cauze se determină prin raportare la prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.
În cauză acțiunea principală vizând anularea actelor administrative fiscale din care decurge prejudiciul invocat de reclamantă ar fi fost de competența Curții de Apel Timișoara în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, respectiv a criteriului valoric, întrucât actele administrativ fiscale în cauză stabilesc impozite și taxe peste valoarea prag de 3.000.000 RON, nefiind incident criteriul rangului autorității care nu operează în cazul litigiilor care au ca obiect taxe, impozite și accesorii ale acestora.
Raportat la caracterul absolut al normelor de competență mai sus redate, pe care părțile nu îl pot înlătura, Tribunalul Timiș a apreciat întemeiată excepția necompetenței sale materiale, drept pentru care a admis-o și, prin urmare, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ. cu referire la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere obiectul cauzei, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 6.06.2024, sub același număr de dosar.
2.2. Hotărârea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal
Prin sentința civilă nr. 473 din 2 iulie 2024, Curtea de Apel Timișoara a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat intervenit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că:
Instanța nu a fost învestită cu o solicitare de evaluare a legalității Deciziei de impunere nr. x/15.05.2015 și a măsurilor de sechestru a măsurilor instituite în baza acestei decizii.
Astfel, acțiunea nu are ca obiect anularea unor acte administrativ-fiscale, nefiind incident criteriul valoric reglementat de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care impune competența curții de apel în cazul în care se contestă actele "care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON", în speță nefiind incidentă o astfel de ipoteză.
În ceea ce privește criteriul rangului emitentului actului administrativ contestat, Curtea de Apel a constatat că reclamanta nu a solicitat anularea unor acte emise de o autoritate centrală, respectiv de Agenția Națională de Administrare Fiscală. Deși reclamanta a chemat în judecată și această pârâtă - autoritate centrală, reclamanta nu a solicitat anularea unor acte sau măsuri dispuse de A.N.A.F., făcând referire exclusivă la actele emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. Prin urmare, în speță sunt contestate exclusiv acte și măsuri dispuse de autorități județene și regionale, ceea ce atrage competența de primă instanță a tribunalului, ca instanță de contencios administrativ.
În privința dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 - care reglementează termenul de prescripție în cazul solicitării de despăgubiri "când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri", reglementare pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea - Curtea de Apel a reținut că, într-adevăr, potrivit art. 19 alin. (2), competența de soluționare a acțiunii în repararea pagubei revine instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze acțiunea în anularea actului prejudiciabil.
Însă, în speță, reclamanta este un terț față de Decizia de impunere nr. x/15.05.2015, care a fost emisă pentru un alt contribuabil, respectiv pentru societatea B. S.R.L., a cărei asociat unic este reclamanta. Deși B. S.R.L. a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere nr. x/15.05.2015, reclamanta nu a formulat prezenta acțiune în despăgubiri în numele societății B. S.R.L., ci în nume propriu, pentru prejudiciul pricinuit reclamantei în calitate de asociat unic al societății intrate în faliment, prin încetarea activității acesteia și prin imposibilitatea recuperării creanței pe care reclamanta o are față de societatea B. S.R.L. Prin urmare, în cauză, reclamanta invocă un prejudiciu personal, în calitate de asociat unic și creditor al societății B. S.R.L., iar nu un prejudiciu pricinuit acestei societăți.
În aceste condiții, întrucât reclamanta nu a formulat acțiune în anularea Deciziei de impunere nr. x/15.05.2015 și nici nu a introdus o contestație administrativ-fiscală care să fi fost admisă de organul de soluționare a contestației, instanța a reținut că dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu pot determina calificarea prezentei acțiuni ca una accesorie unei acțiuni - inexistente - în anularea deciziei de impunere care ar fi determinat prejudiciul a cărei reparare o pretinde reclamanta în prezenta cauză.
De altfel, prejudiciul pretins de reclamantă nu este consecința singulară a emiterii Deciziei de impunere nr. x/15.05.2015, dar și a instituirii unor măsuri de sechestru care au împiedicat continuarea activității societății B. S.R.L., respectiv a unor măsuri și acte emise tot de autorități județene, respectiv de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, iar nu a unor acte emise de autorități centrale.
În concluzie, instanța a reținut că revine Tribunalului Timiș - ca instanță de contencios administrativ - competența de soluționare în primă instanță a prezentei cauze.
Soluția Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență
Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.
3.1. Argumente de fapt și de drept relevante
Prin cererea formulată, reclamanta A. - în calitate de asociat unic al B. S.R.L. și de creditor al acestei societăți - a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la plata unor despăgubiri produse acesteia (în cuantum de 8.013.103 RON), ca urmare a actelor administrative fiscale nelegale emise de acestea care au provocat falimentul societății și pierderile suferite, respectiv imposibilitatea recuperării creditelor acordate societății B. S.R.L. (2.848.027 RON) și pierderea valorii părților sociale (5.165.076 RON).
Așadar, reclamanta solicită în cauză un prejudiciu personal, în calitate de asociat unic și creditor al societății B. S.R.L., iar nu un prejudiciu produs societății.
Deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, așa cum bine a observat și Curtea de Apel Timișoara, nu se poate reține caracterul accesoriu al prezentei acțiuni în despăgubire, în condițiile în care nu s-a dovedit introducerea de către reclamantă a unei acțiuni în anularea actului administrativ vătămător (decizia de impunere nr. x/15.05.2015 - care, de altfel, este emisă pentru un alt contribuabil, nu pentru reclamantă).
Din actele dosarului rezultă că prejudiciul pretins de reclamantă nu este consecința doar a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/15.05.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, ci și a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 10 din 14.04.2015 emisă de Administrația Județeană a Finațelor Publice Timiș, în baza căreia a fost instituit sechestru asigurător asupra bunurilor imobile și mobile ale societății B. S.R.L. (conform procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/16.04.2015 și procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/16.04.2015).
În acest context, Înalta Curte constată că, în speță, sunt contestate acte și măsuri dispuse de autorități județene și regionale (Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara).
Prin urmare, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport cu rangul autorității publice emitente, competența materială de soluționare în primă instanță a cauzei revine Tribunalului Timiș.
Înalta Curte constată că, deși reclamanta a chemat în judecată și Agenția Națională de Administrare Fiscală - autoritate centrală, obiectul acțiunii de față așa cum a fost formulat de reclamantă nu se referă la nicio măsură dispusă de aceasta, făcând referire exclusivă la actele emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.
3.2. Temeiul legal al soluției adoptate
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timiș, în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 17 octombrie 2024.