ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4044/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă sub nr. x/2022, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate următoarele:

- dreptul fiecăreia de a încasa câte o indemnizație egală cu 7 indemnizații de încadrare lunare brute, calculată în raport de cuantumurile indemnizațiilor lunare brute de încadrare pe care le-au avut în luna anterioară pensionării noastre, indemnizații care li se cuvin în temeiul dispozițiilor art. 81 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, dispoziții în vigoare la data pensionării acestora;

- starea de discriminare în care se află în raport cu ceilalți judecători/procurori care fac parte din cadrul aceleiași categorii profesionale, și anume, din Familia Ocupațională "Justiție", cărora li s-a recunoscut, în baza unor hotărâri judecătorești definitive, dreptul de a încasa indemnizații egale cu 7 indemnizații de încadrare lunare brute, calculate în raport de cuantumurile indemnizațiilor lunare brute de încadrare pe care le-au avut în lunile anterioare pensionării, în temeiul dispozițiilor art. 81 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor;

De asemenea, au solicitat:

- obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și, respectiv, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în calitatea acestora de fost angajator, să le plătească câte o indemnizație egală cu 7 indemnizații de încadrare lunare brute, calculată în raport de cuantumurile indemnizațiilor lunare brute de încadrare pe care le-au avut în luna anterioară pensionării acestora, indemnizații care li se cuvin în temeiul dispozițiilor art. 81 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, ce au fost menținute prin dispozițiile art. 141 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, din 15 octombrie 2018);

- obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și, respectiv, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în calitatea acestora de fost angajator, la plata indemnizațiilor de mai sus, actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente acestora, ambele calculate de Ia data scadenței fiecărei sume de bani și până la data plății efective;

- obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la alocarea fondurilor necesare achitării sumelor menționate mai sus.

Reclamantele au apreciat că dispozițiile care restrâng acordarea acestor drepturi sunt neconstituționale, motiv pentru care a înțeles să ridice excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII din Ordonanță de Urgență nr. 130 din 17 decembrie 2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, prin care s-a dispus ca drepturile magistraților privitoare la acordarea celor 7 indemnizații la ieșirea la pensie să nu fie acordate în anul 2022.

2.1. Prin sentința nr. 318 din data de 21 martie 2024, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constatat din cuprinsul cererii de chemare în judecată că reclamantele au învestit instanța cu o acțiune având ca obiect neconstituționalitatea unei Ordonanțe de Urgență a Guvernului și obligația de plată a sumelor determinate de aplicarea acesteia, acțiune căreia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (1)-(5) din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul a mai reținut că prezentul litigiu nu poate fi calificat un litigiu de muncă, întrucât într-un astfel de litigiu nu se poate pretinde decât restituirea sumelor în conformitate cu dispozițiile din legislația muncii, iar nu ca urmare a constatării neconstituționalității unei ordonanțe de urgență.

Obligația de reparație a pagubei care reprezintă temeiul acțiunii reglementate de art. 9 din Legea nr. 554/2004 se fundamentează pe însăși adoptarea ordonanței cu privire la care se invocă excepția de neconstituționalitate, ceea ce înseamnă că, inclusiv, competența se stabilește prin raportare la autoritatea emitentă a ordonanței, care este Guvernul, și nu criteriul valoric, astfel că revine Curții de Apel competența de soluționare a prezentei cauze.

2.2. Prin sentința nr. 233 din data de 10 mai 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă; constatând ivit conflictul negativ de competență dintre Tribunalul Prahova și Curtea de Apel Ploiești, a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Ploiești a reținut că obiectul acțiunii deduse judecății este reprezentat de o pretinsă vătămare a dreptului reclamantelor de a încasa câte o indemnizație egală cu 7 indemnizații de încadrare lunare brute, calculată în raport de cuantumurile indemnizațiilor lunare brute de încadrare pe care le-au avut în luna anterioară pensionării acestora, indemnizații care li se cuvin în temeiul prevederilor art. 81 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, în vigoare la data pensionării acestora.

Rezultă că instanța competentă din punct de vedere material să judece prezenta cauză este secția specializată în materia conflictelor de muncă din cadrul tribunalului.

Conform prevederilor art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare "(1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul."

Așa fiind, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei nu se determină în raport de norma cu caracter general în materia contenciosului administrativ înscrisă în art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, ci în raport de dispozițiile menționate din Legea nr. 53/2003 față de natura litigiului de față, de conflict de muncă.

În raport de aceste dispoziții legale, Curtea a reținut că instanța competentă din punct de vedere material să judece prezenta cauză este tribunalul, iar din punct de vedere teritorial, este instanța în a cărei rază teritorială își are domiciliul, reședința sau locul de muncă, ori după caz sediul reclamantul.

Cum în prezenta cauză reclamantele își au domiciliul în județul Prahova, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată și din înscrisurile anexate, rezultă că, din punct de vedere teritorial, instanța competentă este Tribunalul Prahova, secția I civilă.

Este adevărat că reclamantele au invocat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1202 din 18 decembrie 2021, cu modificările și completările ulterioare, însă cererea de chemare în judecată nu se întemeiază pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, acest temei de drept fiind invocat pentru prima dată de tribunal în motivarea soluției de admitere a excepției necompetenței materiale, fără a fi pus în prealabil în discuția părților, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Rezultă că intenția reclamantelor a fost de a învesti instanța competentă în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale în baza Legii nr. 53/2003, fizionomia acțiunii reclamantelor fiind cea a unei cereri în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale, iar nu a unei acțiuni împotriva ordonanței Guvernului.

II. Decizia Înaltei Curți pronunțată în regulator de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 teza a II-a, art. 134 și art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente.

Prin demersul judiciar ce face obiectul dosarului de față, reclamantele urmăresc să obțină repararea pagubei ce le-a fost adusă ca urmare a punerii în aplicare a dispozițiilor art. VII din O.U.G. nr. 130/2021, prin care s-a dispus ca drepturile magistraților privitoare la acordarea celor 7 indemnizații la ieșirea la pensie să nu fie acordate în anul 2022, invocând totodată excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între instanțele sesizate îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu obiectul dedus judecății și prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reține, cu titlu preliminar, că raportul juridic litigios nu vizează dreptul la pensie, în sine, nefiind puse în discuție aspecte privind stabilirea unui atare drept sau neîndeplinirea, în fapt, de către pârâți, a unei obligații de achitare a pensiei.

Ceea ce au solicitat reclamantele prin cererea introductivă este, în esență, constatarea vătămării drepturilor ce li se cuvin în temeiul dispozițiilor art. 81 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, în vigoare la data pensionării acestora, vătămare survenită prin aplicarea modificărilor legislative a căror neconstituționalitate au invocat-o, precum și acordarea sumelor cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

În acest context, Înalta Curte constată că reperele cadrului procesual obiectiv al cauzei pendente sunt cele ale acțiunii în contencios administrativ reglementate de dispozițiile art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță. (5) Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative."

Învestită fiind cu analiza constituționalității prevederilor legale citate supra, Curtea Constituțională a României a stabilit cu valoare de principiu, prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2017, că art. 9 din Legea nr. 554/2004 reprezintă expresia prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituție și că prin aceste două texte legiuitorul a optat pentru încadrarea acțiunilor persoanelor vătămate prin ordonanțe ale Guvernului declarate neconstituționale în mecanismul acțiunilor în contencios administrativ, pornind de la premisa că fundamentul obligației de reparare a vătămării constă în însăși adoptarea ordonanțelor neconstituționale.

În opinia instanței de contencios constituțional, atât timp cât acțiunea reclamantului are ca scop înlăturarea efectelor ordonanței Guvernului, care se produc direct asupra unui drept sau interes legitim, vătămându-l, acesta are deschisă procedura specială prevăzută de art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, față de natura dreptului pretins și de scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție, demersul reclamantelor are ca scop înlăturarea efectelor O.U.G. nr. 130/2021, care se produc direct asupra dreptului acestora la încasarea unei indemnizații egale cu 7 indemnizații de încadrare lunare brute, astfel cum prevăd dispozițiile art. 81 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, apreciate de către reclamante ca fiind vătămătoare, fiind incidentă procedura specială reglementată de art. 9 din Legea nr. 554/2004 care prevede sesizarea CCR în vederea efectuării controlului de constituționalitate al actului Guvernului, sesizare ce a fost formulată în cauză.

Prin urmare, acțiunea reclamantelor intră în competența instanței de contencios administrativ, față de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în ceea ce privește determinarea instanței de contencios administrativ competente se reține incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (3) din aceeași lege.

Prevederile legale anterior evocate stabilesc două criterii pentru determinarea instanței de contencios administrativ competente, respectiv pozitionarea autorității publice emitente a actului administrativ (autoritate centrală sau locală) și valoarea impozitului, taxei, contribuției care face obiectul actului administrativ.

Raportat la obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, respectiv acordarea de despăgubiri în situația în care prevederile ordonanței de urgență vor fi declarate neconstituționale, competența materială de soluționare a cauzei de față revine secției de contencios administrativ a curții de apel.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 septembrie 2024.