ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2024

HOTĂRÂRE

13.02.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 07.02.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești – Procuror General, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova – Prim-Procuror, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București – Procuror General, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași – Prim-Procuror și Ministerul Justiției, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

obligarea pârâților, raportat la perioada în care au avut calitatea de angajatori ai acesteia, la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 și a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. – O.U.G. nr. 27/2006);

obligarea pârâților, raportat la perioada în care au avut calitatea de angajatori ai acesteia, la plata diferențelor salariale rezultate dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu 01.01.2020 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, precum și la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective;

emiterea de către Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. – O.U.G. nr. 27/2006).

A învederat că Tribunalul București este competent material și teritorial să judece cererea, în temeiul dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii și art. 127 alin. (3) din C. proc. civ.

În prealabil, reclamanta a arătat că a dobândit calitatea de procuror la data de 01.01.2020, potrivit Hotărârii secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1327/19.12.2019, fiind numită procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița, din cadrul Tribunalului Călărași. Prin Decretul nr. 472/23.04.2021 al Președintelui României, publicat în M. Of. al României nr. 444/26.04.2021, Partea l, raportat la Hotărârea secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 247/09.04.2021 a fost numită procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, din cadrul Tribunalului Prahova.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. (5

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2015 și interpretate prin deciziile nr. 23/2016, respectiv nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, O.U.G. nr. 20/2016, decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Legea nr. 153/2017, art. 1531 și 1535 din C. civ., art. 166 din Codul Muncii.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calitătii procesuale pasive și a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioarei datei de 07.02.2020, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În ședința din 13.04.2023 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București în soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2193/2023 din 13 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a hotărî astfel, instanța de trimitere reținând că reclamanta, cu domiciliul în municipiul Timișoara, are calitatea de procuror în cadrul Tribunalului Prahova începând cu data de 23.04.2021, precum și faptul că litigiul dedus judecății are natura unui litigiu de muncă, a învederat că instanța competentă a soluționa cauza se determinată potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, conform cărora, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.".

De asemenea, a subliniat că, la data introducerii acțiunii, 07.02.2023, erau abrogate dispozițiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 care prevedeau că "cererile referitoare la solutionarea unui conflict de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscriptie își are domiciliul sau după caz, sediul, sau locul de muncă reclamantul", precum și faptul că noua lege a dialogului social, nr. 367/2022, intrată în vigoare la 25.12.2022, nu mai conține dispoziții privind competența în cazul litigiilor de muncă.

Totodată, a reținut că dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., care reglementează o competență alternativă de ordine publică, nu sunt aplicabile deoarece reclamanta nu are calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, astfel încât aceasta nu avea obligația de a sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află parchetul de pe lângă instanța la care își desfășoară activitatea.

Față de împrejurarea că domiciliul reclamantei se află în municipiul Timișoara, aflat în circumscripția Tribunalului Timiș, în raport de dispozițiile art. 269 din Codul Muncii, a conchis că îi revine acestei instanțe competența să soluționeze cauza.

Ca urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată la 12 mai 2023 pe rolul Tribunalului Timiș – secția I-a Civilă, sub același număr unic, respectiv x/2023.

Învestit prin declinare, Tribunalul Timiș – secția I-a Civilă, prin sentința civilă nr. 1428/PI din 27 noiembrie 2023, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de conflict, a învederat că litigiul dedus judecății are ca obiect un drept rezultat din raportul de muncă pe care reclamanta, procuror, îl are cu angajatorul, Parchetul de pe langă Tribunalul Prahova.

În continuare, după evocarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., a reținut că acestea reglementează o competență teritorială de ordine publică, în sensul art. 130 alin. (2) din același cod, pe care judecătorul are obligația de a o invoca chiar și din oficiu, potrivit art. 131 raportat la art. 247 din același cod.

Admițând că art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este o normă specială de competență care se aplică atunci când reclamantul din cererea principală este o persoană care își desfășoară activitatea în justiție, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier și care impune, atunci când acțiunea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, să sesizeze una din instanțele judecătorești de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea/instanța inferioară acesteia, a conchis că instanța dintâi sesizată de reclamantă – Tribunalul București – este competentă a soluționa cauza, fiind instanța de același grad aflată în circumscripția Curții de Apel București, învecinată cu Curtea de Apel Ploiești.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 26.01.2024, sub numărul x/2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul București și Tribunalul Timiș – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Cererea de chemare în judecată are natura unui conflict individual de muncă, reclamanta, procuror, angajată în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, din cadrul Tribunalului Prahova, începând cu data de 23.04.2021, solicitând recunoașterea unor drepturi salariale.

Potrivit dispozițiilor art. 232 din Codul Muncii, procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că la data introducerii cererii de chemare în judecată – 07.02.2023, legea specială care reglementa soluționarea conflictelor colective și individuale de muncă – Legea dialogului social nr. 62/2011 – era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Această nouă lege a dialogului social nu mai reglementează soluționarea conflictelor individuale de muncă, stabilind exclusiv procedura de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

Prin urmare, neexistând o lege specială în raport cu Codul Muncii care să reglementeze soluționarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluționează în baza prevederilor Codului Muncii (Titlul XII, Jurisdicția muncii, art. 266 – art. 275) și ale C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, forma în vigoare la data sesizării instanței, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.".

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanțele aflate în conflict, Înalta Curte reține că aceste prevederi legale își găsesc aplicabilitatea atunci când cererea de chemare în judecată este formulată de un judecător/procuror/asistent judiciar/grefier sau împotriva unui judecător/procuror/asistent judiciar/grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze litigiu ori la o instanță inferioară acesteia cât și atunci când cererea de chemare în judecată este formulată de instanța de judecată sau împotriva instanței de judecată competentă să soluționeze litigiul ori când parte (reclamant sau pârât) este o instanță inferioară acesteia.

Reclamanta își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, din cadrul Tribunalului Prahova, așadar, la o unitate de parchet, iar competența materială de soluționare a cauzei aparține în primă instanță tribunalului. Nu este incidentă așadar norma imperativă de la art. 127 alin. (1) C. proc. civ. deoarece litigiul nu este de competența instanței pe lângă care funcționează ca procuror reclamanta și nici a unei instanțe inferioare, ci, dimpotrivă, pricina este de competența de primă instanță a unei instanțe superioare în grad (tribunalul), față de instanța (judecătorie), pe lângă care funcționează reclamanta având funcția de procuror.

Nici ipoteza de la art. 127 alin. (2

) din C. proc. civ., conform căreia dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, nu este incidentă în cauză deoarece pârâți în cauză sunt doar parchetele și Ministerul Justiției, iar nu instanța care ar fi competentă să judece pricina în primă instanță sau în calea de atac.

Cu alte cuvinte, în soluționarea unui conflict de muncă în care reclamanții au calitatea de procurori în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, dispozițiile art. 127 alin. (1), alin. (2

) și (3) din C. proc. civ., așa cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 310/2018, incidentă în raport de data introducerii acțiunii, nu sunt aplicabile, întrucât, pe de o parte, competența materială de soluționare a cauzei aparține, în primă instanță, tribunalului, iar pe de altă parte, pârâții sunt parchete de pe lângă instanțe și Ministerul Justiției, iar nu instanțe de judecată, prevederile art. 127 alin. (2

) din C. proc. civ. fiind de strictă interpretare.

Nefiind, așadar, incidente dispozițiile speciale precitate, cuprinse în art. 127 din C. proc. civ., se reține că sunt aplicabile prevederile generale referitoare la competență din Codul Muncii indicate supra, conform cărora competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține instanței/tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Întrucât reclamanta are domiciliul în municipiul Timișoara, în raza teritorială a Tribunalului Timiș, se impune a se reține că revine acestui tribunal competența de soluționare a cauzei.

Totodată, instanța supremă notează că instanța inițial sesizată de către reclamantă – Tribunalul București – este o instanță necompetentă absolut a soluționa litigiul dedus judecății, în cauză fiind vorba despre o necompetență de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., conform cărora necompetența este ordine publică și "în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.".

Fiind vorba despre o necompetență de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., excepția de necompetență teritorială a fost invocată din oficiu de către Tribunalul București la primul termen de judecată.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.