ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3853/2024

Ședința publică din data de 13 septembrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, la data de 06.03.2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Brașov, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de salarizare, pe numele reclamanților, prin care să fie salarizați având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

2.1. Hotărârea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 324 de la data de 8 mai 2023, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și pe pârâta Curtea de Apel Brașov, în favoarea instanței competente, respectiv în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, în esență, instanța a reținut că potrivit reglementărilor specifice personalului din sistemul justiției, din cuprinsul Anexei V a Legii 153/2017- art. 7, soluționarea acestor plângeri este de competența materială a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, arătând că reclamanții, care fac parte din categoria personalului salarizat potrivit art. 1 Cap. 8 din anexa V a Legii 153/2017, respectiv din cadrul personalului auxiliar de specialitate și personalului conex din cadrul instanțelor judecătorești, nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale ar fi trebuit potrivit textului de lege mai sus menționat, să se adreseze Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, și nu unui tribunal.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 660/12.04.2024 Curtea de Apel București a reținut că acțiunea reclamanților are ca obiect obligarea pârâților la emiterea unor noi decizii de stabilire a drepturilor salariale, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și că aceștia au invocat în susținerea pretențiilor formulate existența unui refuz nejustificat al pârâților de soluționare a cererii lor prin care au solicitat punerea în executarea a hotărârilor judecătorești ai căror beneficiari sunt.

În acest sens, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a constatat că prin acțiune nu s-a atacat vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau/și vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competența instanței prevăzute de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională al Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ci, dimpotrivă, prin acțiune s-a arătat expres că se solicită cenzurarea refuzului nejustificat de emitere a unui acte administrativ de recunoașterea a drepturilor salariale suplimentare.

Curtea de Apel București a apreciat că în cauză reclamanții contestă un act administrativ asimilat, mai exact afirmatul refuz nejustificat al pârâților de a emite noi decizii de stabilire a drepturilor salariale individuale ale reclamanților conform hotărârii judecătorești obținute de aceștia și raportat la calitatea părții pârâte și reținând și că nu este o autoritate publică centrală, în temeiul art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 127 alin. (2) și 21 C. proc. civ., a considerat că instanța sesizată de reclamanți era competentă să soluționeze prezentul litigiu.

Pentru aceste motive, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constatând ivit un conflict negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru a hotărî asupra conflictului negativ de competență, suspendând judecata în temeiul art. 134 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Examinând aspectele cauzei deduse judecății, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea Curții de Apel Brașov la emiterea unor decizii de salarizare prin care reclamanții să fie salarizați prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

De asemenea, Înalta Curte reține că reclamanții nu au formulat o plângere împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, așa cum prevăd dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Totodată, Înalta Curte mai reține că potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, contenciosul administrativ este definit ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Astfel, Înalta Curte reține că în cauză sunt incidente prevederile legale de drept comun în materia contenciosului administrativ, reglementate de art. 10 din Legea nr. 554/2004 care prevăd la alin. (1) că:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Potrivit art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține că:

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

În acest sens, constatând că legiuitorul a instituit prin articolul antemenționat o competență materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, fiind o competență materială de excepție, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispozițiile speciale prevăzute de art. 7 Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, motiv pentru care constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor de drept comun ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 având în vedere că pârâta Curtea de Apel Brașov nu este autoritate publică centrală și că în cauză se contestă refuzul nejustificat al pârâtei de a emite noi decizii de stabilire a drepturilor salariale.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și pe pârâta Curtea de Apel Brașov în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunțată astăzi, 13 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.