ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 636/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 07.03.2023 pe rolul Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Tribunalul Brașov și Curtea de Apel Brașov, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la emiterea unor noi decizii de salarizare, pe numele reclamantei, prin care să fie salarizată având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost personal auxiliar de specialitate la Judecătoria Brașov, până la data de 15.09.2022, iar pârâtul Tribunalul Brașov avea calitatea de angajator.

Prin sentința civilă nr. 396/22.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/2020, i-a fost recunoscut dreptul la o salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON si în continuare și pentru viitor.

Prin notificarea adresată angajatorului în data de 3.02.2023, a solicitat emiterea unor noi decizii de salarizare, pe numele acesteia, prin care drepturile salariale și sporurile aferente ale acestora să fie stabilite având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 tei, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, unde este cazul.

Prin adresa nr. x/7.02.2023 a Curții de Apel Brașov, a comunicat refuzul său de a emite o asemenea decizie, invocând tocmai dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Nemulțumită de refuzul angajatorului de a emite noi decizii de salarizare, înțelege ca, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru recunoașterea dreptului invocat.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Hotărârea Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 367 din data de 23.05.2023, Tribunalul Dâmbovița, secția a-II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Dâmbovița a reținut, în esență, că sunt incidente dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii nr. 153/2017, care prevăd competența exclusivă în favoarea Curții de Apel București.

Ca urmare a declinării competenței, dosarul a fost înregistrat la data de 22.06.2023 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub același număr de dosar, respectiv sub nr. x/2023.

Hotărârea Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 1507 pronunțată la data de 20.10.2023 Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis la rându-i excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița –Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a reținut, în esență că acțiunea reclamantei are ca obiect obligarea pârâților la emiterea unor noi decizii de stabilire a drepturilor salariale, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Curtea a constatat astfel că reclamanta invocă în susținerea pretențiilor formulate existența unui refuz nejustificat al pârâților de soluționare a cererii sale prin care a solicitat punerea în executarea a hotărârii judecătorești a cărei beneficiar este, reținând că, prin acțiune nu se contestă vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau/și vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competența instanței prevăzute de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V – Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională al Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Dimpotrivă, prin acțiune se arată expres că se solicită cenzurarea refuzului nejustificat de emitere a unui acte administrativ de recunoașterea a drepturilor salariale suplimentare.

Contrar celor reținute de Tribunalul Dâmbovița în sentința civilă de declinare a competenței, Curtea de Apel București a apreciat că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii și de la cea de drept comun în materia contenciosului administrativ, reglementată de art. 10 din Legea nr. 554/2004), care este de strictă interpretare și nu poate fi extinsă prin analogie.

Or, în speță, reclamanta nu a formulat o astfel de plângere și nu a produs argumente legate de procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite.

Prin urmare, dispozițiile speciale ale art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.

Cum în cauză reclamanta contestă un act administrativ asimilat, mai exact afirmatul refuz nejustificat al pârâților de a emite noi decizii de stabilire a drepturilor salariale individuale ale reclamantei conform hotărârii judecătorești obținute de aceasta, observând calitatea părților pârâte și reținând și că niciunul dintre pârâți nu poate fi considerat a fi o autoritate publică centrală, în temeiul art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 127 alin. (2) și 21 C. proc. civ., Curtea de Apel București a reținut că instanța sesizată de reclamantă, respectiv Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal era competentă să soluționeze prezentul litigiu.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Analizând prezentul conflict negativ de competență, în raport de hotărârile pronunțate, de obiectul litigiului și de normele legale incidente cauzei, Înalta Curte stabilește competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că în cauză ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

În speță, conflictul privește competența materială de soluționare a cauzei și s-a ivit în soluționarea cauzei în primă instanță.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Din perspectiva determinării cadrului analizei deferite soluționării în prezentul regulator de competență, Înalta Curte observă că aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces (Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) îl constituie chestiunea competenței materiale, privite din perspectiva ariei de reglementare a art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.

Din analiza cererii de chemare în judecată se reține că reclamanta, în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Brașov, până la data de 15.09.2022, a solicitat obligarea pârâților, respectiv a Curții de Apel Brașov, la emiterea unei noi decizii prin care să fie salarizată având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare.

În susținerea acestui petit, reclamanta a precizat că, prin notificarea adresată angajatorului în data de 03.02.2023, a solicitat emiterea unei noi decizii de salarizare, însă prin Adresa nr. x din data de 07.02.2023, angajatorul a comunicat refuzul său de a o emite, invocând dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Pe cale de consecință, obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamantei privind constatarea unui refuz pretins nejustificat al pârâtei Curtea de Apel Brașov de a emite decizie de salarizare în sensul celor solicitate de reclamantă și de obligare a pârâtei la emiterea unei astfel de decizii.

Astfel, în acord cu cele reținute de Curtea de Apel București și Înalta Curte, în regulator de competență, constată că, prin acțiune, se menționează expres că se solicită cenzurarea refuzului nejustificat de emitere a unui act administrativ de recunoașterea a drepturilor salariale suplimentare, fără a se contestă vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau/și vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competența instanței prevăzute de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V – Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională al Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, se reține că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.

Din această perspectivă se constată că, prin intermediul antereferitelor prevederi normative, legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal doar pentru ipotezele particulare ale litigiilor având ca obiect plângerile formulate împotriva actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale deja emise sau a hotărârilor date în soluționarea contestațiilor salariale. Or, astfel de prevederi reprezintă norme speciale în materia competenței instanțelor de contencios administrativ și sunt de strictă interpretare, fiind aplicabile doar cazurilor punctuale reglementate de legiuitor, fără a putea fi extinse, prin analogie, la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului vizat de Anexa V a Legii nr. 153/2017.

În speță, însă, reclamanta nu a formulat o astfel de plângere și nu a produs argumente legate de procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite.

Cum în cauză reclamanta contestă un act administrativ asimilat, în sensul reglementat de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, mai exact pretinsul refuz nejustificat al pârâților de a emite o nouă decizie de stabilire a drepturilor salariale individuale ale reclamantei conform hotărârii judecătorești obținute de aceasta, observând calitatea pârâților și reținând și că niciunul dintre aceștia nu poate fi considerat a fi o autoritate publică centrală, regulile de determinare a instanței competente sunt, din punct de vedere material, cele reglementate de art. 10 alin. (1) teza a I din Legea nr. 554/2004, prin aplicarea criteriului rangului autorității vizate de capătul principal al cererii, iar, din punct de vedere teritorial, cele reglementate de alin. (3) al aceluiași text normativ.

Dată fiind calitatea Curții de Apel Brașov de pârâtă în litigiul pendinte, precum și faptul că reclamanta a avut calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Brașov, până la data de 15.09.2022, în cauză devin incidente prevederile art. 127 alin. (2) indice 1 și alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora va fi sesizată una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanță pârâtă sau cea la care își desfășoară activitatea reclamanta. Dintre circumscripțiile învecinate, reclamanta a optat prin cererea de chemare în judecată, conform art. 127 alin. (2) indice 1 și alin. (3) ale aceluiași text normativ, pentru Tribunalului Dâmbovița.

În concluzie, în raport de aspectele învederate în paragrafele anterioare, se reține că, din punct de vedere material, prin aplicarea principiului rangului autorității reglementat de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aparține tribunalului competența de soluționare a prezentei cauze (dată fiind asimilarea Curții de Apel Brașov și Tribunalului Brașov unei autorități de rang local), iar din punct de vedere teritorial, urmare opțiunii exprimate de reclamantă, Tribunalului Dâmbovița.

Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 127 alin. (2)

1

și alin. (3) din C. proc. civ., va stabili competența materială de soluționare în primă instanță a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Brașov și Curtea de Apel Brașov în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența materială de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Tribunalului Brașov și Curtea de Apel Brașov în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 februarie 2024.