ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3799/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L., personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia - Colegiul de Conducere, plângere împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. 3/28.01.2022, prin care le-a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziilor nr. 99/15.12.2021 și nr. 101/28.12.2021 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, solicitând anularea în parte a Deciziei nr. 99/15.12.2021, respectiv a art. 2 din aceasta, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, și nu începând cu trei ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripției.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2029 din 11 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia - Colegiul de Conducere, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2029 din 11 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenții au susținut că articolul 1 din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. 99/15.12.2021 prevede că "începând cu data de 01.08.2016, procurorii din cadrul (...) parchetelor de pe lângă tribunale se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în condițiile prezentului ordin". Prin urmare, în opinia acestora conform art. 1 din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 a recunoscut printr-un act scris dreptul recurenților de a fi salarizați de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, și nu de 484,18 RON, cât a fost luată în considerare în toată această perioadă. Astfel, în opinia acestora, este vorba despre situația prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi. Prin urmare, prin emiterea Deciziei nr. 99/15.12.2021, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a renunțat la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv art. 2510 C. civ. Având în vedere aceste aspecte, recurenții au arătat că se constată că în urma emiterii din Deciziei Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021, sunt îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON față de 484,18 RON începând cu data de 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi, doar în acest mod putându-se respecta principiul egalității de tratament prevăzut de art. 5 din Legea nr. 53/2003 față de toți salariații. De asemenea, au susținut că se constată că, prin art. 4 din Decizia nr. 99/15.12.2021 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, s-a limitat în mod nelegal calcularea și plata diferențelor salariale făcându-se referire la termenul de prescripție de trei ani la care s-a renunțat chiar prin art. 1 din decizie, menționat. Trebuie precizat faptul că termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiune dacă nu a fost exercitat, ori, așa cum s-a arătat anterior, de la data emiterii din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din acesta decizie este total nelegală. În concluzie, recurenții au solicitat revocarea parțială și a Ordinului nr. 101 din data de 28 decembrie 2021, respectiv a art. 1 și 2 din actul administrativ, în sensul stabilirii drepturilor salariale fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pe considerentul că la momentul elaborării Legii nr. 153/2017 salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la acest act normativ, este calculat la o valoare sectorială mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv de 605,225 RON.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. În esență, a susținut că, în raport de dispozițiile art. 1 din Decizie interpretat coroborat cu art. 3 și 4, care reglementează modalitatea de stabilire și plată a drepturilor salariale în funcție de existența titlurilor executorii cu privire la titularii acestora, în cauză a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor decizie, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă prevăzut de art. 2517 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările formulate prin întâmpinare și prin raportare la dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nul. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de control judiciar amintește că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților. Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului. Înalta Curte constată că în declarația scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurenții nu evidențiază care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivul de casare antereferit, chiar dacă aceastea au fost invocate expres. Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată. Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticilor în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează. În acest context, așa cum s-a relevat mai sus, recurenții au indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se reține că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menționate. Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reținute ca temei al recursului. Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului. În lumina dispozițiilor legale antereferite și a considerentelor teoretice expuse, instanța de control judiciar constată că, în esență, recurenții au susținut următoarele aspecte: conform art. 1 din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 a recunoscut printr-un act scris dreptul recurentilor de a fi salarizați de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, și nu de 484,18 RON cât a fost luată în considerare în toată această perioadă; ne aflăm în situația prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 constituind actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi; prin emiterea Deciziei nr. 99/15.12.2021, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a renunțat la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv conform art. 2510 C. civ.; termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiune dacă nu a fost exercitat, ori, de la data emiterii din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din acesta decizie este total nelegală; au solicitat revocarea parțială și a Ordinului nr. 101 din data de 28 decembrie 2021, respectiv a art. 1 și 2 din actul administrativ, în sensul stabilirii drepturilor salariale fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pe considerentul că la momentul elaborării Legii nr. 153/2017 salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la acest act normativ, este calculat la o valoare sectorială mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv de 605,225 RON. Or, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: "Referitor la data de la care a fost acordat VRS 605,225, Curtea subliniază, încă de la început, că reclamanții susțin că sunt îndreptățiți a beneficia de acest VRS cu începere de la 01.08.2016, fără a se prevala de hotărâri judecătorești preexistente emiterii deciziei contestate, prin care să fi fost recunoscut, în beneficiul lor, în mod definitiv, VRS-ul indicat începând cu o dată anterioară celei de la care angajatorul a înțeles să le recunoască acest drept în vederea egalizării indemnizațiilor de încadrare din sistem, ci se întemeiază pe cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și prin Decizia nr. 55/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și pe o pretinsă recunoaștere a dreptului la VRS de 605,225 RON cu începere de la data de 01.08.2016 realizată prin chiar decizia atacată în speță. (…) Reclamanții, care au avut stabilite drepturile salariale începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la un VRS inferior celui pretins în prezenta cauză, nu au contestat actele de salarizare emise în acest sens de angajator, pentru a solicita fie anularea lor, cu efecte ex tunc, fie modificarea, cu efecte ex nunc, astfel că, de principiu, nu pot înlătura această pasivitate prin contestarea deciziei deduse judecății în dosarul de față, ce are ca obiect stabilirea voluntară, pe cale administrativă, în limita termenului de prescripție, a unui drept salarial, mai precis, a dreptului la acordarea VRS de 605,225 RON, recunoașterea acestui drept intervenind nu direct în temeiul legislației de salarizare anterioare Legii nr. 153/2017, ci doar în vederea eliminării unor situații discriminatorii, generate prin recunoașterea pe cale judecătorească ori administrativă, pentru o parte a personalului din sistemul justiției, a acestui VRS. Cu alte cuvinte, faptul că, prin decizia dedusă judecății, pârâtul a înțeles să acorde VRS 605,225 în limita termenului de prescripție, nu poate îndreptăți reclamanții să conteste modul în care le-au fost stabilite drepturile salariale în trecut, începând cu 01.08.2016, câtă vreme nu au uzat de căile procedurale conferite de lege pentru a-și exprima, la momentul respectiv, nemulțumirea în acest sens. A accepta o atare posibilitate ar echivala cu a impune angajatorului modificarea retroactivă a actelor emise anterior pentru stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților, or nu există niciun temei de drept pentru a i se pretinde aceasta autorității, printr-un demers judiciar ce vizează un act subsecvent, iar nu legalitatea respectivelor acte de salarizare din perioada 01.08.2016-15.12.2018. Interpretarea instanței nu contravine celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr. 9/2017 și 22/2020 pronunțate în recurs în interesul legii, căci acțiunea de față nu este una circumscrisă jurisdicției muncii, prin care să se urmărească obligarea angajatorului la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin actele ordonatorului de credite de stabilire a drepturilor salariale ori un litigiu de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, respectiv o acțiune de tipul celor avute în vedere de instanța supremă la pronunțarea deciziilor mai sus menționate, ci o acțiune în contencios administrativ ce are ca obiect legalitatea actului de salarizare. Concluzionând, Curtea arată că, fără a exclude dreptul reclamanților de a pretinde angajatorului ca la stabilirea drepturilor lor salariale să aibă în vedere dispozițiile legale privind egalizarea salariilor la nivel maxim, acest rezultat nu poate fi obținut, de principiu, decât prin contestarea, în condițiile legii, a actului de salarizare, fie ca efect al admiterii unei acțiuni în anulare, cu efecte pentru trecut, promovate în condițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, și, pentru perioada anterioară acestei legi, conform normelor similare din legile-cadru aplicabile ratione temporis, fie ca efect al cenzurării unui eventual refuz nejustificat de modificare, pentru viitor, a actului de salarizare necontestat în termen. Altminteri, ar rămâne fără efect dispozițiile legale ce prevăd o anumită procedură de contestare a actelor de stabilire a drepturilor salariale și s-ar eluda termenele speciale de decădere instituite pentru aceasta. În acest context, în ce privește pretinsa recunoaștere a dreptului la acordarea VRS 605,225 de la 01.08.2016 ce ar fi fost realizată prin art. 1 din Decizia nr. 99/15.12.2021 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și efectele acesteia asupra prescripției, susținerile reclamanților nu pot fi primite. Astfel, în privința regimului juridic al prescripției extinctive, sunt aplicabile dispozițiile C. civ..(…) În speță, actul de pretinsă recunoaștere a intervenit la data emiterii deciziei contestate, 15.12.2021, ulterior împlinirii termenului de prescripție de 3 ani pentru pretențiile aferente perioadei 01.08.2016-15.12.2018, astfel că în discuție nu poate fi decât o eventuală renunțare la dreptul de a invoca prescripția, instituție reglementată în cuprinsul prevederilor art. 2.507-2.511 C. civ. (…) Astfel, referirile emitentului actului din cuprinsul art. 1 al Deciziei nr. 99/15.12.2021 la data de 01.08.2016 nu pot fi interpretate ca o recunoaștere a dreptului începând cu acest moment și, implicit, ca o renunțare la prescripție, de vreme ce în același art. 1 se arată că salarizarea se face raportat la VRS 605,225, însă "în condițiile prezentei decizii", iar la art. 3 și 4 se face distincție între situația personalului care deține hotărâri judecătorești privind VRS 605,225, în cazul căruia recalcularea și plata se vor face conform acestora, și cea a personalului care nu deține asemenea hotărâri judecătorești, în cazul căruia se prevede expres că recalcularea și plata se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani raportat la data emiterii deciziei. Debitorul a înțeles așadar să opună în mod explicit prescripția extinctivă și a ales să nu renunțe la aceasta, manifestarea sa fiind lipsită de echivoc și în deplin acord cu prevederile legale, autoritatea pârâtă recunoscând drepturile salariale restante exclusiv în limita termenului de prescripție, așa cum îi permite art. 2.512 alin. (1) C. civ. Prin urmare, obligația de recunoaștere a drepturilor salariale aferente VRS 605,225 nu poate fi impusă în sarcina autorității cu ignorarea termenului de prescripție de trei ani, câtă vreme pârâtul a înțeles să se prevaleze de aceasta și nu i se poate pretinde să renunțe la acest drept." Așadar, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurenți calea de atac declarată, însă aceștia nu au formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute, nearătând modul în care au fost interpretate sau aplicate greșit prevederile legale incidente în cauză, prin argumentele invocate prin memoriul de recurs preluând parțial motive din acțiune fără a fi corelate cu argumentele instanței de fond, care a răspuns motivat la susținerile reclamanților. Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de admitere a acțiunii privind anularea actelor administrative în discuție nu au fost contestate, pe calea recursului, de către reclamanți. Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa. În concluzie, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte va constata nulitatea recursului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de reclamanți. PENTRU ACESTE MOTIVE,