ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3798/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 26 octombrie 2021, sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând anularea rezoluției inspectorului-șef din data de 7 octombrie 2021 dată în lucrarea nr. C21-1579, precum și a rezoluției de clasare nr. 2585 din 9 septembrie 2021 dispusă în lucrarea nr. C21-2290.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2309 din 12 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2309 din 12 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a susținut că hotărârea este întemeiată pe motive străine de natura pricinii, amintește și reține în mod sumar câteva din apărările reclamantei, apoi redă integral conținutul întâmpinării formulate de pârâta Inspecția Judiciară, cu menționarea numărului de dosare cu privire la cele două părți în discuție, judecătorul fondului refuzând cu stiintă să ia în considerare și să rețină criticile reclamantei argumentate pe texte de lege. A mai arătat că, în litigiul de față, analizarea legalității presupune analiza de către inspectorii judiciari a documentelor oficiale, reale, care dovedesc proprietatea și identitatea proprietarului averii abandonate în Bulgaria. Față de săvârșirea de către judecători, procurori, inspectori-judiciari cu rea-credință a multitudinii abaterilor disciplinare dovedite este evident și inacceptabil să fie primită argumentarea falsă că nu există motive de anulare a rezoluțiilor contestate și că analiza Inspecției Judiciare este una completă. Instanța de judecată nu este chemată să realizeze o reapreciere a elementelor stabilite de inspectorul judiciar, cu privire la acest aspect fiind invocate dispozițiile art. 45 1 alin. (4) lit. b), această dispoziție, în opinia sa, neavând niciun rost dacă judecătorii nu pot reaprecia elementele stabilite de inspectorul judiciar. Raportat la conținutul real, oficial al situației de fapt stabilită de Comisia Mixtă Română-Bulgară încă din luna septembrie 1940, urmează a se constata încălcarea cu stiință a normelor de drept material ori procesual, urmărind, acceptând vătămarea persoanelor, fiind dată o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea celor două rezoluții.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pe motiv că, în opinia sa, aspectele invocate nu se încadrează în motivele de casare ale art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. În esență, intimata a susținut că în mod temeinic Curtea de Apel București a înlăturat criticile reclamantei potrivit cărora rezoluția inspectorului-sef nu a analizat toate aspectele reclamate prin sesizarea formulată, reținând că, din prevederile art. 45 alin. (3) si ale art. 45 alin. (1) și (2) ale Legii nr. 317/2004, nu rezultă că inspectorul-sef nu efectuează propriile cercetări ale aspectelor invocate prin sesizare, ci ca analizează doar legalitatea rezoluției de clasare pronunțate în raport de motivele invocate de petentă prin plângerea adresată inspectorului-șef, iar în cazul în care apreciază că se impune completarea verificărilor, dispune admiterea plângerii și completarea verificărilor, situație în care, completarea se efectuează de către inspectorul judiciar, iar nu de inspectorul-sef. Așa fiind, rezoluția inspectorului-sef de soluționare a plângerii este legală și temeinică, fiind analizate si înlăturate argumentat criticile aduse de petentă cu privire la modul de instrumentare a sesizării disciplinare, iar, pe fond, fiind însușit în mod expres și argumentat raționamentul expus de inspectorul care a emis rezoluția de clasare. În consecință, instanța fondului a constatat că în mod legal inspectorul judiciar a reținut că nemulțumirile și criticile formulate de reclamantă nu conturează indicile săvârșirii abaterilor disciplinare invocate, nefiind identificate motive de legalitate cu privire la rezoluțiile contestate.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. Prin notele scrise depuse la dosar de reclamantă, aceasta a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON (50+50+100), din care 100 RON achitată pentru recurs. A invocat și faptul că cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, făcând trimitere la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 9/1998. La termenul de judecată din data de 12 septembrie 2024, Înalta Curte a reținut că restituirea taxei judiciare de timbru nu se justifică câtă vreme recurenta-reclamantă nu a formulat cerere privind reexaminarea modului de stabilire a taxei judiciare de timbru. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările fomulate prin întâmpinare și prin raportare la dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invoată prin întâmpinare și va constata că recursul formulat este nul. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de control judiciar amintește că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților. Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului. Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată. Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticilor în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează. În acest context, așa cum s-a relevat mai sus, recurenta a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Teza privind casarea hotărârii pentru existența de motive străine de natura pricinii privește situația în care toate considerentele hotărârii judecătorești nu au nicio legătură cu obiectul cauzei. De asemenea, se reține că, prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menționate. Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., reținute ca temei al recursului. Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului. În lumina dispozițiilor legale antereferite și a considerentelor teoretice expuse, instanța de control judiciar constată că, în esență, recurenta a susținut că, față de săvârșirea de către judecători, procurori, inspectori-judiciari cu rea-credință a multitudinii abaterilor disciplinare dovedite este evident și inacceptabil să fie primită argumentarea falsă că nu există motive de anulare a rezoluțiilor contestate și că analiza Inspecției Judiciare este una completă, precum și faptul că, Raportat la conținutul real, oficial al situației de fapt stabilită de Comisia Mixtă Română-Bulgară încă din luna septembrie 1940, urmează a se constata încălcarea cu stiință a normelor de drept material ori procesual, urmărind, acceptând vătămarea persoanelor, fiind dată o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, care cuprinde motive străine de natura pricinii și este nemotivată. Or, prima instanță a reținut, în esență, enunțând dispozițiile art. 45 și 45 1 alin. (3)-(5) din Legea nr. 317/2004, a apreciat că, din cuprinsul acestor dispoziții legale speciale, rezultă că instanța nu este chemată să realizeze o reapreciere a elementelor stabilite de inspectorul judiciar în urma căreia să dispună începerea cercetării disciplinare, ci exclusiv să verifice legalitatea rezoluțiilor contestate. Prin prezenta acțiune, reclamanta-petentă contestă rezoluția de clasare și rezoluția Inspectorului-Șef prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva acesteia, susținând în esență că inspectorul-șef al Inspecției Judiciare a refuzat în mod voit să-și îndeplinească atribuțiile de analiză, verificare și control a aspectelor sesizate prin memoriu, preluând practic rezoluția de clasare, astfel că rezoluția este nemotivată, nu cuprinde argumentele de fapt și de drept pe care se întemeiază, nu sunt analizate probatoriile, în realitate nu răspunde aspectelor invocate în sesizare. Curtea a constatat, cu referire la aspectele privind activitatea judecătorilor în dosarul nr. x/2012, instrumentat de judecătorii din raza Curții de Apel Constanța, precum și a dosarelor ce au avut ca obiect căile extraordinare de atac (dosarul nr. x/2016, având obiect revizuire și dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Constanța, având ca obiect contestație în anulare), că acestea au făcut obiectul analizei Inspecției Judiciare - Direcția de Inspecție Judiciară pentru Judecători în lucrarea nr. x/2017, în care s-a dispus prin rezoluția din 26 martie 2018 clasarea sesizării. Această soluție a fost contestată prin acțiune la Curtea de Apel București, formând obiectul dosarului nr. x/2018, soluționat prin sentința civilă nr. 4174 din 17 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă, prin care s-a respins acțiunea formulată împotriva rezoluțiilor Inspecției Judiciare, ca neîntemeiată. Prin urmare, constatând că aspectele sesizate au făcut obiectul verificărilor Inspecției Judiciare, soluția de clasare fiind menținută atât prin rezoluția inspectorului șef, cât și în urma promovării acțiunii judiciare la instanță, prin hotărârea judecătorească definitivă, în mod corect pârâta a arătat că nu va face o analiză a dosarelor menționate, menținându-și punctul de vedere exprimat prin rezoluția din 26 martie 2018. Similar, Curtea a reținut că nemulțumirile privind modul de soluționare a încheierii penale nr. 133/P/CP din 5 septembrie 2017 a Curții de Apel Constanța, prin care a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată împotriva ordonanței din 13 iunie 2017, dată în dosarul nr. x/2016 al DNA - Serviciul Teritorial Constanța, au făcut obiectul analizei Inspecției Judiciare în lucrarea nr. x/2018, în care s-a dispus prin rezoluția din 6 februarie 2018 clasarea sesizării. Această soluție a fost contestată prin acțiune la Curtea de Apel București, formând obiectul dosarului nr. x/2018, soluționat prin sentința civilă nr. 311 din 26 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (judecător B.), prin care s-a respins acțiunea formulată împotriva rezoluțiilor Inspecției Judiciare, ca neîntemeiată, recursul declarat împotriva acestei sentințe fiind respins prin decizia civilă nr. 2417 din 14 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (complet format din judecătorii C., D. și E.), definitivă, prin urmare nu vor mai fi analizate în prezentul dosar. În continuare, prima instanță a procedat la analiza legalității rezoluțiilor contestate sub aspectul modului de soluționare a sesizării prin care au exprimate nemulțumiri față de activitatea inspectorilor judiciari și a judecătorilor care au soluționat sesizarea disciplinară ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București (contestația formulată împotriva rezoluției de clasare din lucrarea nr. x/2018 a Direcției de Inspecție Judiciară pentru Procurori) și al dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București (contestația formulată împotriva rezoluției de clasare din lucrarea nr. x/2017 a Direcției de Inspecție Judiciară pentru Judecători). În legătură cu modul de soluționare a lucrării nr. x/2017 de către inspectorii judiciari, respectiv a acțiunii judiciare de către doamna judecător F. în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, judecătorul fondului a constatat că în mod corect prin rezoluțiile pronunțate pârâta a reținut că răspunderea disciplinară era prescrisă. Enunțând dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a reținut că, potrivit actelor dosarului, rezoluția de clasare a Inspecției Judiciare a fost dispusă la data 26 martie 2018, sentința civilă nr. 4174, prin care a fost soluționată acțiunea judiciară în dosarul nr. x/2018, a fost pronunțată la data de 17 octombrie 2018, sesizarea disciplinară a fost înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii la data de 11 iunie 2021, cu depășirea termenului de 2 ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. În aceste condiții, în mod legal prin rezoluția de clasare, menținută prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, s-a constatat că la data formulării sesizării disciplinare, prescripția răspunderii disciplinare era împlinită. În ce privește criticile din acțiune prin care se contestă rezoluția de clasare și rezoluția Inspectorului-Șef prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva acesteia, cu referire la aspectele sesizate cu privire la modul de soluționare a lucrării nr. x/2018 de către inspectorii judiciari, respectiv a acțiunii judiciare de către doamna judecător B. în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2417 din 14 aprilie 2021 în complet format din domnii judecători C., D. și E. Curtea de apel a constatat că reclamanta susține, în esență, că sesizarea sa disciplinară a fost tratată superficial, rezoluțiile nu sunt corespunzător motivate, fiind indicate în cuprinsul lor dispozițiile legale sau statuări generale fără a se face o aplicare concretă a acestora și că magistrații judecători împotriva cărora a formulat sesizarea au săvârșit abateri disciplinare întrucât, deși au avut la dispoziție, în fiecare dosar, documentele care reflectă situația reală privind adevăratul proprietar și persoana îndreptățită la despăgubiri ca fiind G., prin soluțiile pronunțate dovedesc că au fost de acord cu toate operațiunile de alterare a realității săvârșite de judecătorii Curții de Apel Constanța, secția I civilă, nu s-au împotrivit față de săvârșirea acestor fapte, refuzând în mod voit să efectueze verificarea falsului în înscrisuri, respingând în schimb toate sesizările, memoriile, cererile formulate. Enunțând dispozițiile art. 97 din Legea nr. 303/2004 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, dispozițiile art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituția României, a reținut că controlul exercitat de Inspecția Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraților și, implicit, cel al instanței de contencios administrativ asupra actelor autorității administrative menționate nu pot pune în discuție soluția procesuală, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale. Așa fiind, nu trebuie confundate atribuțiile ce incumbă pârâtei Inspecția Judiciară în materie disciplinară cu referire la magistrați cu desfășurarea controlului judiciar asupra actelor emise în cursul procesului civil sau penal. Altfel spus, partea pârâtă nu are potrivit normelor juridice în vigoare vreo atribuție de exercitare a unui control referitor la modul de purtare a unui proces civil sau penal, ci competența limitată se exercitată sub aspectul abaterilor disciplinare expres și limitativ indicate la art. 99 din Legea nr. 303/2004, nerevenindu-i în principiu să aprecieze asupra legalității procedurii desfășurate de judecător ori a soluției dispuse de acesta. În continuare, Cutea a observat că afirmațiile reclamantei privesc abaterea disciplinară de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Enunțând dispozițiile art. 99 1 din același act normativ cu privire la noțiunea de rea-credință și gravă neglijență, referitor la abaterea în discuție, Curtea a reținut că, din punctul de vedere al laturii obiective, trebuie să se identifice încălcarea de către magistrat a normelor de drept material sau procesual, iar nerespectarea acestor norme să fie neechivocă. Dacă în cazul relei-credințe, magistratul urmărește sau acceptă vătămarea unei persoane, ceea ce denotă o conduită intenționată a acestuia, în ipoteza gravei neglijențe, este necesar ca acea conduită să aibă consecințe grave în ceea ce privește drepturile procesuale ori substanțiale ale părților, într-un litigiu; totodată, în acest din urmă caz, este necesar ca magistratul să manifeste o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, iar nerespectarea normelor să poată fi caracterizată ca fiind o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare. În acest context, față de acțiunea de față și sesizarea formulată în procedura administrativă, reclamanta a pornit în demersurile sale vizând materia răspunderii disciplinare a magistraților de la o premisă eronată, anume aceea că ar fi revenit Inspecției Judiciare competența de efectuare a unui control detaliat de legalitate asupra modului în care se desfășoară procedura de soluționare a acțiunii judiciare în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, inclusiv asupra soluțiilor pronunțate în primă instanță și în calea de atac. Or, Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 317/2004 nu conferă Inspecției Judiciare o atribuție similară aceleia deținute de o instanță de control judiciar, anume de a verifica legalitatea și temeinicia activității judiciare, prin analiza modului în care a fost stabilită situația de fapt, respectiv a fost aplicat și interpretat dreptul procesual și dreptul substanțial în desfășurarea în concret a judecății. Analiza pretinsă de reclamantă în scopul confirmării afirmațiilor sale are ca finalitate infirmarea raționamentului judiciar dezvoltat în soluționarea acțiunii judiciare și a recursului, prin hotărârile judecătorești pronunțate, iar acele critici implică efectuarea în cauza de față a unui control specific celui judiciar dintr-o cale de atac, nu verificarea legalității unui act administrativ unilateral emis de Inspecția Judiciară, ce nu deține atribuția de instanță judecătorească susceptibilă de învestire cu o cale de atac. În mod suplimentar, Curtea a subliniat că, sub aspectul laturii subiective, magistratul care acționează cu rea-credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate constituind nemulțumiri subiective ale reclamantei față de inspectorii judiciari și judecătorii care au avut competențe în soluționarea sesizării disciplinare formulate. Finalmente, prima instanță a constatat că nu s-a învederat prin sesizarea formulată de reclamantă cum anume soluțiile reflectate în dosarul nr. x/2018 sunt rezultat al încălcării grave, neîndoielnice și nescuzabile, a normelor de drept material ori procesual În ce privește critica prin care se susține că inspectorii judiciari nu au cercetat nimic din aspectele învederate prin sesizare, Curtea a apreciat că nu poate fi reținută față de dispozițiile art. 73 din Legea nr. 317/2004. Astfel, contrar susținerilor reclamantei, s-a reținut că inspectorii judiciari au respectat normele menționate sub aspectul verificărilor necesare a fi efectuate în soluționarea sesizării/plângerii reclamantei, concluzia trasă de inspectorul judiciar din toate lucrările efectuate fiind aceea a lipsei indiciilor de săvârșire a vreunei abateri disciplinare. Această concluzie a fost în mod corect argumentată în actele administrative contestate în care s-a indicat faptul că verificările prealabile efectuate au permis soluționarea sesizării și a plângerii prealabile, cu sublinierea faptului că interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra utilității administrării probelor și luării unor măsuri procesuale în cauza dedusă judecății sunt de esența actului de judecată, fiind excluse controlului administrativ asupra lor. Or, hotărârile judecătorești pronunțate nu pot fi desființate decât în căile de atac prevăzute de lege, iar nu în procedurile administrative în fața Inspecției Judiciare. Faptul Inspecției Judiciare de a proceda la clasarea sesizării reclamantei nu permite prezumția de superficialitate în analiză/cercetare, atâta vreme cât soluția nu apare ca fiind arbitrară, ci este rezultatul unui raționament argumentativ, conținând motive de fapt și de drept detaliate în concret de emitentul actelor. Curtea a înlăturat și criticile reclamantei potrivit cărora rezoluția inspectorului-șef nu analizează toate aspectele reclamate prin sesizarea formulată, reținând că din prevederile art. 45 alin. (3) și ale art. 45 1 alin. (1) și (2) ale Legii nr. 317/2004 rezultă că inspectorul-șef nu efectuează propriile cercetări ale aspectelor invocate prin sesizare, ci analizează doar legalitatea rezoluției de clasare pronunțate în raport de motivele invocate de petentă prin plângerea adresată inspectorului-șef, iar în cazul în care apreciază că se impune completarea verificărilor, dispune admiterea plângerii și completarea verificărilor, situație în care, completarea se efectuează de către inspectorul judiciar, iar nu de inspectorul-șef. În atare circumstanțe, nici nu este de așteptat ca în rezoluția de soluționare a plângerii să se analizeze toate aspectele de fapt aduse la cunoștință prin sesizare. Așa fiind, judecătorul fondului a concluzionat că rezoluția inspectorului-șef de soluționare a plângerii este legală și temeinică, fiind analizate și înlăturate argumentat criticile aduse de petentă cu privire la modul de instrumentare a sesizării disciplinare, iar pe fond fiind însușit în mod expres și argumentat raționamentul expus de inspectorul care a emis rezoluția de clasare. Așadar, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurentă calea de atac declarată, însă aceasta nu au formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute, nearătând argumentele pentru care apreciază că aceasta este nemotivată sau că ar cuprinde numai motive străine de natura pricinii, sau modul în care au fost interpretate sau aplicate greșit prevederile legale incidente în cauză, prin argumentele invocate prin memoriul de recurs, preluând motive din acțiune fără a fi corelate cu argumentele instanței de fond, care a răspuns motivat la susținerile reclamantei. Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de admitere a acțiunii privind anularea actelor administrative în discuție nu au fost contestate, pe calea recursului, de către reclamantă. Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa. În concluzie, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte va constata nulitatea recursului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară și va constata nulitatea recursului formulat de reclamantă. PENTRU ACESTE MOTIVE,