Decizia nr. 3611/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 388/2024 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.12.2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor suspendarea deciziei ORDA nr. 106/06.12.2023, până la soluționarea pe fond a cauzei.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 388 din 07 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociația pentru Drepturi Conexe în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, ca neîntemeiată și a respins cererile de intervenție accesorie în susținerea cererii reclamantei formulate de Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - Credidam, A. și Uniunea Producătorilor de Film și Audiovizual din România - Asociația Română de Gestiune a Operelor din Audiovizual - UPFAR-ARGOA, ca neîntemeiate.

Cererile de recurs ce fac obiectul judecății Împotriva sentinței nr. 388 din 07 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au promovat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociația pentru Drepturi Conexe și intervenienta accesorie Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - Credidam. 3.1. Recursul promovat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociația pentru Drepturi Conexe Reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociația pentru Drepturi Conexe (UPFR) a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia si casarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de suspendare a executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: In fapt, cererea de suspendare a fost respinsa motivat de faptul ca nu s-a dovedit existenta unui caz bine justificat si nici a unui prejudiciu iminent, considerând ca aspectele invocate comporta o analiza a fondului dreptului dedus judecății, ceea ce nu poate fi primit in procedura speciala a suspendarii actului administrativ. Contrar celor reținute de instanța de fond, a supus atenției mai multe împrejurări de fapt si de drept care, in aparenta lor, fara a fi necesara o cercetare/judecare a fondului dedus judecății (sub aspectul nelegalității actului administrativ), susțin o bănuiala legitima asupra nelegalității deciziei contestate. Recurenta a arătat că instanța nu poate limita cercetarea cererii (de suspendare) doar la o analiza sumara a actului administrativ, fără a se apleca cu toata răspunderea asupra motivelor de fapt si de drept care constituie elementele unui caz bine justificat. In aparenta dreptului dedus judecații, instanța are obligația de a se pronunța pe toate aspectele pentru care a considerat ca sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat, inclusiv de a intelege (pentru aprecierea corecta a motivelor de suspendare) efectele determinate de actul administrativ contestat. Instanța de fond nu s-a pronunțat pe toate motivele invocate, respectiv pe analiza cazului justificat in raport de o hotărâre judecătoreasca care împarte remunerația pentru copia privata (inclusiv prin procedeu digital) la 3 categorii de titulari de drepturi (autori -editori, artiști si producători) inclusiv pentru perioada in discuție, iar nu la 4 categorii cat prevede decizia contestata; acolo unde a analizat problema "repartizării" drepturilor către editorii de publicații de presa, analiza este superficiala si chiar contradictorie in argumente si trădează faptul ca nu a înțeles pe deplin care sunt efectele actului administrativ in discuție, prejudiciul iminent si consecințele măsurii de intrare in legalitate asupra activității economice a UPFR. Or, analiza acestor aspecte (efectele actului administrativ, consecințele concrete/directe asupra activității organismului de gestiune colectiva, temeiurile de drept invocate) nu poate fi scuzata de neprejudecarea fondului dreptului dedus judecații. Un prim aspect se refera la soluția pronunțată în dosarul civil nr. x/2019 de la secția a-IV-a civilă a Tribunalului București, prin care, in sentința civila nr. 1110/07.11.2023, instanța civila specializata in materia proprietății intelectuale a stabilit ca remunerația în discuție (prevăzuta de art. 116 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 69/2022) presupune o împărțire in mod egal intre 3 categorii de titulari de drepturi, respectiv intre fi) autori si editori, (2) artiști interpreți (3) producători, deci o impartire la 3 (si nu la 4 cat prevăzuse decizia contestata). Hotărârea instanței din dosarul menționat (neatacata de niciuna din părți sub aspectul acestei împărțiri) reprezintă un fapt juridic suficient de puternic pentru a ridica problema daca impartirea remunerației la 4 categorii de titulari de drepturi, respectiv autori-editori, artiști interpreți, producători si editori de publicații de presa, asa cum prevede decizia contestata, este sau nu corecta. Chiar daca hotărârea respectiva nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, ea constituie un fapt judecat, care, prin efectul ei pozitiv, beneficiază de o prezumție de legalitate in privința soluției date în legătura cu împărțirea remunerației compensatorii pentru copia privata (prin procedeu digital, inclusiv pentru perioada in discuție, începând cu aprilie 2022- in prezent), care nu trebuie contrazisa printr-o alta soluție ulterioara, cu atât mai mult, de un act administrativ ulterior emis. In condițiile in care o instanța civila a decis ca remunerația compensatorie pentru copia privata trebuie sa fie împărțita la 3 categorii de titulari de drepturi, respectiv la autori-editori, artiști si producători, deci nu la 4 categorii, ținând cont de modificările aduse de Legea nr. 69/2022 (prin care s-a implementat Directiva 790/2019) la Legea nr. 8/1996 rep. inclusiv la art. 116 din lege), se ridică problema corectei împărțiri (a instanței sau a ORDA); consideră recurenta că soluția instanței primează sub acest aspect si nu decizia autorității publice. Așadar, se evidențiază un fapt juridic in raport de soluția unei instanțe referitor la problema împărțirii remunerației intre categoriile de titulari de drepturi pe care instanța de fond nu a avut-o in vedere la soluționarea cauzei. Împrejurarea ca decizia contestata a fost dată după pronunțarea instanței in dosarul sus-mentionat ridica serioase suspiciuni asupra legalității ei. Deși a cerut explicații ORDA in legătura cu impactul pe care masurile de intrare in legalitate il pot avea asupra hotărârii menționate, ORDA a evitat sa clarifice acest subiect (a se vedea in acest sens răspunsul ORDA nr. 308/05.02.2024). In concluzie, cazul bine justificat este dovedit in raport de hotărârea instanței din dosarul sus-mentionat care arunca asupra deciziei ORDA o bănuiala serioasa asupra legalității actului administrativ contestat. Un al doilea aspect care dovedește un caz bine justificat este legat de operațiunea tehnica de "repartizare" a remunerației in discuție "către editorii de publicații de presa" in raport de dispozițiile legale invocate in cererea introductiva. Analiza acestui aspect nu presupune o prejudecata a fondului, cum eronat a pretins instanța de fond, ci o înțelegere necesara, deci obligatorie, din partea instanței, a modului in care se realizează efectiv repartiția drepturilor si ce presupune ea din punct de vedere operațional, faptic, in planul activității de gestiune colectiva. Tocmai, înțelegând aceste elemente de fapt si de drept (care circumscriu teza cazului bine justificat) instanța poate aprecia in concret asupra existentei (sau nu) unui astfel de caz bine întemeiat, adică neîndoielnic, cu privire la bănuiala legitima asupra nelegalității actului administrativ. Deși instanța de fond a reținut corect ca gestiunea colectiva a remunerației compensatorii pentru copia privata este una obligatorie, care se realizează exclusiv prin intermediul unui organism de gestiune colectiva, in temeiul dispozițiilor art. 145 alin. (1), art. 115 din Legea nr. 8/1996 rep. si ca, in situația in care autorul sau titularul de drepturi nu este reprezentat de niciun organism de gestiune colectiva, competenta revine organismului care este desemnat de către ORDA in condițiile legii (tinand cont de reprezentativitatea acestuia, capacitatea economica si categoria de drepturi gestionate), astfel cum este prevăzuta de art. 159 din Legea nr. 8/1996 rep., conchide totuși ca nu se justifica in fapt nicio stare de imposibilitate in repartizarea remunerației, fără a urmări pana la capăt raționamentul juridic care se deduce din dispozițiile legale sus-mentionate. Astfel, instanța de fond avea posibilitatea sa observe (fără a fi necesara o cercetare speciala in acest sens) ca ORDA nu a indicat prin decizia contestata niciun organism de gestiune colectiva care sa colecteze remunerația cuvenita editorilor de publicații de presa. În acest context, se referă la B. care la momentul emiterii deciziei era in curs de înregistrare a statutului ca organism de gestiune colectiva (la Judecătoria Sectorului 1) si care, astfel, nu putea sa fie luata in calcul la repartizarea remunerațiilor către aceasta asociație, in ciuda faptului ca aceasta asociație fusese avizata de ORDA ca organism de gestiune colectiva in domeniul editorilor de publicații de presa in noiembrie 2023. Simpla avizare a B. (ca sa funcționeze ca organism de gestiune colectiva) nu echivalează cu dreptul organismului respectiv de a incasa sume pentru o anumita categorie de titulari. Acest fapt juridic - lipsa indicării prin decizie a unui astfel de organism- nu le poate fi imputat prin masurile de intrare in legalitate dispuse cu titlu sancționator, fiind un fapt juridic cat se poate de evident pe care instanța avea îndatorirea sa-l retina in susținerea cazului bine justificat. Un alt fapt juridic pus in dezbatere a fost legat de ceea ce înseamnă "repartizare" din punct de vedere operațional, dezbatere care era necesara inclusiv din perspectiva punerii in aplicare a masurilor de intrare in legalitate. ORDA s-a exprimat in întâmpinare ca prin "repartizare" s-ar intelege o simpla împărțire a remunerației intre cele patru categorii de titulari, fără a fi relevant mai departe către ce organisme de gestiune se repartizează aceste remunerații (ceea ce este absurd), argumentație care nu poate fi primita tocmai din perspectiva dispozițiilor art. 145 alin. (1), art. 115 si art. 159 din Legea nr. 8/1996 rep. (pe care chiar instanța Ie-a reținut), in sensul ca repartiția acestei remunerații nu poate fi efectuata decât către un organism de gestiune colectiva pe care ORDA avea îndatorirea de a-l fi indicat prin decizia contestata, ceea ce nu s-a întâmplat. Din perspectiva legii, prin repartizare se înțelege procesul de alocare a unor sume de bani fie către titularii drepturilor de autor, fie către organismele beneficiare, după caz, ținând cont de sursa de colectare si de criteriile de repartiție. In cazul copiei private, pentru argumentele de mai sus, repartiția nu poate fi efectuata decât către alte organisme de gestiune colectiva beneficiare, nu către titularii de drepturi in mod direct, fie ei si editori de publicații de presa. O situație similara este si in dosarul civil sus-menționat in care s-a pus problema stabilirii cotelor de repartizare a remunerațiilor intre organismele de gestiune colectiva beneficiare, existente la data pronunțării soluției. Pentru identitate de rațiune, si-n prezenta cauza repartiția presupune plata acestor remunerații către organismele de gestiune colectiva beneficiare. Din aceasta perspectiva, a criticat decizia de intrare in legalitate ca fiind neclara si astfel nu respecta prevederile art. 188 din Legea nr. 8/1996 rep. Acest fapt juridic, legat de neclaritatea masurilor in ceea ce privește repartizarea, este cu atât mai evident cu cat poziția ORDA in privința acestor masuri a fost oscilanta, in prima faza a considerat ca UPFR are îndatorirea de a consemna procentul (adică 25%) din remunerația compensatorie pentru copia privata prin procedeu digital intr-un cont la dispoziția editorilor de publicații de presa, situație in care orice editor de publicații de presa sa aibă posibilitatea de a pretinde si de a primi in mod direct de la UPFR plata acestei remunerații (măsura care este evident lipsita de fundament legal), iar in faza a doua, a considerat ca UPFR trebuie sa procedeze doar la o impartire la 4 a remunerației in discuție, fara a clarifica ce anume va face UPFR cu procentul din remunerație pretins cuvenita editorilor de publicații de presa. Legat de operațiunile tehnice, de evidenta financiara si contabila a sumelor respective, ORDA ne-a comunicat ca ramane la latitudinea UPFR, punandu-i in situația de a nu avea o reprezentare completa a masurilor dispuse. De altfel, a revenit către ORDA cu solicitări ulterioare emiterii deciziei, in care i-a solicitat punctul de vedere cu privire la operațiunile pe care le poate întreprinde in aplicarea deciziei de intrare in legalitate, fara ca ORDA sa îi lămurească (răspunsul primit de la ORDA cu nr. 377/05.02.2024). Aceasta incertitudine in aplicarea masurilor de intrare in legalitate se răsfrânge si asupra chestiunilor legate de evidenta financiara si contabila, in fapt, neputând aloca sume de bani unor persoane, fără ca acestea sa fie clar determinate (fie ca sunt organisme de gestiune colectiva, fie ca sunt titulari de drepturi); doar când acestea sunt determinate, identificate, se poate realiza repartiția sumelor către acestea. Prin urmare, se constată o imposibilitate obiectiva de repartizare a remunerațiilor către categoria de titulari ai editorilor de publicații de presa, in ciuda celor reținute eronat de instanța de fond. A treia critica este legata de caracterul retroactiv al masurilor de intrare in legalitate. Instanța de fond a respins aceasta critica, întrucât s-ar încadra situațiilor cazului bine justificat, "necomportând o vădita si de neînlăturat nelegalitate ce ar impune suspendarea actului". Cu titlu prealabil, masurile administrative de intrare in legalitate trebuie sa aibă aplicabilitate pentru viitor, nu si pentru trecut (retroactiv), in sensul solicitat prin prezenta decizie. Dispoziția ORDA de a efectua repartizarea remunerației compensatorii pentru copia privata începând cu 04.04.2022 pentru editorii de presa, deci pentru trecut, transforma măsura de intrare in legalitate intr-o măsura reparatorie sau, mai degrabă, recuperatorie, in beneficiul acestei categorii de titulari (a editorilor de publicații de presa) sau, mai degrabă, in beneficiul organismului de gestiune colectiva B., aflat in curs de constituire (dar fără a-l nominaliza in decizie), ceea ce nu este conform prevederilor art. 184 din Legea nr. 8/1996 rep. De altfel, împărțirea remunerațiilor intre categoriile de titulari de drepturi este realizata doar prin intermediul organismelor de gestiune colectiva, astfel ca acestea sunt cele chemate sa-si justifice calitatea de reprezentanți ai titularilor beneficiari si cota cuvenita, potrivit legii si a criteriilor prevăzute de aceasta. Din acest punct de vedere, măsura de intrare in legalitate dispusa retroactiv justifica bănuiala legitima ca decizia nu este decât o intervenție nepermisa in raporturile dintre organismele de gestiune colectiva beneficiare, realizata in beneficiul unei persoane anume (insa nenumita in decizie, din motive evidente, ca la momentul emiterii deciziei nu era constituita ca organism de gestiune colectiva), folosindu-se de autoritatea publica pentru a determina UPFR sa aloce 25% din sumele colectate acestui organism B.. In acest sens, se referă si la practica judecătoreasca in materie (in problema sesizata), cu trimitere la decizia civila nr. 136A/28.09.2012 a Curții de Apel București (hotărâre prin care s-a modificat o hotărâre arbitrala in care s-a pus problema împărțirii remunerației pentru dreptul de retransmitere prin cablu și pentru remunerația compensatorie pentru copia privata, intre C. si D.. In ceea ce privește prejudiciul iminent, instanța de fond retine ca nu se justifica iminenta unei pagube in condițiile in care sumele in discuție (respectiv 25% din remunerația compensatorie pentru copia privata prin procedeu digital, adică peste 12.677.870 RON - cat reprezintă 25% pentru perioada aprilie 2022 - august 2023) nu ar presupune o păgubire a UPFR, ci ar fi doar o problema de gestionare a lor, ceea ce este eronat. În realitate, se invocă prejudicierea patrimoniului organismelor de gestiune colectiva beneficiare, inclusiv a UPFR, cu reținerea unei cote din sumele cuvenite, pentru a fi constituita cota pretinsa pentru editorii de publicații de presa. Mai simplu spus, ca urmare a repartiției impuse de ORDA din decizia de intrare in legalitate, UPFR, împreuna cu celelalte organisme beneficiare, vor fi diminuate corespunzător cotele fiecăruia pentru a fi constituita si repartizata cota de 25 %. Prin urmare, nu este vorba despre o gestionare a sumelor ci despre o diminuare a drepturilor cuvenite. Aceasta critica trebuie analizata in contextul prevederilor Directivei 790/2019 care prevede ca editorii de publicații de presa sunt din aceeași categorie a editorilor (de cărti, de publicații științifice, de publicații muzicale, etc), fara a putea beneficia de un statut aparte si ca acești editori pot justifica dreptul la o cota parte din remunerația cuvenita autorilor, in temeiul acordurilor pe care aceștia le au încheiate cu autorii, respectând si sistemele existente de partajare a remunerațiilor intre autori si editori (in România remunerația intre aceștia impartindu-se in mod egal), nicidecum a fi constituita o cota procentuala de 25 % in beneficiul editorilor de publicații de presa, după interpretarea pe care ORDA o aduce prevederilor art. 116 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 rep.; recurentele au mai invocat Considerentul 60 al Directivei nr. 790/2019. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ. 3.2. Recursul promovat de intervenienta accesorie Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - Credidam Intervenienta ASOCIAȚIA CENTRUL ROMÂN PENTRU ADMINISTRAREA DREPTURILOR ARTIȘTILOR INTERPREȚI (CREDIDAM) a formulat recurs împotriva aceleiași sentinței, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii, si suspendarea efectelor Deciziei ORDA nr. 106/06.12.2023 până la soluționarea pe fond a pricinii. În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că Asociația CREDIDAM a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea UPFR, cerere care a fost admisă, solicitând admiterea cererii de suspendare a efectelor produse de Decizia ORDA nr. 106/06.12.2023 privind dispunerea măsurilor de intrare în legalitate a organismului de gestiune colectivă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România -Asociația pentru Drepturi Conexe (UPFR) ca fiind întemeiată. Prin decizia recurată, cererea de suspendare formulată de UPFR a fost respinsa motivat de faptul ca nu s-a dovedit existenta unui caz bine justificat si nici a unui prejudiciu iminent, considerând ca aspectele invocate comporta o analiza a fondului dreptului dedus judecații, ceea ce nu poate fi primit in procedura speciala a suspedarii actului administrativ. Cu titlu prealabil, se arată că instanța nu poate limita cercetarea cererii (de suspendare) doar la o analiza sumara a actului administrativ, fără a se apleca cu toata răspunderea asupra motivelor de fapt si de drept care constituie elementele unui caz bine justificat. Recurenta-intervenientă a reluat toate susținerile din recursul formulat de reclamantă, dar a adăugat faptul că, pentru intervenientă, în calitate de organism beneficiar, sumă cuvenită și virată este de 1.457.681,91 RON; în măsura în care se va menține decizia instanței de fond, iar efectele actului administrativ nu vor fi suspendate, această sumă trebui să intre în calculul sumelor pe care UPFR este obligat să le repartizeze potrivit dispozițiilor din decizia de intrare în legalitate. Într-un astfel de caz, suma ar trebui recuperată de titularii de drepturi persoane fizice, ceea ce pare imposibil de realizat, deoarece astfel de venituri fac parte din categoria celor care nu pot fi executate silit. Asupra acestui argument, instanța de fond nu s-a aplecat. In drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză 4.1. Întâmpinarea depusă de intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturi de Autor Pârâtul OFICIUL ROMAN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR (ORDA) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca rămase fără interes. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Ca urmare a verificării informațiilor/documentelor puse la dispoziție de către UPFR în termenul instituit de art. 184 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ORDA a constatat și a comunicat organismului de gestiune colectivă, prin adresa nr. x/24.04.2024, faptul că măsurile necesare intrării în legalitate dispuse prin Decizia nr. 106/06.12.2023 au fost îndeplinite. Astfel, întrucât reclamanta a executat actul administrativ ce face obiectul cauzei, o eventuală soluție de admitere a recursului nu i-ar aduce niciun folos practic, interesul acesteia nemaifiind actual. În cauză, devin incidente dispozițiile art. 33 din C. proc. civ., condiția justificării unui interes nefiind îndeplinită în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. 4.2. Întâmpinarea depusă de intervenienta accesorie CREDIDAM ASOCIAȚIA CREDIDAM a formulat întâmpinare față de recursul depus de UPFR, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii, si, astfel, suspendarea efectelor Deciziei ORDA nr. 106/06.12.2023 până la soluționarea pe fond a pricinii. În motivarea întâmpinării, au fost reluate susținerile din cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursului În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 10.05.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11.06.2024, în ședință publică, cu citarea părților. Acțiunea în anulare aferentă prezentei cereri de suspendare face obiectul dosarului nr. x/2024 al Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 6.1. Asupra excepției lipsei interesului recursului, invocată de intimata ORDA Intimata-pârâtă a invocat excepția lipsei de interes a recursului, cu motivarea că reclamanta a executat actul administrativ ce face obiectul cauzei, astfel că o eventuală soluție de suspendare a executării actului administrativ nu i-ar mai aduce niciun folos practic. Înalta Curte constată că deși ipoteza invocată teoretic ar putea conduce la lipsa de interes a demersului de suspendare a executării actului, cât timp partea a executat deja acest act, nu aceasta este situația din cauza de față. În fapt, prin decizia nr. 106/06.12.2023 emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, s-a stabilit ca repartizarea remunerației compensatorie pentru copia privată începând cu data de 04.04.2022, în cazul copiilor înregistrare prin procedeu digital, în mod egal, între cele patru categorii(autori și editori, artiști interpreți sau executanți, producători, editori de publicații de presă) prevăzute de dispozițiile art. 116 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, față de susținerile recurentei-reclamante din cadrul dezbaterilor publice privind excepția invocată, în sensul că a pus în executare decizia menționată pentru luna anterioară adresei din aprilie 2024, precum și față de conținutul actului a cărui suspendare se solicită, care impune obligația de executare începând cu data de 04.40.2022, intimata-pârâtă nu a dovedit executarea integrală a actului de către reclamantă; numai o asemenea executare ar fi putut conduce la lipsa de folos în susținerea recursului ce tinde spre admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ. Prin urmare, interesul în formularea recursului subzistă, astfel că, în temeiul art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția invocată ca nefondată. 6.2. Asupra recursurilor formulate și apărărilor aferente Cele două recursuri declarate de reclamantă și de intervenienta accesorie în favoarea sa vor fi analizate împreună, dată fiind similaritatea motivelor invocate și identitatea de poziție procesuală. 6.2.1. Motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Recurentele au invocat faptul că prima instanță nu a analizat toate aspectele invocate de reclamantă în susținerea aparenței de caz bine justificat, cu motivarea că nu poate depăși limita analizei aparenței pentru a intra în judecata fondului; astfel, prima instanță a pronunțat o sentință parțial nemotivată, în opinia recurentelor. Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Astfel, argumentul legat de necesitatea respectării limitei analizei pentru a nu prejudeca fondul este unul corect, limita dintre analiza de suprafață impusă de cererea de suspendare și cea de fond fiind relativă de la caz la caz și la aprecierea instanței de judecată; cu toate acestea, sentința recurată cuprinde argumente din care se poate deduce rațiunea avută în vedere de judecător la pronunțarea soluției recurate. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea; astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. 6.2.2. Motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În cadrul acest motiv de casare, se invocă de către recurente greșita aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 14 în coroborare cu art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, respectiv greșita reținere a neîndeplinirii condițiilor existenței unui caz bine justificat și a pagubei iminente. (i) În ceea ce privește existența unui caz bine justificat Prima instanță a reținut că elementele invocate de reclamantă în susținerea cazului bine justificat țin de interpretarea dispozițiilor actului administrativ contestat sau relevă o invocată nelegalitate ce vizează fondul dreptului dedus judecății și că nu există o aparență de caz bine justificat în favoarea reclamantei, reținând trei argumente: - în ceea ce privește interpretarea termenului " repartizare", reclamanta nu justifică dificultatea pretins invocată în executare atâta timp cât toate dispozițiile legale aferente activității presupun activitatea de repartizare a remunerației; - chestiunea imposibilității de executare a acestei acțiuni de repartizare, motivat de faptul că repartizarea se face organismelor de gestiune colectivă, aspect care nu ar fi incident cu privire la cea de a patra categorie- editorii de publicații - atât timp cât aceștia sunt în curs de organizare în privința organismului de gestiune colectivă - nu reprezintă un motiv bine justificat de suspendare a actului pe considerente de nelegalitate evidentă ci o chestiune de executare, ulterioară parcurgerii controlului de legalitate. - împrejurarea că măsura dispusă prin decizia a cărei suspendare se solicită vizează direct repartizarea remunerației către patru categorii de titulari de drepturi și nu către organisme de gestionare colectivă- contravenind art. 145 alin. (1) din Legea 8/1996- nu este un argument suficient de puternic pentru a proiecta o vădită nelegalitate asupra actului contestat, deoarece potrivit art. 159 din legea 8/1996, în cazul în care sumele datorate autorilor sau titularilor de drepturi nu pot fi repartizate, deoarece nu au putut fi identificați sau localizați, iar excepția de la acest termen nu se aplică, aceste sume se înscriu separat în conturile organismului de gestiune colectivă. - chestiunile vizând dispunerea măsurii și pentru trecut respectiv interpretarea eronată a art. 116 din Legea 8/1996 de către pârâtă, nu reprezintă situații ce se circumscriu cazului bine justificat, aceste aspecte ținând de particularitățile fondului cauzei, necomportând o vădită și de neînlăturat nelegalitate ce ar impune suspendarea actului. Înalta Curte nu împărtășește considerentele exprimate de prima instanță, pentru mai multe rațiuni. Astfel, deși nu se poate analiza fondul raportului juridic dedus judecății, soluția pronunțata in dosarul civil nr. x/2019 de la secția a-IV-a civilă a Tribunalului București prin sentința civila nr. 1110/07.11.2023, prin care instanța civila specializata in materia proprietății intelectuale a stabilit ca remunerația prevăzuta de art. 116 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 69/2022, presupune o împărțire in mod egal intre 3 categorii de titulari de drepturi, respectiv autori si editori, artiști interpreți și producători, creează aparența unui caz bine justificat în favoarea recurentelor. Prin decizia a cărei suspendare se solicită, pârâtul a dispus intrarea în legalitate a reclamantei UPFR prin instituirea obligației de a efectua repartizarea remunerației compensatorii pentru copia privată încasată începând cu 4 aprilie 2022, în cazul copiilor înregistrate prin procedeu digital, în mod egal, între cele patru categorii (autori și editori, artiști interpreți și executanți, producători, editori de publicații de presă) prevăzute de art. 116 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Cum în mod corect au invocat recurentele, chiar daca hotărârea respectivă nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, ea constituie un fapt judecat, care, prin efectul ei pozitiv, beneficiază de o prezumție de legalitate in privința soluției date în legătura cu împărțirea remunerației compensatorii pentru copia privata. Astfel, modalitatea de împărțire a remunerației compensatorii pentru copia privată încasată începând cu 4 aprilie 2022 în cazul copiilor înregistrate prin procedeu digital apare ca fiind o chestiune problematică și supusă unui dubiu obiectiv, reflectat prin pronunțarea unei soluții de către o instanță judecătorească ce aparent contravine actului a cărui suspendare se solicită. În al doilea rând, argumentul legat de incertitudinea înțelesului noțiunii de "repartizare" a remunerației in discuție "către editorii de publicații de presa" in raport de dispozițiile legale invocate in cererea introductiva este unul care prezintă relevanță, faptul că persoana vizată- categoria editorilor de presă- nu a solicitat remunerația în raport de care s-a dispus măsura reprezentând o posibilă piedică în punerea în executare. Or, această împrejurare este de natură a învedera o aparență de caz bine justificat în favoarea reclamantei, care invocă incertitudinea obligației stabilite în sarcina sa. De asemenea, argumentul legat de faptul că ORDA nu a indicat prin decizia contestata niciun organism de gestiune colectiva care sa colecteze remunerația cuvenită editorilor de publicații de presa, în condițiile în care B. era, la momentul emiterii deciziei, in curs de înregistrare a statutului ca organism de gestiune colectiva este de natură să zdruncine prezumția de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, cât timp gestiunea colectiva a remunerației compensatorii pentru copia privata este obligatorie și se realizează exclusiv prin intermediul unui organism de gestiune colectiva, in temeiul dispozițiilor art. 145 alin. (1) și art. 115 din Legea nr. 8/1996 republicată. În fine, caracterul retroactiv al masurilor de intrare in legalitate poate determina o aparență de caz bine justificat în favoarea recurentelor în coroborare cu argumentul anterior prezentat (lipsa indicării OGC-ului care gestionează obligatoriu și colectiv remunerația pentru copia privată în cazul editorilor de publicații de presă). Recurentele au mai invocat și neclaritatea masurilor in ceea ce privește repartizarea, în sensul că poziția ORDA in privința acestor masuri a fost oscilanta, in prima faza considerând ca UPFR are îndatorirea de a consemna procentul (adică 25%) din remunerația compensatorie pentru copia privata prin procedeu digital intr-un cont la dispoziția editorilor de publicații de presa, iar in faza a doua, a considerat ca UPFR trebuie sa procedeze la o împărțire la 4 a remunerației in discuție, fara a clarifica ce anume va face UPFR cu procentul din remunerație pretins cuvenita editorilor de publicații de presa. Or, intimatul-pârât nu a adus clarificări asupra acestui aspect nici în recurs, dubiul obiectiv invocat de recurente nefiind înlăturat. Înalta Curte nu va avea în vedere argumentul legat de invocarea considerentelor deciziei civile nr. 136A/28.09.2012 a Curții de Apel București (hotărâre prin care s-a modificat o hotărâre arbitrala in care s-a pus problema împărțirii remunerației pentru dreptul de retransmitere prin cablu si pentru remunerația compensatorie pentru copia privata, intre C. si D.), deoarece o astfel de analiză chiar conduce spre prejudecarea fondului. În concluzie, Înalta Curte constată că prezenta situație, deși nu se încadrează în cele conținute deja de jurisprudența existentă a ICCJ, prezintă trăsăturile specifice unei împrejurări vădite de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ a cărui suspendare se solicită. (ii) În ceea ce privește existența pagubei iminențe Prima instanță a reținut neîndeplinirea acestei condiții, raportat la faptul că prejudiciul invocat este reprezentat de o pătrime din sumele colectate, iar sumele din discuție au destinația specială aferentă remunerației compensatorii, chestiunea nefiind una privind păgubirea bugetului reclamantei ci doar privind gestionarea sumelor cu acest titlu. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurentele au invocat în mod justificat prejudicierea patrimoniului organismelor de gestiune colectiva beneficiare, inclusiv a UPFR, cu reținerea unei cote din sumele cuvenite, pentru a fi constituita cota pretinsa pentru editorii de publicații de presa; ca urmare a repartiției impuse de ORDA din decizia de intrare in legalitate, UPFR, împreuna cu celelalte organisme beneficiare, vor fi diminuate corespunzător cotele fiecăruia pentru a fi constituita si repartizata cota de 25 %. Astfel, se justifică existența unei pagube iminente, care se referă la o perioadă începând cu data de 04 aprilie 2022, impusă prin actul administrativ a cărui suspendare se solicită. (iii)Ca urmare, Înalta Curte constată că există indicii care să justifice luarea măsurii suspendării actului administrativ ce face obiectul analizei prezentului litigiu, argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă fiind susceptibile să creeze o îndoială suficient de întemeiată cu privire la aparența de legalitate a acestora, de natură a implica și suspendarea efectelor actului. Deși determinarea existenței cazului bine justificat nu presupune analiza în fond a legalității actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, fiind suficientă o analiză sumară a actului, în aparență, fără prejudecarea fondului, în cauză, prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, reținând în mod greșit că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a dispune suspendarea executării actului. 6.3. Temeiul procesual al soluției date recursurilor Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociația pentru Drepturi Conexe și de recurenta-intervenientă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM împotriva sentinței recurate; va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea; va dispune suspendarea executării Deciziei ORDA nr. 106/06.12.2023, până la soluționarea acțiunii de fond ce face obiectul dosarului nr. x/2024 al Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; în temeiul art. 67 alin. (1) din C. proc. civ., va admite cererile de intervenție accesorie în susținerea cererii reclamantei formulate de intervenienții Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, A. și Uniunea Producătorilor de Film și Audiovizual din România - Asociația Română de Gestiune a Operelor din Audiovizual - UPFAR-ARGOA.