ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1929/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 29.06.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (O.R.D.A.), Asociația pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România, Uniunea Națională a Artiștilor din România, Asociația Română pentru Artiști și Interpreți sau Executanți, Societatea Română de Televiziune, S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A., Asociația Română de Comunicații Audiovizuale, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți (CREDIDAM) și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.), anularea deciziei nr. 50/03.05.2018 emise de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicate în Monitorul Oficial partea I nr. 414 din 15 mai 2018, precum și a tuturor actelor subsecvente acesteia, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanta a învederat următoarele aspecte: Decizia nr. 50 din 03.05.2018 este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 130 lit. c) din Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările ulterioare (în continuare, "Legea nr. 8/1996"), "utilizarea prin modalitatea F." nefiind un drept patrimonial recunoscut ca atare dc Legea nr. 8/1996.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 56 din data de 18.02.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. E. S.A., ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, Asociația pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România, Uniunea Națională a Artiștilor din România, Asociația Română pentru Artiști și Interpreți sau Executanți, Societatea Română de Televiziune, S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A., Asociația Română de Comunicații Audiovizuale, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 56 din data de 18.02.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. 1).Prin primul motiv de recurs se arată că, Sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 130 lit. c), art. 131 art. 137 și art. 138 din Legea nr. 8/1996. Criticile de nelegalitate ale Deciziei ORDA invocate de recurentă prin cererea de chemare în judecată au constat în faptul că: 1) prin această Decizie s-a constituit o comisie de negociere pentru un drept patrimonial neprevăzut de Legea nr. 8/1996, respectiv "dreptul de utilizare prin modalitatea F.", care nu este recunoscut ca atare de dispozițiile art. 98 și art. 105 din Legea nr. 8/1996; 2) nici "dreptul de utilizare prin metoda F." și nici dreptul la remunerație pentru acest tip de utilizare nu se regăsesc printre drepturile care fac obiectul gestiunii obligatorii enumerate exhaustiv la art. 1231 din Legea nr. 8/1996 și 3) utilizatorii numiți în comisia de negociere nu îndeplinesc criteriile prevăzute la art. 131 și art. 1312 din Legea nr. 8/1996. Cu toate acestea, prima instanță a considerat în mod greșit că primele două motive de nelegalitate invocate de către recurentă vizează, de fapt, nelegalitatea conținutului propunerii de metodologie, inclusiv natura și caracterele dreptului vizat de metodologie, aspecte care nu pot fi circumscrise dezbaterii din cadrul unei cereri de anulare a actului administrativ în discuție și neîntemeiate, pe fond, iar în ceea ce privește al treilea motiv, 1-a considerat, de asemenea, neîntemeiat. În lipsa unui drept reglementat ca atare în Legea nr. 8/1996, ORDA ar fi trebuit să verifice dacă dreptul care face obiectul propunerii de metodologie se regăsește în una dintre formele de utilizare prevăzute de art. 98 și 105 din Legea nr. 8/1996, iar, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă acesta poate face obiectul unor negocieri colective sau se gestionează individual de către titulari. Sub acest aspect consideră că Decizia ORDA nu este motivată. 2) Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că, sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 15, art. 98, art. 105 si 1231 din Legea nr. 8/1996. În loc să anuleze Decizia ORDA ca fiind nemotivată sub aspectul existenței dreptului de negociere colectivă pentru obiectul propunerii de metodologie, Curtea de Apel s-a substituit organului administrativ și a procedat la analizarea existenței dreptului de negociere colectivă, aplicând un raționament incorect, cu neobservarea faptului că în cazul artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme, dreptul de punere la dispoziția publicului a interpretărilor fixate, respectiv a fonogramelor, nu este inclus în noțiunea de comunicare publică ca în cazul autorilor, ci legiuitorul român a înțeles să-1 prevadă ca drept distinct la art. 98 lit. h), respectiv la art. 105 lit. g). 3)Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține că, sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor imperative ale art. 101 alin. (1) lit. d) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și art. 131 alin. (1) și alin. (3) lit. b) din Legea nr. 8/1996. În mod greșit a considerat prima instanță faptul că dispozițiile din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (în continuare "TFUE") nu sunt aplicabile în cauză, cu motivarea că actul administrativ atacat nu cuprinde o formă finală a metodologiei și nu produce nici un efect juridic în stadiul actual. Ceea ce contestă recurenta nu este aspectul de fond al propunerii de metodologie, ci faptul că decizia ORDA de a constitui o comisie de negociere din care lipsesc concurenții organismelor de televiziune pe piața serviciilor de F., creează inegalitate pe piață, nefiind corect ca doar o parte dintre companii să plătească remunerații către organismele de gestiune colectivă, iar altele nu. Prin limitarea metodologiei numai la organisme de televiziune, sunt exceptați de la plata remunerației ceilalți competitori, întrucât metodologia nu le va fi aplicabilă, deoarece a fost negociată doar cu organismele de televiziune. Conform art. 101 alin. (1) lit. d) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, sunt incompatible cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne și, în special, cele care: "d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial". Contrar celor reținute de către prima instanță, activitatea de utilizare prin metoda "F." a unui conținut, așa cum este descrisă la art. 1 alin. (2) din propunerea de metodologie, nu este o activitate rezervată doar organismelor de televiziune, ci poate fi desfășurată și de operatorii de cablu, internet sau de telefonie mobilă sau de orice altă persoană care desfășoară o activitate de utilizare a unui conținut prin intermediul rețelelor de comunicații în modalitatea menționată la art. 1 alin. (2) din propunerea de metodologie. 4) Prin cea de-a patra critică se susține că, sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor imperative prevăzute de art. 131 alin. (4) din Legea nr. 8/1996. Interpretând greșit dispozițiile art. 131 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, deși recurenta a criticat legalitatea constituirii comisiei de negociere și din perspectiva includerii în comisie a SRTV, care la data constituirii comisiei de negociere desfășura deja negocieri directe pentru aceleași remunerații ca și cele care fac obiectul Metodologiei, prima instanță a considerat că acordul de participare la negociere a Metodologiei a SRTV are semnificația unei renunțări la negocierea începută anterior, inclusiv la beneficiul invocării inopozabilității. Conform art. 131 2 alin. (8) din Legea nr. 8/1996, "metodologiile negociate sau stabilite conform prevederilor alin. (2)-(6) nu sunt opozabile utilizatorilor de la data declanșării procedurii de negociere a metodoligiilor ce se află în curs de negociere directă a unui contract de licență sau au încheiat deja negocierile cu organismele de gestiune colectivă". Prin urmare, contrar celor reținute de prima instanță, la data constituirii comisiei de negociere a Metodologiei, SRTV nu avea un interes legitim în negocierea Metodologiei, întrucât desfășura deja negocieri directe pentru aceleași remunerații ca și cele care fac obiectul Metodologiei. Prezumția judiciară reținută de către prima instanță nu poate fi primită întrucât nu are puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, așa cum cere art. 329 C. proc. civ. și, mai mult decât atât, art. 131 2 alin. (8) din Legea nr. 8/1996 conține dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga, metodologia fiindu-i inopozabilă ope legis, și nu după cum alege utilizatorul care la data declanșării procedurii de negociere a metodologiilor se află în curs de negociere directă a unui contract de licență. Pe cale de consecință, cerința cu caracter imperativ ca toți membrii comisiei de negociere să aibă un interes legitim la negocieri trebuie să fie îndeplinită la momentul constituirii comisiei. Pentru toate aceste motive, având în vedere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea Sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat și menținerea sentinței atacate. Intimata-pârâtă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociația pentru Drepturi conexe a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat și menținerea sentinței atacate. Intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat și menținerea sentinței atacate. Intimata-pârâtă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat și menținerea sentinței atacate. Intimata-pârâtă Asociația Uniunea Națională a Artiștilor din România - UNART a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 09 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 50/03.05.2018 emise de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicate în Monitorul Oficial partea I nr. 414 din 15 mai 2018, precum și a tuturor actelor subsecvente acesteia, cu cheltuieli de judecată. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, actul administrativ litigios - Decizia ORDA nr. 50/03.05.2018 - a fost emis de autoritatea competentă, respectiv pârâtul ORDA, în limitele competenței sale, în forma și cu procedura prevăzută de art. 163 alin. (2) din Lege (art. 131 alin. (2) din lege, anterior republicării) și art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 401/2006. Totodată, art. 163 alin. (2) coroborat cu art. 180 și urm. din Lege (art. 131 alin. (2) coroborat cu art. 137 și urm. din lege, anterior republicării), precum și art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 401/2006 atestă competența Directorului general al ORDA de a reglementa activitatea din domeniu prin decizii, fiind un temei de drept care vine să susțină legalitatea actului administrativ atacat, iar nu să o contrazică. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. În primul rând se observă că toate criticile formulate împotriva sentinței primei instanțe sunt subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, în prima critică, recurentul-reclamant invocă aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 130 lit. c), art. 131 art. 137 și art. 138 din Legea nr. 8/1996. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că trebuie făcută o delimitare între propunerea de metodologie (proiectul de metodologie) care nu este act administrativ și nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare, întemeiată pe dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și actul administrativ litigios - Decizia nr. 50/2018 de constituire a Comisiei de negociere pentru Metodologia privind remunerațiile datorate artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea prin modalitatea "F." a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, prin gestiune colectivă. De fapt, fără să arate în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de fond, recurentul-reclamant susține că prin emiterea Deciziei ORDA nr. 50/03.05.2018, s-a constituit o comisie de negociere pentru un drept neprevăzut de Legea nr. 8/1996, întrucât dreptul de utilizare prin metoda F. și dreptul la remunerație pentru această utilizare nu se regăsesc printre drepturile care fac obiectul gestiunii colective obligatorii. Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că pe calea contenciosului administrativ, în acțiunea în anularea actului administrativ emis de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor pentru constituirea comisiei de elaborare a Metodologiei, nu poate fi pusă în discuție legalitatea normelor ce constituie conținutul Metodologiei. Or, ceea ce se emite în regim de putere publică este numai dispoziția de constituire a comisiei de negociere a Metodologiei, aspect din care rezultă că instanța de contencios administrativ sesizată cu o cerere de anulare a deciziei de consituire a comisiei de negociere are a se ponunța, în principiu, doar în privința respectării normelor de organizare și de procedură, iar nu cu privire la substanța normelor care alcătuiesc Metodologia (inclusiv cele care privesc natura și caracterele dreptului vizat de metodologie), întrucât acestea din urmă reglementează relații care se circumscriu unei alte ramuri a dreptului, respectiv dreptului de proprietate intelectuală, existând căi speciale de contestare a lor, prevăzute în Legea nr. 8/1996, iar această abordare se află în convergență și cu jurisprudența atașată la dosar a instanțelor specializate în proprietate intelectuală. Dispozițiile care constituie cuprinsul Metodologiei sunt rezultatul negocierilor care au loc, potrivit legii (art. 131 1 și at. 131 2 din Legea nr. 8/1996), în cadrul unei comisii constituite prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, comisie din care fac parte entitățile menționate anterior. Conform art. 131 2 alin. (3), "Înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Protocolul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala entității care a inițiat procedura de negociere, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de 10 zile de la data depunerii", iar conform alin. (7) "Hotărârea definitivă cu privire la metodologii se comunică părților, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general emisă în termen de 5 zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate". Or, din cuprinsul acestor dispoziții legale nu rezultă că autoritatea publică emitentă a Deciziei contestate are vreo competență în adoptarea metodologiei respective, dispozițiile acesteia fiind stabilite prin acordul celor două părți: organisme de gestiune colectivă și utilizatori, prin reprezentanții acestora. De asemenea, Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant tinde la a pune în discuție legalitatea deciziei de constituire a comisiei de negociere prin prisma titlului/denumirii și conținutului propunerii de metodologie care este elaborată exclusiv de organismele de gestiune colectivă în temeiul obligației prevăzute de art. 162 lit. c) din Legea nr. 8/1996, republicată: Organismele de gestiune colectivă au următoarele drepturi și obligații: c) să elaboreze metodologii pentru domeniile de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plații acestor drepturi, în cazul în care modul de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autorii sau titularii de drepturi. Or, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, Decizia ORDA nr. 50/2018, ca act administrativ, vizează numai constituirea comisiei de negociere, nu avizarea/aprobarea denumirii/titlului sau a conținutului propunerii de metodologie. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că prima critică a sentinței pronunțată de instanța de fond nu este fondată și o va respinge. Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant invocă aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 15, art. 98, art. 105 și 123 1 din Legea nr. 8/1996. Potrivit art. 15 alin. (1) din Tratatul OMPI privind interpretările, execuțiile și fonogramele (WPPT), publicat în M. Of. Partea I, nr. 609 din 27 noiembrie 2000 intitulat "Dreptul la remunerație pentru radiodifuzarea și comunicarea către public" (1) Artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație echitabilă și unică dacă fonogramele publicate în scopuri comerciale sunt utilizate direct sau indirect pentru radiodifuzare ori pentru orice fel de comunicare către public. Potrivit definiției menționate la art. 2 lit. e) din Tratat, publicarea unei interpretări sau execuții fixate ori a unei fonograme înseamnă punerea la dispoziție publicului a copiilor de pe o interpretare sau execuție fixată ori a exemplarelor fonogramei cu consimțământul titularului drepturilor și cu condiția ca exemplarele sau copiile să fie puse la dispoziție publicului în cantitate suficientă. Dreptul la remunerație unică echitabilă este supus gestiunii colective obligatorii și se exercită prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, astfel cum prevede art. 145 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, republicată, potrivit căruia: Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: d) dreptul la remunerație echitabilă unică recunoscut artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonosramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora. Așadar, fonogramele publicate în scop comercial, care fac obiectul propunerii de metodologie, prin definiție (art. 2 lit. e) din Tratat și art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996) au fost puse la dispoziția publicului cu acordul/consimțământul titularilor de drepturi de drepturi - este, spre exemplu, cazul CD-urilor, discurilor vinii, casetelor audio etc. Însă, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, utilizarea/exploatarea fonogramelor publicate în scop comercial prin orice modalitate de comunicare către public sau prin radiodifuzare dă dreptul artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme la remunerație unică echitabilă, aceștia neputându-se opune utilizărilor (radiodifuzare/orice modalitate de comunicare către public) care o generează. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, republicată, este considerat utilizator orice persoană fizică sau juridică care întreprinde acțiuni condiționate de autorizarea de către autori sau titularii de drepturi, de remunerarea acestora sau de plata unor compensații către aceștia și care nu acționează în calitate de consumator. Or, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul patrimonial la remunerație unică echitabilă, așa cum statează în mod expres dispozițiile art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, republicată: gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora. Având în vedere că, legiuitorul a prevăzut în mod expres un drept la remunerație aferent dreptului de comunicare publică, inclusiv pentru utilizarea prin modalitatea "F.", care face obiectul gestiunii colective obligatorii, așa cum rezultă din dispozițiile legale sus-citate (art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996), organismele de gestiune colectivă au propus spre negociere un proiect de metodologie care incluse modalitatea de utilizare prin metoda "F." a fonogramelor publicate în scop comercial. Din perspectiva dreptului de autor, modalitatea de difuzare a programelor de televiziune prin "F." presupune din partea organismului de televiziune comunicarea către public a propriilor programe de televiziune indiferent dacă au fost emise prin fir sau fără fir, inclusiv prin cablu sau satelit, astfel încât să poată fi accesate din orice loc și orice moment ales, în mod individual, de către public. Pe de altă parte, dreptul de punere la dispoziția publicului, ca drept de autorizare, presupune accesul în mod individual la fonograme, respectiv posibilitatea de a accesa fiecare fonogramă în parte, similar serviciilor oferite de Youtube, condiție care nu se regăsește în cazul comunicării publice prin modalitatea "F." unde fonogramele sun accesate numai cu ocazia vizionării programelor radiodifuzate de organismele de televiziune și nu în mod separat de acestea. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului-reclamant cu privire la existența altui regim juridic decât cel al gestiunii colective obligatorii pentru remunerația echitabilă, problema stabilirii regimului juridic nefiind o problemă de legalitate a deciziei ORDA de constituie a comisiei de negocieri. Prin cea de-a treia critică, recurentul-reclamant invocă aplicarea greșită a dispozițiilor imperative ale art. 101 alin. (1) lit. d) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și art. 131 alin. (1) și alin. (3) lit. b) din Legea nr. 8/1996. Analizând sentința recurată, în raport de această critică, Înalta Curte constată că într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 131 2 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, sunt interzise clauzele oricărui contract-licență neexclusivă și ale oricărei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, care încalcă regulile de concurență prevăzute de articolele 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în special cele care: a) stabilesc și impun utilizatorilor remunerații inechitabile sau orice alte condiții de tranzacționare a licențelor neexclusive inechitabile; b) aplică, în raporturile cu utilizatorii, remunerații inegale sau alte condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial; c) condiționează încheierea contractelor-licență neexclusivă de acceptarea de către utilizatori a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu dispozițiile legale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. Toate aceste dispoziții superioare enunțate vizează însă, clauzele unui contract-licență neexclusivă, care vor fi lovite de nulitatea absolută dacă nu îndeplinesc condițiile prevăzute de textul legal. Or, în cauză, după cum s-a arătat și mai sus, actul administrativ atacat nu cuprinde o formă finală a metodologiei, care urmează să fie negociată și nu produce niciun efect juridic în stadiul actual. De asemenea, Înalta Curte constată că potrivit art. 8 din Directiva nr. 2006/115/CE privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale: "(1) Statele membre prevăd pentru artiștii interpreți sau executanți dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuziunea prin intermediul undelor radioelectrice și comunicarea publică a interpretării lor, cu excepția cazului în care interpretarea este ea însăși deja o interpretare radiodifuzată sau efectuată pornind de la o fixare. (2) Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză. În absența unui acord între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme, statele membre pot stabili condițiile repartizării remunerației între aceștia. (3) Statele membre prevăd pentru organismele de radiodifuziune dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice retransmiterea emisiunilor lor prin intermediul undelor radioelectrice, precum și comunicarea publică a emisiunilor lor, în cazul în care această comunicare este făcută în locuri accesibile publicului prin plata unei taxe de intrare". Or, sub acest aspect, prevederile legii interne sunt în perfectă armonie cu dispozițiile comunitare menționate, ele fiind conforme dispozițiilor Directivei. Astfel, potrivit art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 în forma de referință, "(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. (2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 131 1 și 131^2. (3) Colectarea remunerației unice se efectuează în condițiile prevăzute la art. 133. (4) Organismele de gestiune colectivă beneficiare stabilesc, printr-un protocol, care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, proporția repartizării remunerației între cele două categorii de beneficiari. În cazul în care beneficiarii nu depun protocolul la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a metodologiilor, remunerația se împarte, în mod egal, între cele două categorii de beneficiari". Așadar, pentru situația când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări sau pentru orice comunicare publică, prin legislația internă dreptul artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme s-a reglementat dreptul la o remunerație unică echitabilă, conform art. 123 1 din Legea nr. 8/1996, remunerație care este repartizată între aceste două categorii de beneficiari. Acest drept este corelativ obligației utilizatorului de a plăti o remunerație echitabilă unică, în temeiul aceleiași comunicări publice. Totodată, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că modalitatea de utilizare a programelor de televiziune (și implicit a fonogramelor din cuprinsul lor) prin F., a fost reglementată prin Directiva nr. 2010/13/UE (Directiva serviciilor mass-media audiovizuale), ale cărei prevederi au fost implementate și la nivel național de Legea nr. 504/2002 a audiovizualului si de Decizia CNA nr. 320/2012 privind furnizarea serviciilor media audiovizuale la cerere. Potrivit normelor în domeniu, serviciile mass-media audiovizuale la cerere - printre care și F. - se caracterizează prin faptul că sunt servicii "de tipul celor de televiziune", adică se află în concurență directă cu programele de televiziune, toate caracteristicile acestor servicii mass-media audiovizuale fiind prezentate pe larg în preambulul (considerentele 21 - 28) Directivei 2010/13/UE. În fapt, aceste servicii presupun difuzarea acelorași programe de televiziune (care sunt difuzate și în sistemul tradițional liniar) și în mediul online, pe Internet, furnizorii unor astfel de servicii fiind chiar radiodifuzorii - organismele de televiziune, adică persoane care poartă răspunderea editorială asupra propriilor programe de televiziune. Potrivit considerentului nr. 26 al Directivei, "în sensul prezentei directive, definiția furnizorului de servicii mass-media ar trebui să excludă persoanele fizice sau juridice care doar transmit programe pentru care răspunderea editorială revine unor terți". Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată și această critică și o va respinge. Prin ultima critică, recurentul-reclamant invocă aplicarea greșită a dispozițiilor imperative prevăzute de art. 131 alin. (4) din Legea nr. 8/1996. În susținerea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat că, atât timp cât la momentul emiterii Deciziei ORDA nr. 50/03.05.2018 se afla în curs de negociere cu organismele de gestiune colectivă, în mod greșit prima instanță a considerat că acordul de participare la negociere a Metodologiei a SRTV are semnificația unei renunțări la negocierea începută anterior, inclusiv la beneficiul invocării inopozabilității. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată și va fi respinsă. Potrivit art. 163 alin. (4) [fost art. 131 alin. (4)] din Legea nr. 8/1996: (4) În funcție de propunerea primită în vederea emiterii deciziei de constituire a comisiei de negociere, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate convoca și desemna în comisia de negociere orice entitate care are un interes legitim. Însă, aceste dispoziții trebuie coroborate cu celelalte dispoziții menționate la alin. (1)-(3) al aceluiași articol din care rezultă cu claritate că, obligația de a nominaliza părțile care urmează să fie desemnate în comisia de negociere revine entității care solicită inițierea procedurii de negociere, astfel cum rezultă din prevederile art. 163 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată: în vederea inițierii procedurilor de negociere a metodologiilor, organismele de gestiune colectivă, utilizatorii sau structurile asociative ale utilizatorilor prevăzuți la alin. (3) lit. b) și c) trebuie să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere, însoțită de lista părților propuse pentru negociere și elementele de identificare ale acestora, metodologiile propuse a fi negociate, precum și dovada notificării acestora în vederea negocierii. Nedepunerea listei sau depunerea unei liste incomplete, precum și lipsa dovezii notificării atrag respingerea cererii de inițiere a procedurilor de negociere. Art. 163 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, republicată, invocat de recurentul-reclamant, vizează situația în care, în plus, pe lângă părțile propuse pentru negociere de entitatea care solicită constituirea comisiei, Oficiul poate convoca și desemna în comisia de negociere orice entitate care are un interes legitim. În fapt, în comisia de negociere sunt incluși primii 3 utilizatori majori, stabiliți pe baza cifrei de afaceri declarate la Oficiu, pe propria răspundere, respectiv S.C. D. S.A., S.C. E. S.A. (G.), S.C. A.. De asemenea, Societatea Română de Televiziune (SRTV) a fost inclusă în lista părților propuse pentru negociere de organismele de gestiune colectivă care au solicitat constituirea comisiei, Astfel, în cererea de inițiere a procedurilor de negociere, înregistrată la ORDA cu nr. x/03.05.2018, organismele de gestiune inițiatoare au nominalizat în lista părților propuse pentru negociere și elemente de identificare a acestora, la pct. C) - Instituție publică, inclusiv societate publică de televiziune: Societatea Română de Televiziune (SRTV). În continuare, Înalta Curte constată că din redactarea art. 163 alin. (3) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, rezultă că în cazul în care utilizatori sunt instituțiile publice, inclusiv societățile publice de radiodifuziune și de televiziune, acestea sunt incluse în comisia de negociere fără a avea obligația de a declara cifra de afaceri, fiind exceptate de la această procedură. Or, împrejurarea că SRTV se află în negocieri directe nu a fost comunicată ORDA, iar din primul proces-verbal încheiat la data de 24.05.2018 de către comisia de negociere, nu rezultă că SRTV se afla în negocieri directe cu organismele de gestiune colectivă, ci, dimpotrivă, din cele consemnate rezultă că a avut puncte de vedere critice față de propunerea de metodologie, solicitând în mod expres ca pe lângă calendarul stabilit, să se mai stabilească încă două întâlniri în care să se discute specificul SRTV. În consecință, în mod corect a statuat prima instanță că actul administrativ litigios - Decizia nr. 50/03.05.2018 a fost emis de autoritatea competentă, în limitele competenței sale, în forma și cu procedura prevăzută de art. 163 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata sumei de 2380 RON, către intimatul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor și Interpreților, reprezentând cheltuielile de judecată, așa cum rezultă din documentul depus la dosar recurs.