ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3488/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând instanței să dispună anularea rezoluției nr. 771/27.04.2022, în 2-885, iar pe fondul sesizării să se constate existența exercitării funcției cu rea-credință și gravă neglijență a judecătorilor B. și C. ce au activat în completul CCP-2 al Tribunalului Vâlcea, secția penală.

Prin sentința civilă nr. 2211 din data de 28.11.2022, Curtea de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar în rejudecare admiterea acțiunii și anularea Rezoluției nr. 771 din 27 aprilie 2022, în Dosarul Nr. 22-885 emisă de CSM-Inspecția Judiciară și să se constate existența exercitării funcției cu rea-credință și gravă neglijență a judecătorilor B. și C..

În motivarea recursului, a arătat că Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul penal nr. x/2012, a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, reținând că, în data de 10.10.2012, în jurul orelor 19:55, inculpatul D., în timp ce conducea autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, pe D.N.64, pe raza Comunei Mihăești, județul Vâlcea, a produs un accident de circulație soldat cu vătămarea corporală a reclamantei și a părăsit locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție.

În urma examinării medico-legale s-a stabilit, prin raportul de constatare medico-legal nr. Al-D/0198.2012 întocmit de Serviciul Județean de Medicină legală Vâlcea, că reclamanta a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure, în condițiile unui accident rutier, fiind necesare 130-150 de zile de îngrijire medicală pentru vindecare; leziunile traumatice au pus în primejdie viața victimei, fiind necesară o reexaminare după 6-8 luni pentru stabilirea felului și formei vindecării acestora.

Într-un prim ciclu al cercetării penale, prin ordonanța din data de 08.07.2016 procurorul a dispus clasarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., faptele nu sunt săvârșite cu forma de vinovăție prevăzută de lege.

În urma contestației formulate de reclamantă, instanța a constatat că soluția de clasare adoptată de procuror este în dezacord cu probatoriul administrat, probatoriu care, obiectiv interpretat, conduce la conturarea elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru care s-a dispus începerea urmării penale.

Ulterior acestei hotărâri penale, organul de urmărire, în urma reluării cercetării penale, la data de 27.09.2017, prin ordonanță a pus în mișcare a acțiunea penală, față de numitul D., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de vătămare corporală din culpă și părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea organelor de poliție, fapte prevăzute și pedepsite de art. 196 alin. (2) și (3) C. pen. și art. 338 alin. (1) C. pen.. Fără respectarea dispozițiilor obligatorii ale judecătorului de cameră preliminară de a completa urmărirea penală, procurorul de caz a dispus din nou clasarea cauzei.

Prin încheierea penală nr. 848/30.09.2021 pronunțată de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul nr. x/2021, s-a dispus admiterea plângerii împotriva ordonanței de clasare din data de 25 martie 2021 pronunțată de către care procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul penal nr. x/2012, dispunând începerea judecății fată de inculpatul D., sub aspectul comiterii infracțiunilor de vătămare corporală din culpă și părăsirea locului accidentului, considerând că probele administrate în cursul cercetării/urmăririi penale fiind suficiente în vederea stabilirii adevărului.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație inculpatul D. și, deși obiectul contestației nu îl putea constitui fondul cauzei penale, completul format din judecătorii B. și C. ce au activat în completul CCP-2 al Tribunalului Vâlcea, secția penală, pronunțând hotărârea nr. 114 din data de 08.11.2021, în dosarul nr. x/2021, au admis contestația inculpatului, cu rea-credință și cu încălcarea gravă a normelor de drept material și procesual, dispunând peste puterile și limitele procesuale cu care au fost învestiți.

Având în vedere faptul că numita E. (mama inculpatului) a fost magistrat la Tribunalul Vâlcea, secția penală, fiind colegă de complet de multe ori atât cu judecătorul B. cât si cu judecătorul C., aceștia, cu rea-credință, nu au formulat cerere de abținere în dosar.

Apreciază recurenta că cei doi judecători au încălcat atât art. 99 lit. a) precum și art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

Precizează recurenta că, ulterior pronunțării hotărârii, a sesizat Inspecția Judiciară, solicitând să dispună verificarea modului în care și-au îndeplinit sarcinile de serviciu și de procedură judecătorii B. și C., în acest caz.

Prin rezoluția nr. 771/27.04.2022, emisă în lucrarea nr. 22/885 de către pârâta Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători, s-a dispus clasarea sesizării formulate de petentă iar plângerea prealabilă formulată de aceasta fiind respinsă de către inspectorul - șef al Inspecției Judiciare, prin rezoluția din 25.05.2022 emisă în lucrarea nr. C22-841.

Apreciază recurenta că instanța de fond a analizat doar formal încălcarea normelor de drept material și procesual de către magistrații reclamați, întrucât aplicarea Deciziei nr. 243/16 aprilie 2019 a Curții Constituționale se referă doar la posibilitatea de a formula cereri și excepții cu privire la actul de sesizare și nicidecum cu privire la începerea judecății.

Arată că motivele de incompatibilitate ale magistraților erau cunoscute de către aceștia însă, cu rea-credință, au omis să formuleze cereri de abținere, tocmai pentru a pronunța o soluție favorabilă inculpatului.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciază că sunt motive străine de natura pricinii. Instanța de fond a considerat că nu există motiv de incompatibilitate a magistratului în judecarea cauzei și că nu s-a făcut dovada că ar fi fost colegi de complet. Totuși, solicită să se observe că din probatoriul administrat rezultă fără echivoc că intimatul a fost coleg de complet cu aceasta.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., consideră că au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material privind incompatibilitatea. În acest sens, invocă dispozițiile art. 99 lit. a) și h) din Legea nr. 303/2004. Practic, magistratul a exercitat funcția cu rea-credință și cu nerespectarea normelor de procedură.

Susține că judecătorii investiți cu soluționarea cauzei nu au înțeles să formuleze declarații de abținere de la judecarea cauzei, în contextul în care au fost colegi de secție, chiar de complet cu mama inculpatului. În raportul trimis la Consiliul Superior al Magistraturii și la Inspecția Judiciară, magistrații au afirmat că nu o cunoșteau pe mama inculpatului, însă, din înscrisul atașat la dosar, reiese clar că au fost colegi de complet timp de aproape 10 ani.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare și concluzii scrise reluând susținerile formulate în cererea de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în urma precizărilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sunt invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la ipoteza motivelor hotărârii de fond care sunt străine de natura pricinii precum și motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 cu referire la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 99 lit. a) și h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, motiv pentru care o va respinge.

Examinând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a formulat o sesizare la Inspecția Judiciară prin care a solicitat să se verifice modul în care și-au îndeplinit sarcinile de serviciu și de procedură, judecătorii B. și C., în dosarul nr. x/2021 în care au admis contestația formulată de inculpatul D. împotriva încheierii penale nr. 848/30.09.2021 pronunțată de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea (prin care s-a dispus admiterea plângerii împotriva ordonanței de clasare din data de 25 martie 2021, pronunțată de către care procurorul șef din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul penal nr. x/2012 și începerea judecății fată de inculpatul D., sub aspectul comiterii infracțiunilor de vătămare corporală din culpă și părăsirea locului accidentului).

În susținerea plângerii, recurenta a susținut că judecătorii investiți cu soluționarea cauzei nu au înțeles să formuleze declarații de abținere de la judecarea cauzei, în contextul în care au fost colegi de secție, chiar de complet, cu mama inculpatului. Arată că, din raportul trimis la Consiliul Superior al Magistraturii și la Inspecția Judiciară, rezultă că magistrații au afirmat că nu o cunoșteau pe mama inculpatului, însă din înscrisul atașat la dosar reiese clar că au fost colegi de complet timp de aproape 10 ani.

Prin rezoluția nr. 771/27.04.2022 emisă în lucrarea nr. 22/885 de către pârâta Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători s-a dispus clasarea sesizării formulate de petenta iar plângerea prealabilă formulată de aceasta a fost respinsă de către inspectorul - șef al Inspecției Judiciare prin rezoluția din 25.05.2022 emisă în lucrarea nr. C22-841.

Împotriva acestor rezoluții, recurenta-reclamantă a formulat cerere în anulare, instanța de fond dispunând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

În motivarea soluției date, instanța de fond a reținut că în cadrul controlului exercitat de Inspecția Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraților și, implicit, cel al instanței de contencios administrativ asupra actului autorității administrative menționate, nu se poate pune în discuție soluția procesuală, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale. Astfel, partea pârâtă nu are, potrivit normelor juridice în vigoare, vreo atribuție de exercitare a unui control referitor la modul de purtare a unui proces civil sau penal, ci competența limitată se exercitată sub aspectul abaterilor disciplinare expres și limitativ indicate la art. 99 din Legea nr. 303/2004 republicată, nerevenindu-i în principiu să aprecieze asupra legalității procedurii desfășurate de judecător ori a soluției dispuse de acesta.

Curtea a reținut că actele administrative litigioase sunt motivate, fiind examinate argumentele relevante ale petentului, incluzând expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, considerentele dezvoltate de Inspecția Judiciară fiind în legătură cu obiectul și motivele sesizării și că analiza pretinsă de reclamantă ar avea ca finalitate infirmarea raționamentului judiciar dezvoltat de instanța judecătorească penală, implicând, astfel, efectuarea unui control specific celui judiciar dintr-o cale de atac.

Spre a se ajunge la rezultatul urmărit de partea reclamantă, Inspecția Judiciară ar fi trebuit să aprecieze ea însăși contestația formulată împotriva încheierii penale nr. 848/30.09.2021 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. Or, o asemenea conduită solicitată de partea reclamantă Inspecției Judiciare ar avea ca rezultat supunerea unei instanțe judecătorești unui control administrativ efectuat de o autoritate publică asupra elementelor esențiale activității judecătorești, respectiv verificarea raționamentul logico-juridic al magistratului, deși nu acesta este sensul reglementării specifice răspunderii disciplinare a magistraților.

Înainte de a trece la analiza efectivă a motivelor de recurs, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, pentru început, se constată că, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin criticile formulate, recurenta susține că motivele pe care instanța de fond și-a întemeiat sentința sunt străine de natura cauzei, această situație rezultând din faptul că instanța a reținut că cei doi judecători, împotriva cărora a formulat sesizare la Inspecția Judiciară, nu au fost colegi cu mama inculpatului, deși acest lucru nu era adevărat.

Verificând considerentele sentinței atacate este de observat că acest motiv de casare este nefondat întrucât instanța de fond, analizând suspiciunea privind lipsa de imparțialitate a judecătorilor, a reținut că "niciunul dintre judecătorii vizați de sesizare nu a făcut parte în mod constant din compunerea aceluiași complet de judecată alături de dna. E., iar de la momentul eliberării acesteia din funcție prin pensionare (2012) și până la data dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Vâlcea, secția penală a trecut un interval semnificativ de timp, anume 9 ani, aspecte ce nu permit prin simpla lor existență prezumția simplă a subzistenței unor legături care să afecteze imparțialitatea sau aparența de imparțialitate privindu-i pe d-nii. judecători B. și C.."

Referitor la recursul recurentei-reclamante întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că deși este invocată interpretarea și aplicarea greșită a art. 99 lit. a) și h) din Legea nr. 303/2004, din parcurgerea motivării recursului cât și a cererii în anulare a rezoluțiilor intimatei-pârâte, în realitate se invocă încălcarea și aplicarea greșită art. 99 lit. i) și lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției și, desigur, asupra formei de vinovăție prevăzută de una din cele două teze ale art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, respectiv cea prevăzută la lit. i) și cea prevăzută la lit. t).

Potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în varianta normativă a tezei I, constituie abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa.

Această abatere constă într-o inacțiune, respectiv conduita judecătorului de a rămâne în pasivitate, deși cunoaște că există un motiv pentru a formula o cerere de abținere.

Abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. i) prima ipoteză din Legea nr. 303/2004 nu este condiționată de alte cauze, spre exemplu, de soluția pronunțată în dosar, de formularea ulterioară a unor cereri de recuzare sau de existența mai multor dosare în care nu se formulează cerere de abținere, etc. și se consumă în momentul în care judecătorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa și totuși nu formulează declarație de abținere.

Cazurile în care judecătorul, din cauza unor împrejurări de natură personală, nu poate participa la judecarea unui dosar, precum și formele procesuale de rezolvare a unei astfel de situații se regăsesc cuprinse în art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 41- 44 C. proc. civ., art. 64 C. proc. pen., art. 90 alin. (1) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 105 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară, statuează că imparțialitatea este esențială pentru îndeplinirea adecvată a funcției judiciare. Judecătorul își va exercita îndatoririle judiciare fără favoruri, subiectivism și prejudecăți. Judecătorul se va strădui să adopte o conduită, atât în instanță, cât și în afara acesteia, care să mențină și să întărească încrederea publicului, a juriștilor și a justițiabililor în imparțialitatea judecătorului și a corpului judiciar. (Valoarea nr. 2 Imparțialitatea).

Mijloacele procesuale pentru rezolvarea situațiilor de incompatibilitate a judecătorilor și procurorilor, prevăzute de C. proc. pen., sunt abținerea și recuzarea. Normele care reglementează incompatibilitatea judecătorului și procurorului sunt norme de ordine publică, fiind de strictă interpretare și aplicare, astfel încât nu pot fi extinse prin analogie și la alte situații.

În analiza aspectului de imparțialitate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) prima teză din Legea nr. 303/2004, instanța supremă reamintește că, pentru a constitui abatere disciplinară în această primă modalitate, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: 1) nerespectarea de către judecător sau procuror a îndatoririi de a se abține și 2) cunoașterea de către judecător sau procuror că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa.

În speță, Înalta Curte constată că nu sunt incidente obligațiile de abținere prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) - e) din C. proc. pen. sau cele prevăzute de alin. (2) -(6) ale aceluiași articol, urmând a verifica dacă instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. privind existența unei suspiciuni rezonabile că imparțialitatea judecătorului este afectată.

Dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. trebuie analizate prin raportare la exigențele art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv prin prisma "dreptului la un tribunal imparțial".

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele de judecată, indiferent de tipul și de scara ierarhică pe care sunt plasate, trebuie să se supună acestui principiu al imparțialității fiind definit, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare și poate fi analizată în diverse moduri [Kyprianou împotriva Ciprului (MC), pct. 118; Micallef împotriva Maltei (MC), pct. 93].

În ce privește criteriile de apreciere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a identificat două criterii după care trebuie analizată respectarea cerinței imparțialității, respectiv: demersul subiectiv, care înseamnă încercarea de a se determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, adică "imparțialitatea subiectivă" și demersul obiectiv prin care se urmărește a se determina dacă judecătorul cauzei oferă garanții suficiente spre a se exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă, adică "imparțialitatea obiectivă" a tribunalului.

În cadrul demersului subiectiv, Curtea a considerat întotdeauna că imparțialitatea personală a unui magistrat este prezumată până la proba contrariului [Kyprianou împotriva Ciprului (MC), pct. 119; Hauschildt împotriva Danemarcei, pct. 47]. Se poate vorbi de lipsa imparțialității personale sau subiective ori de câte ori judecătorul, din cauza unor convingeri proprii devine incompatibil cu rolul de a soluționa echilibrat cauza dedusă judecății.

În ce privește demersul obiectiv aceasta presupune să se examineze dacă, independent de atitudinea personală a unuia dintre membrii acesteia, anumite fapte verificabile permit să i se pună la îndoială imparțialitatea (Castillo Algar împotriva Spaniei, pct. 45). În cazul demersului obiectiv, este necesar să se decidă în fiecare caz specific dacă natura și gradul legăturii în cauză sunt de natură să indice o lipsă de imparțialitate din partea instanței (Pullar împotriva Regatului Unit, pct. 38).

Analizând incidența dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., prin prisma susținerilor reclamante, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a acestora.

În constatarea lipsei de imparțialitate a judecătorilor, viziunea celui care o contestă are relevanță dar nu este esențială ci trebuie stabilit dacă temerile părții interesate pot fi considerate justificate în mod obiectiv.

Aprecierea obiectivă se poate baza pe legăturile ierarhice sau de alt tip dintre judecător și părți însă acestea trebuie să justifice îndoielile referitoare la imparțialitatea instanței și, prin urmare, să nu respectă standardele Convenției privind imparțialitatea obiectivă [a se vedea Micallef împotriva Maltei (MC), pct. 97].

În cauză, recurenta-reclamantă susține că cei doi judecători aveau obligația să se abțină de la soluționarea cauzei pentru că mama inculpatului (E.) a fost magistrat la Tribunalul Vâlcea pe secția Penală, fiind colegă de complet de multe ori atât cu judecătorul B., cât și cu judecătorul C..

Analizând situația expusă de recurenta-reclamantă prin prisma criteriilor demersului subiectiv, instanța supremă constată că aceasta nu invocă o lipsă a imparțialității judecătorilor din cauza unor convingeri personale care să-i facă incompatibil cu rolul de a soluționa echilibrat cauza dedusă judecății, astfel, prezumția imparțialității personale nefiind răsturnată cu o probă contrară.

În ce privește analiza imparțialității judecătorilor prin prisma criteriilor obiective, Înalta Curte amintește că, potrivit legilor procedurale, căile de atac formulate împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de fond se soluționează de instanțe colegiale. Astfel, împrejurarea că judecătorii B. și C. au făcut parte, în anumite cazuri, din completuri compuse cu mama inculpatului, deși ar putea să justifice o temere privind lipsa de imparțialitate a instanței, aceasta nu este legitimă, întrucât legătura a fost una profesională ce a decurs din lege, nefiind de natură să indice o lipsă de imparțialitate din partea instanței și, prin urmare, să nu respecte standardele Convenției privind imparțialitatea obiectivă.

Instanța de fond, a reținut în mod corect că împrejurarea că mama inculpatului s-a pensionat din anul 2012 și că niciunul dintre judecătorii vizați de sesizare nu a făcut parte în mod constant din compunerea aceluiași complet de judecată, alături de dna. E., sunt aspecte ce nu permit, prin simpla lor existență, prezumția subzistenței unor legături care să afecteze imparțialitatea sau aparența de imparțialitate a celor doi judecători.

Concluzionând, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că temerile recurentei-reclamante privind imparțialitatea instanței nu pot fi considerate justificate în mod obiectiv, motiv pentru care abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 nu putea fi reținută.

În analiza abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, este de precizat că nu se examinează raționamentul logico-juridic al magistratului privind interpretarea și aplicarea normelor de drept, întrucât acesta nu poate forma obiectul unei verificări disciplinare, raționamentul logico-juridic putând fi cenzurat numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Conform art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, ceea ce se sancționează este conduita judecătorului astfel că săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi privită din perspectiva modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, în cazul în care asemenea neregularități intervin în procesul interpretării și aplicării legii, întrucât acestea apar în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

În speță, instanța de fond a reținut că reclamanta speculează asupra soluției și considerentelor deciziei CCR nr. 243/2019, în sensul unei aplicări limitate exclusiv la verificarea prin contestație a chestiunilor de legalitate a încheierii judecătorului de cameră preliminară referitor la probe și excepții ce ar fi putut fi formulate împotriva rechizitoriului.

În plus, reține că aspectele învederate de către partea reclamantă, vizând încheierile pronunțate anterior de către judecătorul de cameră preliminară, altele decât cea din 30.09.2021, nu implicau vreo autoritate de lucru judecat în sensul că suspectul D. ar fi săvârșit faptele penale imputate ca infracțiuni în sarcina sa, pentru ca hotărârea din 08.11.2021 pronunțată de judecătorii B. și C. să nu poată contrazice acele aprecieri prin soluția dispusă.

Astfel, în acord cu cele apreciate de instanța de fond, ceea ce a reclamat recurentul-reclamant ca fiind rea-credință în exercitarea atribuțiilor de serviciu este tocmai raționamentul logico-juridic al magistraților privind interpretarea și aplicarea normelor de drept aplicabile contestației formulate de inculpat, împotriva încheierii penale nr. 848/30.09.2021, pronunțată de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dispus admiterea plângerii împotriva ordonanței de clasare din data de 25 martie 2021, în dosarul penal nr. x/2012, formulate de reclamant. Or, aceasta poate face obiectul unui control judiciar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, Inspecția Judiciară neavând competențe în acest sens.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului și va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2211 pronunțate la 28 noiembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2211 pronunțate la 28 noiembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.