ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2108/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată la data de 11 iulie 2022 sub nr. x/2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul a formulat contestație împotriva rezoluției Inspectorului-șef nr. C22-969 din data de 28 iunie 2022 și rezoluției de clasare nr. 1001 din data de 27 mai 2022, emise în dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru judecători, solicitând admiterea contestației și continuarea cercetărilor.

Prin sentința civilă nr. 1840/2022 pronunțată la 18 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1840/2022 pronunțate la 18 octombrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. și, fără a încadra criticile sale în unul sau mai multe dintre motivele strict și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței ca nelegală, pronunțarea unei alte sentințe prin care să se recunoască că doamna judecător B. a dovedit rea credință, gravă neglijență în hotărârea dată, raportat la cererea de chemare în judecată, la C. proc. civ. și la titlul său executoriu și în consecință, să se trimită dosarul la Inspecția Judiciară pentru continuarea cercetării.

În esență susține că sunt 3 lucruri puse în discuție: a) titlu executoriu sc. 4269/30.06.2017, care precizează foarte clar că pe 5,2 km de autostradă trebuie montate panouri fonoabsorbante, respectiv de la km 30 la km 35,2 A1, b) dispozițiile art. 906 alin. (4) din C. proc. civ. aplicabile când debitorul nu execută obligația și c) respingerea acțiunii fără temei legal.

Susține că instanța definește reaua credință și neglijență, dar nu se vede aceasta și în rezoluția Inspecției Judiciare raportat la hotărârea nr. 2799/2021, deși a depus cel puțin 10 înscrisuri prin care dovedește că doamna judecător B. avea cunoștință de hotărârea tribunalului nr. 4269/30.06.2017 care stabilea că trebuie montate planșele pe 5,2 km și că CNAIR a recunoscut că nu a respectat hotărârea judecătorească - titlul său executoriu.

În mod greșit curtea de apel a constatat că nu sunt indicii că hotărârea a fost dată cu rea credință.

În mod eronat judecătorul pune accent pe interpretarea probelor, întrucât acestea sunt foarte clare neavând ce să fie interpretat.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând criticilor formulate de recurent.

După rămânerea în pronunțare, în termenul de amânare a pronunțării, recurentul-reclamant a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, întrucât are noi probe de depus prin care dovedește reaua-credință a doamnei judecător, respectiv câteva răspunsuri, pe care solicită a fi coroborate cu hotărârile pronunțate de către Tribunalul București și cele două decizii ale Curții de Apel București.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Cât privește cererea de repunere pe rol a cauzei, se constată că aceasta este lipsită de argumente, recurentul-reclamant nearătând care ar fi aspectele pentru care nu a solicitat și depus în fața instanței de recurs până la închiderea dezbaterilor înscrisurile (răspuns) sau care sunt aspectele care nu ar fi pe deplin lămurite și s-ar putea lămuri prin acestea, doar un astfel de motiv putând justifica repunerea pe rol a recursului, în conformitate cu prevederile art. 400 din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol a cauzei.

Analizând recursul declarat de reclamant, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

Prin sentința recurată, prima instanță a respins cererea reclamantului, reținând legalitatea rezoluției Inspectorului-șef nr. C22-969 din data de 28 iunie 2022 și rezoluției de clasare nr. 1001 din data de 27 mai 2022, emise în dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru judecători în raport de normele legale incidente cauzei, respectiv dispozițiile art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004 și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speță, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant critică soluția sub aspectul aprecierii probelor, reiterând în același timp argumentele de fond invocate la prima instanță, fără a aduce susțineri sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept material,

Or, așa cum s-a arătat anterior modul de apreciere probelor este o chestiune de fond și nu intră în analiza controlului de legalitate pe care o poate realiza instanța de recurs.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentului se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", susținând încălcarea dispozițiilor legale de către instanța de fond, care definește reaua-credință și neglijența, dar nu observă că rezoluția Inspecției Judiciare nu le-a aplicat în raportat de hotărârea nr. 2799/2021.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte reține că judecătorul fondului, verificând rezoluțiile de clasare și respingere a sesizări atacate a reținut că marja de apreciere a Inspecției Judiciare a fost respectată și rezoluția de clasare nu a fost emisă cu exces de putere.

În mod corect, precizând că dispozițiile art. 99 și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt singurele prevederi prin care se analizează o sesizare disciplinară, judecătorul fondului a stabilit că răspunderea disciplinară este atrasă doar în situația în care există încălcări de drept material sau procesual pentru care nu există o justificare, iar "inspectorul judiciar a dispus clasarea, reținând că nu sunt indicii privind săvârșirea acestei abateri disciplinare, întrucât nu este întrunită nici latura obiectivă, nici latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004".

Înalta Curte precizează că Inspecția Judiciară este obligată să respecte dispozițiile Legii nr. 304/2004 (care la art. 46 și 64 stabilește clar cum se desfășoară verificările) și independența magistraților (judecătorilor și procurorilor care se supun doar legii).

În cadrul verificărilor prealabile inspectorii judiciari se bucură de independență și acționează cu imparțialitate, conform Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, iar analiza existenței sau inexistenței indiciilor de săvârșire a unei abateri disciplinare, constituie atributul exclusiv al inspectorului judiciar, pe baza rezultatului verificărilor prealabile efectuate cu privire la aspectele care fac obiectul sesizării, ceea ce presupune, întâi de toate, stabilirea situației de fapt și ulterior acesteia, o operațiune de încadrare juridică a faptelor reținute, în vederea argumentării soluției date sesizării.

Sancționarea disciplinară a magistraților poate avea loc doar în cazul săvârșirii uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Instanța de fond în mod corect a observat că, urmare analizării aspectelor semnalate în cuprinsul sesizării formulate, inspectorul judiciar a apreciat, în mod judicios, că în raport de atribuțiile și competențele Inspecției Judiciare, faptele reclamate, contestate în prezenta cauză vizează chestiuni legate de instrumentarea probatoriului, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente în soluționarea dosarului nr. x/2020

Altfel spus, recurentul-reclamant a criticat raționamentul logico-juridic al judecătorului vizat de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, toate acestea fiind operațiuni specifice activității de judecată, ce fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

Înalta Curte precizează că elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte precizează că:

"(...) remediul pus la dispoziție de legiuitor pentru partea nemulțumită de soluția dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecției Judiciare, pentru că, nici pârâta și nici această instanță de judecată de contencios administrativ nu are competența legală de a verifica soluțiile pronunțate în alte cauze cum sunt cele menționate de către reclamanți."

În cauză instanța de fond a analizat susținerile recurentului-reclamantul privind acțiunile judecătorului B. și a concluzionat că acestea nu rezultă din verificările efectuate de Inspecția Judiciară, care a dovedit că în soluționarea dosarului nr. x/2020 magistratul a administrat un probatoriu complet.

Înalta Curte observă din cuprinsul dosarului atașat la solicitarea părții recurente că magistratul a răspuns criticilor și cererilor formulate, iar sentința pronunțată corespunde exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

Instanța de recurs precizează că, în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecția Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului sau o apreciere proprie asupra modalității de aplicare a unor dispoziții legale.

Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterilor sesizate.

Prin urmare, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârșirii unei dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, operațiunile de stabilire a situației de fapt, de interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte precizează că, obiectul verificării disciplinare nu se referă la raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, deci nici interpretarea probelor și nici interpretarea dispozițiilor legale în cauza dedusă judecății, ci doar încălcarea cu intenție sau din gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Verificarea se concentrează exclusiv pe încălcarea intenționată sau din gravă neglijență a normelor de drept material sau procesual, cu scopul de a vătăma o persoană sau de a accepta consecințele unei astfel de încălcări.

Trebuie precizat că interpretarea probelor și aplicarea dispozițiilor legale sunt aspecte specifice activității de judecată și nu pot fi cenzurate în verificările administrative.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe, în condițiile în care interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

Curtea de Apel a precizat în mod clar că "Având în vedere aspectele prezentate, criticile părții reclamante referitoare la interpretarea și aplicarea de către instanță a prevederilor legale privind fondul litigiului, precum și a celor privind interpretarea probelor nu pot fi analizate, sub aspectul temeiniciei raționamentului judecătorilor, în cadrul verificărilor prealabile, nici Inspecția Judiciară, nici prezenta instanță de contencios administrativ neputându-se erija în veritabile instanțe de control judiciar în contextul în care decizia criticată de reclamant este definitivă și, deci, se bucură de autoritate de lucru judecat."

În concluzie, aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

Întrucât argumentele recurentului-reclamant vizează soluția pronunțată în raport cu starea de fapt din speță și tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator și la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, o asemenea cerere este incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt.

Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Este nelegală și critica vizând faptul că judecătorul fondului definește reaua credință și neglijență, dar aceasta nu se vede și în rezoluția Inspecției Judiciare raportat la hotărârea 2799/2021.

Înalta Curte precizează că recurentului-reclamant îi revenea sarcina de a dovedi indiciile relei credințe și gravei neglijențe, care trebuiau să rezulte fără posibilitate de contestare din actele dosarului instrumentat de magistratul reclamat sau din alte probe legate de instrumentarea și soluționarea dosarului respectiv, atunci când a sesizat Inspecția Judiciară conform art. 249 C. proc. civ.

Instanța de recurs constată că, în mod legal judecătorul fondului a reținut că nicio probă aflată la dosarul instanței de față nu demonstrează reaua-credință a magistratului indicat în sesizare, acesta a prezentat motivarea soluției pronunțate și a explicat în fapt și în drept raționamentul său, furnizând o argumentare logică a soluției dispuse, argumentație care este circumscrisă obiectului litigiului.

Sub aspectul gravei neglijențe Înalta Curte reține că reclamantul solicită a fi sancționat magistratul care a interpretat diferit norme juridice față de cum credea recurentul că trebuie interpretate sau aplicate, dar potrivit legii Inspecția Judiciară (organ administrativ) și instanța de verificare a rezoluțiilor administrative nu au competența, astfel cum a menționat în mod corect judecătorul fondului, să se "pronunțe asupra corectitudinii raționamentului instanței (judecătoriei); ceea ce poate fi spus analizei este exclusiv condiția formală a motivării sentinței si a prezentării raționamentului instanței, condiție îndeplinită. Însă, așa cum instanța a subliniat, pârâta nu are competenta sa analizeze și legalitatea/temeinicia acestui raționament, întrucât ar interfera în competentele constituționale exclusive ale instanțelor de judecata, acestea fiind singurele abilitate constituțional să înfăptuiască justiția."

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de A. și va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de A..

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1840/2022 pronunțate la 18 octombrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 10 aprilie 2024.