ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3144/2024

Ședința publică din data de 6 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2022 sub nr. x/2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au formulat plângere împotriva rezoluției dispusă în dosarul nr. x, la data de 27 aprilie 2022, comunicata reclamanților la data de 9 mai 2022 și confirmata prin rezoluția inspectorului șef al Inspecției Judiciare, comunicata reclamanților la data de 8 iunie 2022, prin care au solicitat: admiterea plângerii, anularea rezoluției date și admiterea plângerii și trimiterea cauzei în vederea începerii cercetării disciplinare împotriva doamnei procuror C., care a instrumentat dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, precum și a celuilalt domn sau domni procurori care au avut în lucru încă din anul 2018 acest dosar penal pentru abaterile grave săvârșite în urmărirea penala.

Prin sentința civilă nr. 2483 pronunțată la 21 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2483 pronunțate la 21 decembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. și B., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv anularea rezoluției și admiterea plângerii.

Reiterând susținerile din cuprinsul acțiunii, reclamanți au prezentat exhaustiv situația de fapt, istoricul speței și modul în care, începând cu anul 2014, au suportat falsuri grosolane, abuzuri și prejudicii din partea executorului judecătoresc D., a organelor de ordine (ex. polițist: E.), a procurorilor de caz (ex. procuror: C., F. și alții) și a instanțelor care le-au soluționat plângerile.

Au menționat că în mod nelegal prima instanță a menținut rezoluția Inspecției Judiciare, prin care s-a retinut netemeinic că nu au fost indicate motive concrete de nelegalitate și netemeinicie pentru a se impune o completare a verificărilor prealabile sau de începere a cercetării disciplinare, favorizând procurorii care nu au făcut nimic timp de 5 ani pentru tragerea la răspundere a infractorilor. Astfel, toate susținerile din rezoluția de clasare, din rezoluția de respingere a plângerii și de menținere a rezoluției atacate sunt formale, menite sa acopere abuzurile grave comise de procuror, prin refuzul acestora de instrumentare a unui dosar penal.

Nu se poate susține că, din verificările prealabile efectuate de către inspectorul șef a rezultat că în cauza petiționarilor li s-a adus la cunoștință fiecare etapă procesuală a urmăririi penale, care în realitate nu există, întrucât timp de 5 ani nu s-a făcut absolut nimic, niciun act de urmărire penală. Soluția a fost verificată în limita investirii de către judecătorul de camera preliminar, abia după 5 ani de refuz de a cerceta faptele penale și de favorizare a unor infractori.

Din cauza refuzului soluționării dosarului penal din 2014, a imposibilității repunerii pe rol a contestației la executare pentru a anula licitația trucată și repunerii părților in situația anterioara, au fost lipsiți de folosința unui imobilul.

Recurenții susțin că prima instanța a înțeles situația de fapt, dar a preferat să îngroape un dosar, tocmai pentru a rămâne anumiți procurori in funcții, indiferent de gravitatea faptelor comise cu intenție.

Arată că, din analizarea motivelor expuse în cuprinsul plângerilor lor rezultă temeinicia solicitărilor, dar prima instanța nu a vrut sa analizeze niciun motiv, invocând că toate criticile nu pot fi reținute și în realitate, nici nu le analizează. Apreciază că este clar că nu s-a făcut nicio cercetare prealabila si sub pretextul admiterii plângerii de către judecătorul de camera preliminara, tot părțile vătămate ar fi vinovate de pasivitate, iar abuzurile polițiștilor si procurorilor sunt invizibile.

Prima instanță retine printr-o simpla formulare ca nu sunt aduse critici justificate soluției contestate, când, in realitate, abuzurile procurorilor si polițiștilor sunt colosale in sensul ca timp de 5 ani au refuzat cu rea-credință sa își exercite atribuțiile.

Susțin că pentru ei nu are relevanță că a fost rea-credință în exercitarea funcției sau gravă neglijentă, sau daca fapta ar constitui infractiuni sau daca lucrările nu s-au efectuat din 2014 si până în 2021 din motive imputabile procurorilor de caz și, au precizat că au sperat că prima instanta, Curtea de Apel Bucuresti, va analiza si se va apleca asupra situației de fapt și criticilor întemeiate din plângerea lor.

Prima instanță nu analizat criticile pentru că pur si simplu nu avea cum sa motiveze respingerea cererii, evitând sa le analizeze, făcând trimitere la cu totul alte motive, ignorând-le pur si simplu.

Indiferent ce argumente au adus în fata Inspecției Judiciare și în fața primei instanțe, este clar că o plângere întemeiată poate fi respinsă cu foarte multa ușurința, solutie cu care nu pot fi de acord, apreciind că a fost emisă cu lipsa motivării si analizării motivelor din plângere.

Prima instanță retine ca în cuprinsul rezoluției de clasare este expusă în detaliu situația de fapt și indicarea expresă a actelor de procedura efectuate, ori, citind în profunzime actele la care se refera prima instanță, urmează ca instanță de recurs sa constate că timp de 5 ani toți procurorii si polițiștii nu au făcut nimic și în doar câteva săptămâni până la intervenirea prescripției, au efectuat câteva acte de procedura formale pentru a pronunța o soluție nelegală, cu încălcarea drepturilor reclamanților.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de reclamant, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

Prin sentința recurată, prima instanță a respins cererea reclamanților, reținând legalitatea Rezoluției din data de 27.04.2022, emisă de Direcția de inspecție pentru procurori în lucrarea nr. x (prin care s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, deoarece nu au fost identificate indicii din care să rezulte săvârșirea de către procurorii la care se referă sesizarea a vreunei abateri prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004) și Rezoluției Inspectorului-șef din data de 31.05.2022, emisă în lucrarea nr. C22-857 (prin care a fost respinsă plângerea formulată de petenți împotriva Rezoluției de clasare din data de 27.04.2022), în raport de normele legale incidente cauzei, respectiv dispozițiile art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speță, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți critică soluția sub aspectul faptului că nu au fost verificate cu adevărat criticile lor, reiterând în același timp argumentele de fond invocate la prima instanță, fără a aduce susțineri sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept material.

Or, modul de apreciere probelor și felul în care este instrumentat un dosar penal este o chestiune de fond și nu intră în analiza controlului de legalitate pe care o poate realiza instanța de recurs.

Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurenți-reclamanți a vizat faptul că judecătorul fondului nu a răspuns în concret criticilor lor și nu a admis acțiunea.

Nu sunt întemeiate criticile recurenților, în condițiile în care aceștia nu enunță în mod concret ce anume nu a fost avut în vedere de către instanța fondului, aducând critici generale și reiterând susținerile în ce privește reluarea dosarelor de executare care le aduc numeroase prejudicii.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe răspunde la argumentele prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (și) "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Potrivit jurisprudenței CEDO, chiar dacă dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.

Instanța de recurs observă că sunt nefondate și celelalte criticile formulate de recurenți din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept incidente cauzei.

Recurenții-reclamanți au criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată că instituția intimată și judecătorul fondului în mod nelegal au reținut că rezoluția de clasare dispusă în lucrarea nr. x a Direcției de inspecție pentru procurori și prin rezoluția nr. C22-857 a Inspectorului-șef s-a verificat și constatat că plângerile penale au fost legal rezolvat de către procurorii de caz și că, nu există indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare, întrucât aceste soluți sunt netemeinice și formale, menite să acopere abuzul grav comis de procurori în instrumentarea cauzei penale, solicitând desființarea acestora și trimiterea dosarului în vederea cercetării disciplinare a executorului judecătoresc, a polițiștilor implicați și a doamnei procuror C., precum și a celorlalți procurori care au instrumentat cauza.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului verificând rezoluțiile contestate a reținut că au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile și în limita atribuțiilor și a competențelor conferite expres de lege Inspecției Judiciare, marja de apreciere a acestei instituții a fost respectată.

Astfel, instanța de fond a analizat criticile reclamanților prin raportare la dispozițiile speciale în materie disciplinară prevăzute de Legea nr. 317/2004 și Legea nr. 303/2004.

Precizând în mod legal că dispozițiile art. 99 și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 sunt singurele prevederi prin care se analizează o sesizare disciplinară, judecătorul fondului a stabilit că răspunderea disciplinară este atrasă doar în situația în care există încălcări de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de procuror, și pentru care nu există o justificare.

Înalta Curte precizează că Inspecția Judiciară este obligată să respecte dispozițiile Legii nr. 304/2004 (care la art. 46 și 64 stabilește clar cum se desfășoară verificările) și independența magistraților (judecătorilor și procurorilor care se supun doar legii).

Instanța de fond a verificat doar dacă instituția pârâtă a respectat dispozițiile legale anterior indicate. Astfel, instanța de recurs precizează că judecătorul fondului nu poate să dezlege o chestiune litigioasă vizând întinderea și durata cercetărilor, verificarea înscrisurilor și a modului de dezlegare a chestiunilor de fond ale plângerilor penale, întrucât competența de a se pronunța asupra legalității măsurilor dispuse de procuror revine, conform legii, procurorului ierarhic superior, judecătorului de cameră preliminară sau instanței penale, după caz. Singurul instrument de verificare a modului în care a fost soluționată o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 336-339 C. proc. pen., aparține doar autorității ierarhic superioare, și, după caz, a controlului judiciar exercitat de către instanța de judecată în materie penală.

Totodată, instanța de recurs precizează faptul că procurorul de caz este singurul care poate aprecia dacă este legal sau nu a analiza din perspectiva dreptului penal acte și fapte pretins infracționale ale unor persoane responsabile sau nu de scoaterea la licitație a unor imobile, de felul în care organul de cercetare judiciară întocmește dosarul de urmărire penală, etc., aspect ce țin de modul de exercitare a rolului său activ, de îndeplinire a atribuțiilor sale, respectiv de esența activității de urmărire penală, lucru ce poate fi cenzurat doar de instanța penală și nu în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară. Soluția procurorului poate fi verificată prin căile de atac prevăzute de lege și nu poate forma obiectul cercetării disciplinare, întrucât s-ar încălca principiul independenței procurorului în dispunerea soluțiilor.

Susținerea recurenților-reclamanți în sensul că pentru ei nu are relevanță că a fost rea-credință în exercitarea funcției sau gravă neglijentă, sau daca fapta ar constitui infractiuni sau daca lucrările nu s-au efectuat din 2014 si până în 2021 din motive imputabile doamnei procuror sau alti domni procurori, nu poate fi reținută.

Înalta Curte precizează că exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență este singura excepție în care se poate interveni asupra soluției procurorului, aspect ce nu a rezultat din verificările prealabile efectuate de inspectorul judiciar.

Art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 este de strictă interpretare în materia juridică în materia abaterii disciplinare: rea-credință - judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și gravă neglijență - judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Înalta Curte în acord cu judecătorul fondului, constată că instituția pârâtă a verificat argumentele reclamanților raportat la cerințele laturii obiective și subiective a abaterii disciplinare, în sensul dacă magistrații - procurori au încălcat norme de drept material sau procesual sau dacă, cu rea-credință și în mod conștient sau din neglijență, au acționat în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia față de reclamanți.

Abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare a legilor de o gravitate deosebită, cu consecințe asupra valabilității actelor întocmite de magistrat sau care produc o vătămare gravă a drepturilor și intereselor părților ori participanților la procesul civil sau penal, iar analiza acțiuni în contencios administrativ se limitează la a aprecia dacă există indicii privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare, ceea ce presupune un control sumar, în aparență, fiind exclusă antamarea unor chestiuni litigioase ce au făcut sau vor face obiectul cercetării proceselor penale în legătură cu care sunt sesizate abaterile disciplinare.

În cazul în speță, instanța de fond s-a referit la dreptul de apreciere sau puterea discreționară a instituției-pârâte și/sau a magistratului-procuror, și care reprezintă marja de libertate lăsată la libera apreciere asupra unei soluții astfel că, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale, iar dacă se încalcă aceste limite se poate ajunge la un exces de putere ce poate fi cenzurat de către instanțele de judecată.

Argumentele invocate de recurenții-reclamanți în susținerea recursului în sensul că instanța de recurs trebuie să constate că timp de 5 ani "toți procurorii și polițiștii nu au făcut nimic și în doar câteva săptămâni până la intervenirea prescripției, au efectuat câteva acte de procedura formale pentru a pronunța o soluție si aceea nelegală si care încalcă grav drepturile, interesele si dreptul la un proces echitabil" al reclamanților, privesc aspecte ce nu pot fi verificate de către instanța de contencios administrativ și astfel, nu pot fi reținute ca motive de nelegalitate ale sentinței pronunțate de Curtea de Apel București.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2483 pronunțate la 21 decembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 iunie 2024.