ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 251/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a în data de 21.04.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară și pe pârâții B. și C., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

Prin sentința civilă nr. 1365 din 9 decembrie 2020 Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, B. și C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurentul-reclamant criticând soluția Curții de Apel București prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5), pct. 6) și pct. 8) C. proc. civ.

În susținerea căii de atac, recurentul-reclamant a reiterat aspectele sesizate inițial, subliniind că Inspecția Judiciară, prin rezoluții pe care acesta le apreciază ca fiind ușuratice, a considerat că nu se poate reține exercitarea atribuțiilor de serviciu cu rea-credință sau cu gravă neglijență, fără nici o analiză concretă a datelor puse la dispoziția autorității publice.

Învederează acesta că și Curtea de Apel București, ar fi dovedit același dispreț față de problemele sesizate, fiind evidente încercările de justificare a comportamentului, apreciat ca fiind deviant, a celor două judecătoare.

De asemenea, a mai susținut și că instanța de apel, într-un mod tendențios, ar fi arătat că autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care reclamantul a fost obligat să respecte proprietatea și posesia pârâtului nu este afectată prin decizia de a fi obligat pârâtul să-i permită reclamantului să folosească terenul său pentru accesul într-o clădire a acestuia.

Mai arată și că instanța de fond ar fi încercat, de fapt, o modificare sau o explicare a considerentelor deciziei Tribunalului Brașov, deși instanța de contencios administrativ fusese sesizată cu o plângere împotriva rezoluțiilor Inspecției Judiciare.

În opinia recurentului - reclamant, Curtea de Apel București s-ar fi substituit Inspecției Judiciare stabilind, în afara competențelor, că nu ar fi existat nici rea-credință și nici gravă neglijență din partea persoanelor la care se referea sesizarea, deși rolul Curții de Apel București era să stabilească dacă s-au făcut toate verificările cu privire la sesizare, iar nu să se pronunțe pe fondul ei.

Reiterează și că a solicitat instanței de judecată completarea verificărilor prealabile pentru că acestea s-ar fi bazat în exclusivitate pe datele din sistemul Ecris, iar considerentele conținute ar fi fost, în mare parte, străine de obiectul sesizării.

Acesta mai menționează că a cerut completarea verificărilor prin atașarea, respectiv copierea dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Brașov și al dosarului execuțional care ar fi conținut date relevante cu privire la dreptul exclusiv al pârâtului asupra terenului, însă această completare ar fi fost refuzată de Curtea de Apel București.

În final, a reiterat că modul de operare al magistraților ar scoate activitatea acestora din sfera conceptului de legalitate în emiterea hotărârii judecătorești, solicitând admiterea cererii, anularea rezoluțiilor contestate și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor prealabile.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta reglementează posibilitatea casării sentinței de fond, în situația unei încălcări a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, acestea fiind în principal, o eventuală nerespectare a dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și a dreptului la un proces echitabil, o încălcare a principiului disponibilității sau a oralității dezbaterilor, aspecte care nu pot fi reținute față de modalitatea de instrumentarea prezentei cauze de către judecătorul instanței de fond.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară în data de 26 noiembrie 2019, și la Direcția de inspecție pentru judecători sub numărul x/27.11.2019, reclamantul a solicitat cercetarea disciplinara a doamnelor judecător B. și C., în legătura cu modul de soluționare a apelului din dosarul nr. x/2019, reproșându-le ca au denaturat cu rea-credință atât obiectul judecății, cât și limitele investirii cu scopul de a-l vătăma pe apelant.

Prin rezoluția nr. 67/A/09.01.2020 emisă de pârâtă, prin Direcția de inspecție pentru judecători, în dosarul nr. x, sesizarea a fost clasată, reținându-se că nu există indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare.

Reclamantul a formulat plângere împotriva rezoluției de mai sus.

Prin rezoluția din 20.03.2020 emisă de pârâta, prin inspectorul-șef, în lucrarea nr. C20-291, plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004:

"(1)Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

În concluzie, nu orice încălcare a unei norme de drept procesual echivalează cu o abatere disciplinară, ci numai în situațiile în care încălcarea normei este realizată într-una din modalitățile de mai sus.

Instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, reținându-se legalitatea actelor contestate.

În argumentarea soluției date în fond, în esență, instanța a observat că analiza inspectorului judiciar este temeinică și legală, iar rezoluția de clasare cuprindea o motivare corespunzătoare a acesteia raportată la probatoriul administrat precum și la dispozițiile legale incidente.

De altfel, lecturând sentința civilă nr. 7753/30.08.2019 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2019, de către judecătorul D., Curtea de Apel București a observat că instanța nu a negat dreptul de proprietate al numitului E. asupra terenului situat în Brașov, str. x, ci, dimpotrivă, a expus corect situația de fapt și de drept rezultată din hotărârile judecătorești anterioare (începând cu sentința civila nr. 16136/22.12.2011 pronunțată de Judecătoria Brașov) prin care Statul Român și Municipiul Brașov au fost obligați sa lase în deplina proprietare și posesie terenul numitului F. (autorul lui E.), astfel încât nu se punea problema ignorării efectului autorității de lucru judecat a acelor hotărâri judecătorești.

Mai mult, a remarcat instanța fondului și că judecătorul de primă instanță, al ordonanței președințiale, D., este chiar magistratul care a și încuviințat executarea silită a sentinței anterior indicate, or, aceasta situație de fapt și de drept privind calitatea de proprietar al terenului în persoana lui E., derivată din hotărârile judecătorești anterioare și din actele translative de proprietate, era menținută și confirmată în cadrul ordonanței președințiale și de către instanța de apel, prin decizia civila nr. 1360/14.10.2019, respectiv de completul compus din cele judecătorii vizați de sesizarea disciplinară, B. și C., astfel încât, nici în privința acestora, nu se putea susține că ar fi negat dreptul de proprietate al apelantului din acea cauza.

În ceea ce privește pretinsa eroare de raționament în analiza condiției de "aparență a dreptului", în sensul că în mod eronat instanța de apel s-ar fi raportat la dreptul Municipiului Brașov de folosință asupra construcției, în loc de dreptul de servitute de trecere pe teren, Curtea de Apel București a precizat că sintagma "în favoarea reclamantului există aparența de drept" utilizată de art. 997, alin. (1) C. proc. civ., este susceptibilă de mai multe interpretări, fiind de discutat dacă dreptul care se protejează provizoriu prin ordonanța președințială trebuie să fie identic cu dreptul care se valorifică pe calea acțiunii de fond, cu atât mai mult cu cât ordonanța președințială poate fi introdusă chiar dacă nu exista o acțiune de fond (context în care nu ar apărea cu totul nejustificată nici referirea instanțelor la dreptul la educație).

Instanța de fond a observat că, referindu-se la dreptul cercetat sub aspectul aparentei, instanță de apel reclamată folosește expresia "dreptul privind folosința construcției, care are destinația de grădiniță", în timp ce prima instanță s-a referit la faptul că "prin măsura executorului judecătoresc a fost blocat singurul acces ce poate fi folosit în vederea folosirii imobilului din calea publică", precum și la faptul că "există o aparență de drept în sensul că reclamantului să i se permită accesul spre imobilul construcție deținut de acesta".

S-a precizat de către Curtea de Apel București că deși aparent într-o oarecare divergență, cele două instanțe au aceeași opinie, în sensul că, fiind proprietar asupra clădirii, pentru a o putea folosi efectiv, practic, Municipiul Brașov trebuie să aibă acces fizic la ea și că pentru aceasta, ar avea, în aparență, un drept de trecere pe terenul proprietatea lui E..

În ceea ce privește temeiul juridic al unui astfel de drept de acces, instanța de fond a argumentat că ar fi de discutat dacă în speță este vorba de un drept de servitute sau de o limitare legala a dreptului de proprietate asupra terenului, sub forma unui drept de trecere în condițiile art. 617, alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, sub acest aspect s-a apreciat ca fiind foarte relevant că în cadrul acțiunii de fond, ce face obiectul dosarului nr. x/2019, Municipiul Brașov a solicitat în contradictoriu cu E., instituirea unui drept de trecere cu piciorul și autoturismul, exact în condițiile art. 617 C. proc. civ. și nu în condițiile 756 C. proc. civ., sugerând astfel ca ar fi fost vorba de un drept ce ar deriva direct din lege și nu de un drept de servitute care ar depinde de voința proprietarului terenului.

Față de acestea, s-a observat că datele concrete ale speței, sugerează că interpretarea data de instanța de apel, chiar dacă într-o exprimare lacunară, ar converge cu realitatea juridică a raporturilor dintre părți, nefiind, nici pe de parte, vorba de rea-credință sau gravă neglijență în aplicarea normelor de drept.

În ceea ce privește necesitatea ca pârâta Inspecția Judiciară să fi solicitat și alte date cu excepția evidențelor Ecris și în general, a celor atașate la prezentul dosar, instanța a reținut că, față de situația clară a drepturilor părților, alte date nu erau necesare, ele neavând decât rolul de a întări cele ce se cunoșteau deja.

A mai argumentat instanța de fond și că în cadrul rezoluțiilor contestate, Inspecția Judiciară nu prezintă "in extenso" raționamentul expus mai sus de instanță, ci detaliază concluzia că, fiind o problemă de interpretare și aplicare a legii, chestiunea sesizată excedează competențele autorității publice, în condițiile în care magistrații cercetați au prezentat un raționament logico-juridic amplu în considerentele deciziei civile incriminate.

Or, verificarea în detaliu a acestui raționament ar presupune, de plano, o activitate specifica funcției jurisdicționale a instanțelor și nu celei administrative a Inspecției Judiciare.

Cu toate acestea, atât timp cât concluzia rezoluțiilor este corectă, în sensul lipsei unor indicii de săvârșire a unei abateri disciplinare, lipsa unui răspuns detaliat la criticile punctuale ale petentului, nu justifică anularea actelor.

În consecință instanța de fond nu a putut identifica o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia să îi lipsească orice justificare, cu consecințe deosebit de grave în ceea ce privește drepturile procesuale ale părților, care să fi fost săvârșită de către magistrații reclamați, aspectele invocate constituind nemulțumiri subiective față de soluția dispusă în dosar, motiv pentru care în mod corect a respins acțiunea.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 1365 din 9 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.