ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 983/2022

Ședința publică din data de 17 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25.04.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară anularea rezoluției de clasare a inspectorului judiciar nr. x/2018 și a rezoluției Inspectorului-șef nr. C19-703 din 18 martie 2019 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 496 din data de 24.09.2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar pe fond desființarea rezoluției inspectorului șef din 18.03.2019 emisă în dosar C19-703, a rezoluției de clasare emise în dosarul nr. x/2018 și constatarea temeiniciei plângerii formulate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant invocă încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin prisma căruia a solicitat să se constate că magistratul care a pronunțat încheierea nr. 220 din 12.12.2016 în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, și-a exercitat funcția cu rea-credință atât timp cât a constatat că "cel desemnat ca administrator printr-o hotărâre a adunării generale a acționarilor nu poate solicita și obține înregistrarea acestei hotărâri în registrul comerțului și nu se poate opune celui care era înregistrat anterior ca administrator și director general cu drept de reprezentare".

O altă interpretare eronată a legii de către doamna judecător se referă la faptul că, aceasta a precizat că "tribunalul nu poate lua act de renunțarea la judecată formulată de către persoana care apărea în registrul comerțului ca fiind președinte al consiliului de administrație", dar dă eficiență acestei cereri în altă formă, scopul fiind evident constatarea nulității hotărârii adunării generale acționarilor Bucur Obor S.A. din data de 20.10.2016 pe o cale ocolită, nepermisă de cadrul procesual (depășirea limitelor investirii).

De asemenea, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a arătat care sunt condițiile în care poate fi atrasă răspunderea magistratului și când sunt incidente dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, menționând că "există rea-credință atunci când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoaneșexistă gravă neglijențăatunci când judecătorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Instanța a reținut, că judecătorul are obligația de a respecta normele legale potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție, însă întreaga motivare se bazează pe aprecierea eronată conform căreia modificarea încheierii în calea de atac nu are semnificația încălcării dispozițiilor legale. Or, recurentul-reclamant prin sesizarea și plângerea formulate a arătat că: - judecătorul a dat o interpretare intenționat eronată a legii în sensul că, tribunalul nu poate lua act de renunțarea la judecată formulată de către persoana care apărea în registrul comerțului ca fiind președinte al consiliului de administrație, - judecătorul dă eficiență eficiență acestei cereri în altă formă, scopul fiind evident: constatarea nulității hotărârii adunării generale acționarilor Bucur Obor S.A. din data de 20.10.2016 pe o cale ocolită, nepermisă de cadrul procesual (depășirea limitelor investirii).

Temeiul sesizărilor a fost detaliat pe larg în contestația adresată instanței, aceasta interpretând în mod greșit atât situația de fapt, cât și pe cea de drept. Interpretarea normelor de drept pe care magistratul reclamat a realizat-o, constituie o gravă neglijență, întrucât acesta trebuia să cunoască voință legiuitorului exprimată prin textele de lege aplicabile în speță, texte clare și care nu comporta interpretări diferite.

Deși a fost legal citată, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu a depus întâmpinare și nu a formulat apărări în cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a rezoluției de clasare a inspectorului judiciar nr. x/2018 și a rezoluției Inspectorului-șef nr. C19-703 din 18 martie 2019, urmată de trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, ca nefondată, reținând în esență că, în cadrul verificărilor prealabile, inspectorul judiciar nu se poate substitui instanței de control judiciar, având în vedere faptul că, toate criticile părții reclamante se referă la modul de interpretare și aplicare de către instanță a prevederilor legale asupra fondul litigiului, precum și a celor privind încuviințarea și administrarea probelor, aspecte ce pot fi formulate și analizate numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Răspunzând punctual criticilor din recurs, în privința cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și faptul că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată. Sentința civilă recurată respectă dispozițiile anterior enunțate, prima instanță expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate și rațiunile avute în vedere. În același timp, se apreciază că prin argumentele invocate pe această cale, recurentul invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, motivarea insuficientă a sentinței recurate neputând fi reținută.

Potrivit celui de-al doilea caz de casare invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant invocă încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin prisma căruia a solicitat să se constate că magistratul care a pronunțat încheierea nr. 220 din data de 12.12.2016 (în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă) a exercitat funcția cu rea-credință atât timp cât a constatat că "cel desemnat ca administrator printr-o hotărâre a adunării generale a acționarilor nu poate solicita și obține înregistrarea acestei hotărâri în registrul comerțului și nu se poate opune celui care era înregistrat anterior ca administrator și director general cu drept de reprezentare".

Înalta Curte constată că obiectul verificării existenței unei abateri disciplinare prin prisma dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau din gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe, aspect în raport de care, în mod corect a reținut prima instanță că partea reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept de către magistratul nominalizat în sesizarea adresată intimatei-pârâte.

De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță, că stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerile părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză, țin de activitatea de judecată și nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară (autoritate administrativă), fiind supuse exclusiv controlului judiciar efectuat de instanțele de judecată și exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Având în vedere aspectele prezentate, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea de către instanță a prevederilor legale privind fondul litigiului, precum și a celor privind încuviințarea și administrarea probelor pot fi formulate și analizate numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, intimata-pârâtă neputându-se substitui instanței de control judiciar, în cadrul verificărilor prealabile.

În acest sens sunt și dispozițiile Deciziei nr. 251/2016 din data de 11 iulie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în cuprinsul căreia s-a constatat la nivel de principiu că: "Analiza legalității și temeiniciei actului decizional (...) presupune exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența sa, cu respectarea principiului statului de drept, inerent sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor sale adiționale. Nu se pot conferi competențe altor autorități în această materie, respectiv Inspecției Judiciare (...) aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic și jurisdicțional, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la "abaterile de la îndatoririle de serviciu" și la "faptele care afectează prestigiul justiției". În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiției", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată."

Este de menționat și faptul că practica judiciară de la nivelul Înaltei Curți a stabilit că obiectul verificărilor într-o procedură disciplinară vizând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să judece/instrumenteze o cauză.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, prima instanță a reținut în mod corect că nu se poate reține o lipsă a cercetării faptelor imputate magistratului și o lipsă a motivării rezoluțiilor atacate, câtă vreme analiza raționamentul instanțelor sau modul de administrare a probelor, exced atribuțiilor legale ale Inspecției Judiciare

De asemenea, desființarea în calea de atac a soluției pronunțate de magistratul împotriva căruia s-a formulat sesizarea ține de mecanismul firesc al verificării legalității și temeiniciei hotărârii instanței pe cale judiciară, pe această cale fiind îndreptate și eventualele erori de interpretare și aplicare a legii de către prima instanță.

În mod similar, se constată și legalitatea rezoluției inspectorului șef din data de 18.03.2019 emisă în lucrarea nr. C19-703 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare, reținându-se faptul că rezoluția contestată este motivată, răspunde tuturor aspectelor invocate în sesizarea formulată, precum și argumentelor de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare dispuse de inspectorul judiciar.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 496 din 24 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2022.