ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 853/2022

Ședința publică din data de 15 februarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX- a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, formulând contestație împotriva rezoluției nr. x/2018 din data de 16.01.2019 pronunțată de catre Direcția de inspecție pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare și împotriva rezoluției nr. C19- 1284 din data de 07.05.2019 pronunțată de Inspectorul Șef din cadrul Inspecției Judiciare. Reclamantul solicită instanței desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 577 din dat de 11 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ și fiscal a respins contestația ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 577 din data de 11 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul - reclamant a arătat, în esență, că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea 317/2004 privind efectuarea, verificărilor prealabile precum și cu încălcarea art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de către Inspecția Judiciară aprobat prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012.

Astfel, inspectorul judiciar în cadrul verificării prealabile poate accesa baza de date a sistemului informatic Ecris, poate examina lucrările care au legătură cu aspectele sesizate, poate solicita copii de pe documentele apreciate ca fiind relevante pentru soluționarea lucrării, poate solicita relații sau acte pe care le consideră necesare de la alte autorități și instituții precum și de la persoanele fizice care au cunoștiință despre aspectele sesizate, poate solicita un punct de vedere judecătorului a cărui activitate este vizată sau de la ceilalți judecători și de la personalul instanței.

Or, așa cum reiese din cuprinsul sentinței civile verificările inspectorului judiciar s-au limitat numai la a accesa sistemul informatic Ecris al Judecătoriei Curtea de Argeș și Tribunalului Argeș.

Așa cum rezultă din paragraful 4 al hotărârii instanței de fond, inspectorul judiciar a efectuat doar o verificare în sistemul informatizat Ecris. Se mai menționează în cuprinsul aceluiaș paragraf că inspectorul judiciar a avut în vedere și înscrisurile atașate sesizării.

Recurentul consideră că această de a avea în vedere înscrisurile atașate sesizării nu s-ar putea regăsi în vre-una dintre activitățile concrete pe care inspectorul judiciar trebuia să le efectueze în cadrul verificării prelabile.

Dintre activitățile enumerate la art. 14 din Regulamentul nr. 1027/2012 inspectorul judiciar a efectuat doar una singură și anume verificarea sistemului Ecris, motiv pentru care recurentul susține că verificarea a fost una superficială, iar nu completă.

Pe cale de consecință, în mod cu totul nelegal a reținut judecătorul cauzei faptul că inspectorul căruia i-a fost repartizată lucrarea a respectat toate aceste dispoziții regulementare.

Recurentul a mai arătat că sentința a fost dată și cu încălcarea normelor de drept material referitoare la abaterile disciplinare săvârșite de magistrați, norme prevăzute în Legea 303/2004, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. t) raportat la art. 99 indice 1 alin. (2).

Curtea în mod greșit a concluzionat că obiectul verificării disciplinare l-ar constitui raționamentul logico-juridic al magistratului, întrucât a reclamat o încălcare evidentă a normelor de drept material. În aceeași maniera greșită, Curtea a reținut că obiectul verificării l-ar constitui doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual cu scopul determinat de a vătăma o persoană și că se impune analizarea acestor două condiții. Aceste susțineri sunt contradictorii textelor de lege invocate în susținerea sesizării și contestației. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 99 lit. t) raportat la art. 99 indice 1 alin. (2). din Legea nr. 303/2004.

Din interpretarea sistematică a celor două texte de lege nu reies condițiile stabilite în mod nelegal, prin adăugare ala lege, de către instanța de fond. Astfel, nu se face referire în aceste texte de lege despre încălcarea cu intenție a normelor și nici despre scopul detereminat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerera unei asemenea consecințe, aceste două condiții enumerate și adaugate în mod nelegal de către isntanța de fond având incidență în tărâmul penal, iar nu în cel disciplinar.

Văzând textele de lege mai sus arătate, acestea fac vorbire despre exercitarea cu gravă neglijență, adică cu nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept material sau procesual.

Pe cale de consecință, pe de o parte nu trebuie dovedită intenția, ci culpa cea mai ușoară, și de asemenea nu trebuie dovedit scopul determinat de a produce o vătămare.

Raportat la probatoriul existent în dosar, recurentul consideră că a dovedit culpa în producererea gravei neglijențe din partea celor doi magistrați.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. 9096 din data de 16.01.2019 și a Rezoluției inspectorului judiciar șef din data de 07.05.2019 emise în lucrarea nr. C19-1284.

Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar.

Prin cererea de recurs se aduc critici hotărârii atacate sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și ale art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de către Inspecția Judiciarp aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, precum și ale art. 99 lit. r) raportat la art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Analizând criticile de nelegalitate referitoare la încălcarea și aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012("Regulament"), Înalta Curte constată că, în cauza de față, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale anterior menționate.

Înalta Curte apreciază că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și a art. 14 din Regulament, rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare prealabilă. Legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament.

Din elementele concrete ale cauzei, rezultă că inspectorul judiciar a avut în vedere înscrisurile atașate sesizării și evidențele din sistemul informatic Ecris și a apreciat că raționamentul logico-juridic al magistratului nu poate fi subiect de verificare în procedura discplinară, în condițiile în care recurentul - reclamant a criticat modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat.

În ceea ce privește încălcarea/interpretarea eronată a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că, potrivit art. 99

1

din lege, pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, potrivit prevederii legale menționate,

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit ("cu știință") a normelor de drept material ori procesual în scopul ("urmărind") vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Relevante sunt și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

Astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluțiile în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterii sesizate.

Verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențele Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, Curtea Constituțională a statuat, cu privire la art. 99 lit. t) și art. 991 din Legea nr. 303/2004, că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Așadar, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Or, recurentul-reclamant susține și precizează prin recurs, că magistrații vizați "s-au aflat într-o gravă eroare la înțelegerea situației de fapt", contestând raționamentul juridic care a stat la baza hotărârii pronunțate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 577 din 11 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2022.