ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3281/2024
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3281/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul acțiunii. Procedura derulată
Prin cererea de chemare în judecată în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.05.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, revocarea parțială a art. 1, din Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, în sensul eliminării sintagmei:
"începând cu data prezentului ordin,..." și înlocuirii acesteia cu:
"începând cu data de 01.08.2016,...", revocarea parțială a art. 1, din Ordinul nr. 407/C/07.02.2022, în sensul eliminării sintagmei:
"începând cu data de 30.12.2021,..." și înlocuirii acesteia cu:
"începând cu data de 01.08.2016,...", revocarea parțială a art. 1, din Ordinul nr. 407/C/07.02.2022, în sensul eliminării sintagmei:
"și ale art. 25", revocarea parțială a anexelor din Ordinul nr. 407/C/07.02.2022, în sensul eliminării sporurilor istorice nelegal stabilite și acordarea celor trei sporuri noi din momentul atingerii plafonului salarial pentru anul 2022, prevăzute în anexa V a Legii nr. 153/2017, în cuantum legal, neplafonat și stabilit în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 153/2017, revocarea parțială a prevederilor Anexei nr. 1 a Ordinului nr. 407/C/07.02.2022, la numărul curent 1, privitoare la reîncadrarea sa prin stabilirea indemnizației brute lunare și a coeficientului de ierarhizare care să țină cont de vechimea totală în funcția juridică de asistent judiciar - acordarea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției), drept salarial pentru a cărui acordare Ministerul Justiției a fost obligat prin Decizia nr. 433/23.02.2021 a Curții de Apel Ploiești, după cum urmează: coeficient - 6,39 în loc de 5,43; indemnizație de încadrare brută lunară - 17.250 RON în loc de 13.575 RON, cu reconsiderarea atât a sporurilor (conform capătului 4 de cerere) cât și a venitului total brut și cheltuieli de judecată - în măsura în care acestea vor fi făcute.
Prin încheierea de ședință din 7 martie 2023, Curtea a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 38 C. proc. civ. raportat la art. 142 alin. (2) și (6) din Legea nr. 304/2022.
Hotărârile ce fac obiectul prezentului recurs
Prin încheierea de ședință din 16 mai 2023, Curtea a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând lipsa nejustificată a părților și faptul că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 16.11.2023, instanța a dispus repunerea cauzei pe rol și a acordat termen la data de 5 decembrie 2023 pentru verificarea incidenței perimării cauzei.
Prin sentința civilă nr. 1985 din 5 decembrie 2023, Curtea a admis excepția perimării ridicată din oficiu și a constatat perimată cererea de chemare în judecată.
Cererea de recurs
Împotriva acestor hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea încheierii de suspendare a cauzei și admiterea recursului formulat împotriva hotărârii de perimare a soluționării cererii cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecății.
A arătat recurentul că, prin încheierea din 16 mai 2023, care nu i-a fost comunicată, s-a dispus în mod nefondat suspendarea cauzei, pentru că prin contestația ce face obiectul cauzei a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Astfel, hotărârea de suspendare a judecății a fost dată cu nesocotirea art. 411 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, solicită admiterea recursului asupra perimării cererii motivat de faptul că se impune casarea încheierii, pentru că există premisa ca solicitarea de judecată în lipsă a cauzei să fi fost iterată și de pârât prin întâmpinare.
A apreciat recurentul că este greu de presupus că nici intimatul din cererea introductivă și nici intimata Înalta Curte de Casație și Justiție, introdusă în cauză de instanță, să nu fi solicitat, la rândul lor, judecarea cauzei în lipsă.
A mai precizat că nu i-a fost comunicată ultima întâmpinare și nu a primit nici întâmpinarea Ministerului Justiției.
Apărările formulate
Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului formulat împotriva încheierii din data de 16 mai 2023, ca inadmisibil, și respingerea recursului formulat împotriva sentinței recurate, ca nefondat.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor intimatei-pârâte, în raport cu prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva încheierii de suspendare este inadmisibil iar recursul vizând sentința recurată este nefondat.
Aspecte de fapt și de drept relevante
Recurentul-reclamant A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., referitoare la încălcarea regulilor de procedură și, respectiv, la interpretarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material.
Primul motiv de casare vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., însă recurentul nu a precizat în ce mod instanța de fond ar fi încălcat regulile de procedură, prin încheierea de ședință prin care s-a suspendat judecata sau prin sentința ce a constatat perimarea cererii de chemare în judecată. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se analizează în strânsă corelație cu actele de procedură îndeplinite de instanță sau de părți pe parcursul desfășurării procesului.
1.1. Astfel, în ceea ce privește recursul vizând încheierea de ședință, se impune analizarea, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., a aspectului vizând admisibilitatea căii de atac.
După cum reiese din circumstanțele cauzei prezentate mai sus, prin încheierea de ședință din 16 mai 2023, instanța de fond a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa nejustificată a părților.
Potrivit art. 414 C. proc. civ.,
"Art. 414 - (1) Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă.
(2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului."
Din interpretarea textului legal, rezultă că legiuitorul a prevăzut în mod expres calea de atac împotriva încheierii de suspendare a procesului, pentru ca instanța superioară să poată cenzura orice prelungire de natură a afecta termenul rezonabil de soluționare a cauzei, termen la care face referire art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin încheierea de suspendare a judecății, instanța nu se dezînvestește cu soluționarea pricinii, însă procesul rămâne în nelucrare, aspect care influențează cursul normal al judecății, efectele răsfrângându-se asupra părților din litigiu.
Recurentul-reclamant A. avea deschisă calea de atac a recursului împotriva încheierii de suspendare a judecății, însă doar pe durata suspendării cursului procesului.
Or, în cauză, recurentul a atacat încheierea de suspendare după reluarea judecății de către prima instanță și după constatarea perimării cererii de chemare în judecată, calea de atac fiind exercitată în afara intervalului prevăzut de C. proc. civ.
Prin urmare, recursul vizând încheierea de suspendare este inadmisibil, astfel încât instanța de control judiciar nu poate analiza criticile recurentului vizând nelegalitatea acestei hotărâri.
1.2. În ceea ce privește sentința recurată, nu se poate reține incidența niciunuia dintre motivele de casare invocate de recurent.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul nu a precizat în ce ar consta neregularitatea de ordin procedural ce ar putea fi sancționată cu nulitatea sentinței pronunțate.
De altfel, recurentul solicită casarea sentinței prin care s-a constatat perimată acțiunea referindu-se tot la legalitatea încheierii de suspendare a judecății cauzei, susținând, în esență, că ar fi solicitat judecarea cauzei în lipsă și că nu se impunea suspendarea judecății. Or, aceste argumente ar fi trebuit să facă obiectul unui recurs împotriva încheierii de suspendare (formulat pe durata suspendării cursului judecării, în interiorul intervalului legal prevăzut de C. proc. civ.) sau al unei eventuale cereri de repunere a cauzei pe rol.
Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, neputându-se reține interpretarea/aplicarea greșită a normelor de drept material.
Potrivit art. 415 C. proc. civ., judecata cauzei suspendate se reia prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, când suspendarea s-a dispus din cauza lipsei lor.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ.,
"Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.
Deci, perimarea operează cu condiția ca timp de 6 luni să nu se fi săvârșit în cauză nici un act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă.
Perimarea se întrerupe, în conformitate cu prevederile art. 417 C. proc. civ., prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, în mod corect instanța de fond, analizând îndeplinirea condițiilor prevăzute de norma procedurală, a constatat că s-a împlinit termenul de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., ultimul act de procedură fiind efectuat la data de 16 mai 2023, când pricina a fost suspendată pentru lipsa părților.
În ceea ce privește argumentul subliniat de recurentul-reclamant, că nu i-ar fi fost comunicată încheierea de suspendare a judecății cauzei, din actele dosarului se constată că această încheiere i-a fost comunicată, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la dosar fond, volumul al II-lea, la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată.
De altfel, acest aspect nu prezintă nicio relevanță din perspectiva legalității sentinței prin care s-a constatat perimată acțiunea.
Astfel, C. proc. civ. nu condiționează curgerea termenului de perimare de comunicarea actului procedural întocmit de instanță, astfel că data de la care se calculează termenul de perimare este data pronunțării încheierii de suspendare a judecății pricinii, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost sau nu comunicată părților, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dispunerea măsurii suspendării judecății de datorează culpei părților, a lipsei de stăruință a acestora în vederea judecării litigiului.
De asemenea, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.".
Deci, recurentul-reclamant A., autorul cererii de chemare în judecată și al căii de atac ce face obiectul prezentei cauze, avea obligația de a contribui la desfășurarea și de a urmări finalizarea procesului său, aceasta și în virtutea principiului disponibilității procesului civil.
Înalta Curte constată că, în sensul celor expuse anterior, sunt și considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 254 din 4 iunie 2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 416 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 973 din 22 octombrie 2020.
În cuprinsul deciziei menționate, instanța de control constituțional a reținut următoarele:
"15. Curtea apreciază că nu poate reține critica potrivit căreia prevederile art. 416 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale pe motiv că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de instanță, chiar și atunci când nu a fost adus la cunoștința părții, pentru ca aceasta să fie conștientă de toate consecințele ce decurg din îndeplinirea sa. În acest sens, Curtea subliniază că procesul civil este guvernat de principiul publicității, părțile având posibilitatea de a lua cunoștință fără niciun fel de restricții de întregul parcurs procesual. Ca atare, cu o minimă diligență, pot afla în timp util despre efectuarea oricărui act procedural. În ceea ce privește importanța în ansamblul procesului a diverselor acte, fiecare dintre părți o va aprecia în mod subiectiv, în funcție de propriile interese procesuale. Textul de lege criticat este însă suficient de clar încât să semnaleze părților că lăsarea în nelucrare a unei pricini timp de 6 luni conduce la perimarea acesteia.
Partea nu poate să se prevaleze de faptul că nu i-a fost comunicată îndeplinirea unui anumit act procedural de la care începe să curgă acest termen. O asemenea susținere nu ar putea fi argumentată logic, întrucât întotdeauna va exista un act procedural de care partea va avea cunoștință și de la care, teoretic, va începe să curgă termenul de perimare. În condițiile citării legale, se prezumă că partea cunoaște toate actele îndeplinite, indiferent că se comunică sau nu ori dacă au fost efectuate de părți ori de instanță. Mai mult, ținând cont de obligația exercitării cu bună-credință a drepturilor, inclusiv a celor procesuale, chiar dacă în cauză a fost îndeplinit un anumit act pe care, potrivit legii, instanța nu avea obligația să îl comunice și de care partea nu ia cunoștință, aceasta va trebui să aibă în vedere calculul termenului de perimare de la ultimul act procedural despre a cărui efectuare știa deja. Partea nu poate invoca, în apărarea sa, faptul că actul nu i-a fost comunicat, de vreme ce comportamentul său pentru evitarea perimării cauzei ar fi trebuit să fie raportat la actul a cărui existență o cunoștea și care este anterior celui de a cărei necomunicare se prevalează. Într-o asemenea ipoteză devine incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans, care lipsește de pertinență criticile de neconstituționalitate formulate prin prisma unui astfel de argument, în condițiile în care persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, precum și consecințele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenței legale, invocând, de fapt, propria sa culpă.
Împrejurarea că autorul prezentei excepții de neconstituționalitate susține că, în cauză, nu a primit citația pentru termenul la care instanța a suspendat judecata ca urmare a neprezentării părților, deși în dovada de înștiințare aflată la dosar se menționează contrariul, reprezintă un element de fapt, care excedează controlului de constituționalitate. De altfel, potrivit art. 414 alin. (1) din C. proc. civ., asupra suspendării judecării procesului instanța se pronunță printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară.
În concluzie, Curtea reține că textul de lege care instituie termenul de perimare obligă practic părțile să acționeze în cadrul procesului cu o frecvență minimă de 6 luni, riscând altminteri să intervină perimarea. Față de cele mai sus arătate, Curtea constată că nu este nesocotit dreptul la un proces echitabil, de vreme ce înseși părțile nu au respectat regulile care le permiteau să își apere sau, după caz, să își demonstreze drepturile și interesele puse în discuție în cauză, utilizând în mod eficient mecanismele procedurale instituite prin lege, oferite acestora în vederea valorificării tuturor mijloacelor de apărare pe care acestea le consideră necesare în cadrul procesului.".
Cele avute în vedere de Curtea Constituțională sunt pe deplin aplicabile și în prezenta cauză și întăresc faptul că recurentul-reclamant nu poate invoca nelegalitatea hotărârii recurate, de vreme ce nu a fost suficient de diligent în a-și susține demersul judiciar.
Prin urmare, sentința recurată este la adăpost de orice critică, conduita recurentului-reclamant fiind una culpabilă, ce echivalează cu lipsa de stăruință în judecarea pricinii.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 414 alin. (2) și al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul împotriva încheierii, ca inadmisibil, și recursul formulat împotriva sentinței recurate, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 16 mai 2023, ca inadmisibil, și recursul formulat împotriva sentinței nr. 1985 din 5 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.