ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4273/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.11. 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a formulat contestație, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, împotriva modului de stabilire a salarizării prin Ordinul nr. 3344/C din 24.08.2020 emis de Ministerul Justiției, considerând că ordinul menționat este nelegal și, în consecință, solicitând: 1. revocarea parțială a art. 1 alin. (1), în sensul ca acesta să prezinte următorul conținut:"în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 respectiv 01.12.2015 - 31.12.2017, drepturile salariale ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curților de Apel, prevăzuți în Anexele nr. 1-15 la prezentul ordin, se stabilesc prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON, respectiv de 484,18 RON, a coeficientului de multiplicare de 19, cu raportarea la majorarea pentru vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar, conform celor prevăzute în dreptul fiecăruia, în anexe." 2. revocarea parțială a art. 1 alin. (3), în sensul eliminării din text a sintagmei: "..., în aplicarea dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2018, cu modificările și completările ulterioare, ..." - motivat de faptul că prevederile art. 34 alin. (2) - forma inițială a actului - prin care s-au plafonat sporurile în plată la nivelul lunii decembrie 2018 - este neconstituțional - solicitând sesizarea Curții Constituționale cu această solicitare. 3. revocarea parțială a art. 2 partea finală prin înlocuirea sintagmei: "..., în acord cu prevederile legale care reglementează finanțele publice." cu sintagma: " cu plata într-o singură tranșă" motivat de faptul că prevederile art. 39 alin. (1) al O.U.G. nr. 114/2018 apar ca neconstituționale în măsura în care eșalonarea trebuie aplicată simultan mai multor titluri executorii din ani diferiți, dintre care în unele titluri "valoarea titlului executoriu" nu este determinabilă (drepturile din titlu fiind admise și pentru viitor), iar prevederile sus arătate vin în concurs cu aplicarea art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 9 din 2017 și/sau cu alte norme privitoare la eșalonarea plăților de drepturi salariale restante - solicitând astfel, sesizarea Curții Constituționale cu această solicitare. 4. obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin de salarizare în aplicarea art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială maximă aflată în plată sau câștigată în baza unui titlu executoriu, cu considerarea coeficientului de multiplicare de 19 și cu raportarea la majorarea pentru vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar pentru perioada 09.04.2015-30.11.2019; precum și obligarea Ministerului Justiției să facă toate demersurile necesare și a dispune, prin ordonatorul terțiar de credite, la repararea prejudiciului creat prin plata în favoarea sa a diferențelor astfel reieșite în perioada 09.04.2015-30.11.2019; diferențe ce solicită să fie actualizate cu indicele de inflație, precum și la obligarea plății prin același ordonator terțiar de credite, a dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului să facă toate demersurile necesare și a dispune ca plata acestor drepturi să se realizeze într-o singură tranșă. 5.cheltuieli de judecată, în măsura efectuării acestora.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 702 din 7 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamantei de sesizare a Curții Constituționale a României. A sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, în forma acestora la data publicării în Monitorul Oficial, și art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, în forma actuală. A admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiției și a anulat întâmpinarea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate de reprezentant. A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției. A anulat în parte Ordinul nr. 3344/C/24.08.2020 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei și a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile reclamantei, începând cu data de 01.12.2016, prin raportare la vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 702 din 7 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a exercitat recurs pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea recursului pârâtul a susținut, în contextul expunerii pe scurt a situației de fapt, a soluției pronunțate de prima instanță și a considerentelor esențiale reținute de aceasta, că au fost încălcate prevederile Legii nr. 284/2010, ale Legii-cadru nr. 153/2017, în sensul că instanța de fond nu a analizat legalitatea ordinului contestat prin prisma temeiurilor invocate în preambulul său și a actelor care au stat la baza emiterii acestuia, reținând incidența în speță a celor dezlegate prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016 și împrejurarea că există hotărâri judecătorești definitive prin care asistenților judiciari le-a fost recunoscut dreptul la indemnizația calculată în raport de vechimea efectivă în funcție. În referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității de reprezentant în privința persoanei care a semnat întâmpinarea formulată în cauză, în susținerea acestei critici făcând trimitere la Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și concluzionând în sensul că art. 84 alin. (1) se aplică în situația în care persoana juridică optează pentru reprezentarea convențională, și nu se interpretează în sensul că persoana juridică este obligată să fie reprezentată convențional, drepturile procesuale ale acesteia putând fi exercitate prin reprezentant legal. Totodată, citând art. 46 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, precum și art. 53 lit. f) și art. 97 din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, a arătat că, potrivit fișei postului, personalul de specialitate juridică din cadrul Direcției contencios are printre atribuțiile specifice postului și pe aceea de a elabora lucrările necesare asigurării apărării Ministerului Justiției în fața instanțelor de judecată și a altor organe de jurisdicție, lucrări care se semnează de către conducătorul compartimentului. În schimb, în situația în care este vorba despre un act de dispoziție, actul respectiv se semnează de conducătorul instituției sau de persoana desemnată să îndeplinească această atribuție, astfel că, în virtutea atribuțiilor stabilite prin Regulament, a apreciat că directorul Direcției Contencios este îndreptățit să semneze întâmpinările, notele de ședință, concluziile Ministerului Justiției în toate litigiile în care acesta este parte, fiind vorba despre o reprezentare legală a Ministerului Justiției, semnătura angajând în mod valabil răspunderea instituției. În plus, a solicitat a se observa că Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, aprobat prin O.M.J. nr. 120/C/19.01.2011, este publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, nefiind un simplu act intern, ale cărui prevederi legale nu pot fi cenzurate de instanță decât prin anularea acestora. În concluzie, a apreciat că în mod greșit a admis instanța de fond excepția lipsei calității de reprezentant în privința persoanei care a semnat întâmpinarea Ministerului Justiției, invocată de reclamantă, și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței de fond în sensul respingerii excepției ca neîntemeiată. În ceea ce privește fondul cauzei a arătat că actul administrativ contestat a fost emis în baza prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din funduri publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum și ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, iar raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 instanța de fond ar fi trebuit să constate că ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale. Aceasta întrucât prin textul de lege evocat a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcție, tocmai în ideea că aceștia au un mandat limitat, fiind numiți pe o perioadă determinată de 5 ani, iar legislația în vigoare nu permite acordarea unei indemnizații calculate în raport cu o tranșă de vechime în funcție mai mare decât mandatul limitat la 5 ani. Întrucât înainte de anul 2010 majorarea indemnizației asistenților judiciari în raport cu vechimea în funcție nu era reglementată, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific exclusiv pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv de la 3 la 5 ani. Însă, Legea-cadru nr. 284/2010 nu s-a aplicat niciunei categorii de salariați, implicit nici asistenților judiciari în ceea ce privește stabilirea salarizării, aceasta făcându-se prin aplicarea normelor legale în vigoare în anul 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, precum și Legea-cadru nr. 330/2009, în temeiul legilor anuale de salarizare. Doar începând cu 01.01.2011 s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad și gradație, pe clase de salarizare, în temeiul prevederilor Legii nr. 284/2010. În contextul redării dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, a prevederilor punctului III.A din Ordinul comun al M.M.F.P.S. și M.F.P. nr. 42/77 din 13.01.2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, recurentul-pârât a susținut că prima instanță a încălcat acest articol aplicabil în prezent, care prevede că indemnizația lunară de încadrare cuvenită asistenților judiciari se calculează exclusiv în funcție de două tranșe de vechime în funcție, de la 0 la 3 ani, precum și de la 3 la 5 ani. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul a criticat argumentul primei instanțe potrivit căruia există hotărâri judecătorești prin care le-a fost recunoscut asistenților judiciari dreptul la vechimea efectivă în funcție, iar prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale s-a stabilit că nivelul maximal al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. De asemenea, stabilirea indemnizației la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenților judiciari, în conformitate cu Legea nr. 71/2015 și Decizia nr. 794/2016, reținute ca temei de drept, nu legitimează recunoașterea vechimii efective pentru asistenții judiciari peste dispozițiile exprese ale Legii-cadru nr. 153/2017. În lipsa unui temei în legislația incidentă cu privire la stabilirea indemnizației asistenților judiciari în funcție de vechimea efectivă în funcție, a considerat recurentul că prima instanță și-a arogat atribuții de legiferare. În fapt, aceasta a procedat la o modificare și completare a dispozițiilor citate ale Legii-cadru nr. 153/2017, în sensul că l-a obligat ca la stabilirea indemnizației de încadrare a reclamantei să fie avute în vedere alte tranșe de vechime în funcție decât cele stabilite prin lege. În final, făcând trimitere la jurisprudența Curții Constituționale a României cu privire la dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, din care rezultă că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, recurentul-pârât a susținut că Decizia nr. 794/2016 a instanței de contencios constituțional nu poate fi interpretată ca legitimând modificarea pe cale judecătorească a regulilor de calculare a vechimii în funcție stabilite prin lege pentru o anumită categorie profesională. Dimpotrivă, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legislative.

Apărările formulate în cauză. Intimatei-reclamante A. i-a fost comunicată cererea de recurs și a fost legal citată pentru termenul din 29 septembrie 2022, însă aceasta nu a depus întâmpinare și nu a fost prezentă la termenul stabilit în vederea soluționării recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând sentința recurată prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiției și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat și îl va admite în limitele și pentru considerentele ce succed: Demersul judiciar al reclamantei, asistent judiciar în cadrul Tribunalului Suceava, vizează anularea parțială a Ordinului nr. 3344/C/24.08.2020 prin care pârâtul Ministerul Justiției a stabilit drepturile salariale ale asistenților judiciari pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019. Astfel, pentru intervalul 01.12.2016-31.12.2017 s-a stabilit aplicarea unei valori de referință sectorială de 484,18 RON, iar pentru perioada 01.01.2018-30.11.2019 s-a realizat aplicarea prevederilor Legii nr. 153/2017 și a O.U.G. nr. 114/2018. În opinia reclamantei, drepturile sale salariale pentru 09.04.2015-30.11.2015 și 01.12.2015-31.12.2017 trebuiau stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON, respectiv 484,18 RON, a coeficientului de multiplicare 19 și prin raportare la vechimea sa efectivă în funcția de asistent judiciar de 20 de ani. Totodată, a considerat că se impune eliminarea din conținutul art. 1 alin. (3) din ordinul menționat a sintagmei "în aplicarea O.U.G. nr. 114/2018 cu modificările și completările ulterioare" precum și stabilirea obligației de plată într-o singură tranșă. Soluția de respingere a contestației administrative i-a fost comunicată reclamantei cu adresa nr. x/2020, fiind atacată cu acțiune în anulare înregistrată pe rolul instanței de contencios administrativ. De asemenea, reclamanta a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 34 alin. (2) și art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018. Soluționând cauza, instanța de fond a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată; a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiției și a anulat întâmpinarea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate de reprezentant; a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat în parte ordinul atacat în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei; a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile acesteia, începând cu data de 01.12.2016, prin raportare la vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar; a respins în rest acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Împotriva hotărârii primei instanțe a exercitat recurs pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ. 5.1. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea unei hotărâri judecătorești atunci când instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, recurentul-pârât a susținut că, în lipsa unui temei în legislația incidentă cu privire la stabilirea indemnizației asistenților judiciari în funcție de vechimea efectivă în funcție, prima instanță și-a arogat atribuții de legiferare, depășindu-și astfel atribuțiile puterii judecătorești. A mai susținut că prima instanță a procedat la o modificare și completare a dispozițiilor legale citate din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul că l-a obligat ca la stabilirea indemnizației de încadrare a reclamantei să aibă în vedere alte tranșe de vechime în funcție decât cele stabilite prin lege și, totodată, că stabilirea indemnizației la nivel maxim pentru categoria profesională din care face parte reclamanta, în conformitate cu Legea nr. 71/2015 și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, reținute ca temei de drept, nu legitimează recunoașterea vechimii efective pentru asistenții judiciari peste dispozițiile exprese ale Legii-cadru nr. 153/2017. Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, ipoteză ce nu se identifică însă în speță. Or, recurentul-pârât a invocat, subsumat acestui motiv de casare, argumente referitoare la încălcarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, din perspectiva stabilirii indemnizației la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenților judiciari, în conformitate cu Legea nr. 71/2015 și cu Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, critici care se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. 5.2. Potrivit acestui motiv de nelegalitate, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea normelor de drept material putându-se face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin violarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. În cauza de față aceste motive sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând o greșită interpretare a prevederilor legale aplicabile prin raportare la starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. 5.2.1. Recurentul-pârât a criticat sentința de fond, în primul rând sub aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea pe care a formulat-o în cauză, invocând în susținere Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și opinând în sensul că art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. ce a făcut obiectul interpretării, se aplică în situația în care persoana juridică optează pentru reprezentarea convențională și nu se interpretează în sensul că aceasta este obligată să fie reprezentată convențional, drepturile sale procesuale putând fi exercitate prin reprezentant legal. A mai făcut recurentul-pârât trimitere la dispozițiile art. 46 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, la cele cuprinse în art. 53 lit. f) și art. 97 din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției și a arătat că, potrivit fișei postului, personalul de specialitate juridică din cadrul Direcției contencios are printre atribuțiile specifice postului și pe aceea de a elabora lucrările necesare asigurării apărării Ministerului Justiției în fața instanțelor de judecată și a altor organe de jurisdicție, lucrări care se semnează de către conducătorul compartimentului. În plus, a solicitat a se observa că Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, aprobat prin OMJ nr. 120/C/19.01.2011, este publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, ale cărui prevederi legale nu pot fi cenzurate de instanță decât prin anularea acestora, nefiind un simplu act intern. Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului Ministerul Justiției formulate sub aspectul reliefat, după cum se va arăta în cele ce urmează. Într-adevăr, art. 53 lit. f) din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției prevede că "Directorii și ceilalți conducători ai compartimentelor din structura organizatorică a ministerului îndeplinesc următoarele atribuții: (...) verifică și avizează sau, după caz, aprobă lucrările întocmite în cadrul compartimentului pe care îl coordonează", iar art. 97 din același Regulament prevede că: "Direcția Contencios este compartimentul de specialitate care asigură reprezentarea ministerului, apără drepturile și interesele legitime ale acestuia în raporturile cu autoritățile publice, respectiv cu alte persoane fizice sau juridice, avizează din perspectiva legalității actele cu caracter juridic încheiate de minister și acordă asistență juridică compartimentelor ministerului." Așadar, printre atribuțiile Direcției Contencios se regăsesc următoarele: - reprezintă ministerul și apără drepturile și interesele acestuia în fața instanțelor judecătorești, a instanțelor arbitrale și a altor organe jurisdicționale, precum și în raporturile cu alte organe, cu persoane fizice sau juridice; - redactează, în termenele procedurale și depune la dosarul cauzei, sub semnătura directorului, întâmpinările, răspunsurile la întâmpinări, notele de ședință, concluziile scrise, în dosarele în care ministerul este parte; - întocmește orice alte acte procedurale legate de reprezentarea ministerului în fața organelor jurisdicționale și le expediază la dosarul cauzei; - elaborează și prezintă spre aprobare conducerii ministerului propuneri de soluționare pe cale amiabilă a litigiilor aflate pe rol, cereri de chemare în judecată, cereri de intervenție, motive care stau la baza căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești nefavorabile ministerului, propuneri privind inoportunitatea atacării hotărârilor judecătorești nefavorabile ministerului, renunțări la judecată, tranzacții, precum și orice alte acte de dispoziție în litigiile în care ministerul este parte; - elaborează și prezintă spre aprobare conducerii ministerului toate actele de procedură, apărări, căi de atac, în situația în care parte în litigiu este ministrul justiției (www.x.ro). Constată Înalta Curte că întâmpinarea depusă la dosarul cauzei este semnată de B., în calitate de director al Direcției Contencios din cadrul Ministerului Justiției, și conține ștampila instituției, formal fiind îndeplinite condițiile legale pentru ca d-nul B. să formuleze apărări în numele Ministerului Justiției. De asemenea, reține că la termenul din 5 martie 2021, prima instanță a dispus citarea pârâtului Ministerul Justiției cu mențiunea de a depune dovada calității de reprezentant a pesoanei care a semnat întâmpinarea, obligație îndeplinită de parte, care a depus Ordinul nr. 4508/C/29.10.2019 și a precizat că prevederile acestuia se coroborează cu dispozițiile art. 53 lit. f) și cele ale art. 98 lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare al Ministerului Justiției, rezultând că domnul B. (personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor), în calitate de director, are dreptul de semnătură pentru toate lucrările direcției de specialitate-Direcția Contencios, care reprezintă Ministerul Justiției în fața instanțelor judecătorești. În acest context, este indiscutabil că persoana care a semnat întâmpinarea formulată în cauză de pârât este îndreptățită, în calitate de director al Direcției Contencios, să elaboreze și să semneze întâmpinările, notele de ședință, concluziile Ministerului Justiției în toate litigiile în care acesta este parte, fiind vorba despre o reprezentare legală a Ministerului Justiției, iar semnătura acestuia angajează, în mod implicit și în mod valabil, răspunderea instituției. Din considerentele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției criticate, reiese că judecătorul fondului a făcut o confuzie între reprezentarea legală a Ministerului Justiției care, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 și art. 4 din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, revine Ministrului Justiției, și reprezentarea legală a instituției, asigurată în temeiul atribuțiilor stabilite prin Regulament, de persoanele care fac parte din cadrul Direcției Contencios, la care fac referire dispozițiile art. 97 din Regulament, ale căror lucrări se semnează de conducătorul compartimentului. De altfel, din lecturarea atribuțiilor Direcției Contencios enumerate supra rezultă că doar în ipoteza în care este vorba despre un act de dispoziție, actul în discuție se impune a fi semnat de conducătorul instituției sau de persoana special desemnată să îndeplinească această atribuție. În speță, este de observat că actul de procedură întocmit în cauză de Ministerul Justiției constă în întâmpinarea formulată față de cererea de chemare în judecată, fiind asumat și semnat de directorul Direcției Contencios, în virtutea atribuțiilor stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției. În plus, astfel cum a susținut în mod corect și recurentul, Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției nu este un simplu act intern, fiind aprobat prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 120/C/19.01.2011 (prevăzut în Anexa ce face parte integrantă din acesta) și a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, având natura unui act administrativ unilateral dat în aplicarea legii, care se bucură pe deplin de prezumția de legalitate. Pe cale de consecință, sunt întemeiate susținerile recurentului-pârât privind nesocotirea de către prima instanță a dispozițiilor legale în materie de reprezentare, la care face trimitere, fiind de natură a conduce la reformarea sentinței de fond sub aspectul soluționării excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiției, în sensul respingerii acesteia ca nefondată. 5.2.2. Cât privește fondul cauzei, Înalta Curte reține că acțiunea formulată de reclamantă împotriva Ordinului nr. 3344/C/24.08.2020 emis de Ministerul Justiției s-a întemeiat pe susținerile potrivit cărora, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 respectiv 01.12.2015-31.12.2017 drepturile trebuie stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,16 respectiv 484,18 RON, a coeficientului de multiplicare 19 și prin raportare la vechimea sa efectivă în funcția de asistent judiciar de 20 de ani. Mai exact, în susținerea cererii de stabilire a drepturilor salariale în raport de vechimea efectivă în funcție, reclamanta a invocat mecanismul egalizării, astfel cum a fost stabilit prin art. 3 1 din O.U.G. nr. 57/2015 și Decizia Curții Constituționale a României nr. 794/2016. Din cuprinsul ordinului contestat reiese că prin acesta au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantei pentru intervalul de timp 01.12.2016-30.11.2019, în cadrul căruia pârâtul a avut în vedere o vechime în funcție de 0-3 ani pentru perioada 01.12.2016-30.06.2017, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, și o vechime în funcție de 3-5 ani pentru intervalul 01.07.2017-30.11.2019, ulterioară intrării în vigoare a legii menționate. Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării în parte a ordinului atacat și a obligat pârâtul să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile reclamantei, începând cu data de 01.12.2016, prin raportare la vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar. În esență, judecătorul fondului a reținut că, în aplicarea mecanismului egalizării drepturilor salariale cuvenite asistenților judiciari, concretizat în pronunțarea mai multor hotărâri prin care altor persoane care ocupă aceleași funcții le-a fost recunoscută în integralitate vechimea în funcție, și reclamanta este îndreptățită la stabilirea drepturilor salariale începând cu data de 01.12.2016 prin luarea în considerare în integralitate a vechimii de 20 de ani în funcția de asistent judiciar. Prin urmare, a apreciat că, deși acest mecanism este aplicabil perioadei anterioare datei de 01.07.2017, în raport de mecanismul de aplicare a Legii nr. 153/2017, efectele egalizării la nivelul maxim stabilit sub imperiul legii vechi se extind și în etapele de aplicare a Legii nr. 153/2017 care au ca punct de pornire nivelul salarial existent la data de 30.06.2017. Instanța de control judiciar nu poate valida raționamentul primei instanțe, deoarece acesta reflectă greșita interpretare și aplicare a cadrului normativ incident în materie, fiind întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva încălcării art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, aplicabil la acest moment, care prevede că indemnizația lunară de încadrare cuvenită asistenților judiciari se calculează exclusiv în funcție de două tranșe de vechime în funcție, de la 0 la 3 ani, precum și de la 3 la 5 ani, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prezintă relevanță sub acest aspect considerentele Deciziei nr. 12 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. x/2022, având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: "interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, precum și alte măsuri din domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 1 alin. (1) - (1 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal bugetare, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 aprobată cu modificări prin Legea nr. 250/2016 sensul de a se stabili dacă, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare Justiție la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari presupune sau nu majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcție". Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, admițând recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 1 alin. (1) - (l 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani." Sunt esențiale din perspectiva subiectului analizat următoarele considerente reținute de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al instanței supreme: "160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudențială, instanțele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2008-2009, care vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părți din categoria asistenților judiciari, a dreptului la majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea în funcție (așa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite. 161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferențe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului și evoluției legislației salariale incidente. 162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalități salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătorești, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale și care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenților judiciari și obligația corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim. 163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătorești invocate drept termen de comparație și-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situația juridică premisă este asimilabilă inexistenței vreunei diferențe salariale izvorâte fie din legislația salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale. 164. Așadar, nu se poate reține existenta unei inechități salariale și, pe cale de consecință, nu poate fi rațional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanță a principiului egalității de tratament. 165. Construcția argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudențială apare, în consecință, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferențe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-și află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenților judiciari, nici în hotărâri judecătorești producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiții, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării și înlăturării inegalităților din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluții legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăși sursă generatoare de inechități salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenția instanței supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudențială activat. 166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizației de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, prestabilit de legiuitor în corelație directă cu criteriul vechimii în funcție, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenții judiciari coeficienții legali maximi, corelați de asemenea cu criteriul vechimii în funcție, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat). 167. Așadar, în cazul asistenților judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale. 168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizația de încadrare a asistenților judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizației de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcții de judecători, procurori, personal asimilat acestora și magistrați-asistenți, prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale așa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 și nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi. 169. Or, soluția egalizării la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 și formarea, pe cale jurisprudențială, a unei lex tertia. 170. De altfel, examinând noțiunea de "vechime în funcție" și sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis: "94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcție", se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context". De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție. Așadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani, cum în mod corect a stabilit recurentul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte. În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc, în mod nemijlocit, la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanței de control judiciar, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care atrage reformarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiate, și, pe cale de consecință, la menținerea ca legal a Ordinului Ministrului Justiției nr. 3344/C/24.08.2020 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei. De asemenea, reține că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanței de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecății primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 12/06.06.2022.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs. Pentru argumentele expuse la pct. 5 al acestei decizii, constatând că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.