ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1999/2023

Ședința publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 23 noiembrie 2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a formulat contestație împotriva Ordinului nr. 3344/C din 24 august 2020, emis de pârât, solicitând:

În cadrul acestui petit a solicitat și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, forma inițială a actului, prin care s-au plafonat sporurile în plată la nivelul lunii decembrie 2018.

La data de 15 martie 2021, reclamantul a formulat cerere de modificare/precizare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului la:

- stabilirea clară și detaliată, în noul ordin, a procedurii de efectuare a plății tuturor diferențelor de drepturi salariale restante reieșite din titlurile executorii incidente perioadei vizate, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018;

- stabilirea în noul ordin a procedurii de efectuare a plății cu prioritate a dobânzii penalizatoare și remuneratorii față de creanță, în conformitate cu art. 1509 alin. (2) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 930 din 14 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității formulării acțiunii, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 930 din 14 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim set de critici, recurentul-reclamant a învederat că instanța a respins în mod greșit excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârât, în raport de prevederile art. 98 din Ordinul nr. 120/2011 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, iar în acest sens a solicitat admiterea excepției și anularea întâmpinării, cu consecința de a nu mai fi analizate excepțiile și apărările formulate de pârât.

Referitor la emiterea Ordinului începând cu data de 01 decembrie 2016, în limita termenului de prescripție de 3 ani, recurentul-reclamant a susținut că problema prescripției se pune doar în cadrul unul proces/cereri în justiție și nu în cazul unei acțiuni/plată din proprie inițiativă realizată de o persoană fie ea și minister. Subiect care trebuie să fie de bună credință și să se achite de obligațiile ce-i revin pentru întreaga perioadă în care a fost în culpă cu privire la plata unor sume cu titlu de drepturi salariale. Alegerea datei de 01 decembrie 2016 nu are niciun temei legal, iar prescripția nu poate fi opusă nimănui dacă nu este deschisă o acțiune judecătorească. Ministerului îi revenea obligația de a respecta prevederile DCC nr. 794 din proprie inițiativă ca începând cu data de 09 aprilie 2015 să procedeze la uniformizarea indemnizațiilor la nivelul maxim și la stabilirea acestora pentru fiecare funcție din cadrul sistemului de justiție nicidecum "să aștepte" să fie obligat prin hotărâri judecătorești pentru aceasta.

Cu privire la motivarea instanței de fond referitoare la sentința civilă nr. 2478/25.11.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2019 și la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON indicată prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a arătat că s-a adresat în acest sens ministerului prin mai multe cereri și pentru toate drepturile câștigate prin hotărâri judecătorești dar, în cadrul acestui proces a depus la dosar doar cererea înregistrată la pârât sub nr. x/2020, după cum recunoaște și acesta prin întâmpinarea depusă, deci motivarea instanței este în contradicție cu documentele aflate la dosar.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat că nu i-a fost recunoscută majorarea indemnizației pentru vechimea în funcție fără să fie analizate prevederile art. 16 din O.U.G. nr. 26/2007 și fără să se țină cont că nu i-au fost stabilite drepturile și în funcție de vechimea în funcție, precum și că există în țară colegi asistenți judiciari care au indemnizația de bază brută lunară corelată cu vechimea totală în funcție.

În ceea ce privește sentința nr. 1419/16.10.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2019, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că a depus acea sentință cu titlu de practică judiciară pentru a se vedea temeiurile în baza cărora are dreptul la o salarizare în funcție de vechimea totală în funcția de asistent judiciar și nu ca hotărâre de comparație la care să se raporteze pentru a modifica ordinul emis de angajator. Pentru a proba - prin hotărâri de comparație - că ministerul ar fi trebuit să îl aducă cu indemnizația la nivelul maxim în plată a depus multe alte hotărâri (și altele, mult mai multe, fiind trimise ministerului atașate la cererea de modificare, pe cale amiabilă a ordinului - conform art. 7 din Anexa V, Legea nr. 153/2017, cerere care i-a fost respinsă prin adresa -răspuns nr. x/2020).

Recurentul-reclamant a mai solicitat să se constate și că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat pe modificarea/completarea obiectului cererii depusă la dosar în data de 15 martie 2021. Apreciază totodată că aceste capete de cerere subzistă chiar și în cazul soluției de respinge a tuturor celorlalte capete, motivat de faptul că ordinul atacat nu a respectat cerințele legale în vigoare la data emiterii lui, respectiv criteriile privitoare la imputația plății prevăzute la art. 1509 C. civ. și nici cerința prevăzută de art. 39 din O.U.G. nr. 114/2008, iar prevederile referitoare la plata diferențelor reieșite din aplicarea ordinului sunt cu totul superficiale, ceea ce reprezintă o îndepărtare de la cerințele legale de respectat la emiterea unui ordin.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a apreciat că intimatul Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 3344/2020 cu încălcarea unuia dintre principiile de bază ale sistemului de salarizare, instituit chiar prin legea privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării.

În acest sens este și principiul egalității prevăzut la art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 153/2017, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

Aceste principii, în forma prevăzută de legiuitor în acest act normativ, sunt în concordanță cu prevederile Deciziei nr. 794/15.12.2016, pronunțată de Curtea Constituțională, care a concluzionat în sensul că, efectul neconstituționalității art. 3 indice 1, alin. (1) indice 2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Mai mult decât atât, Ministerul Justiției a refuzat să pună în acord cu legislația mai sus invocată, prin propuneri de modificare legislativă, dispozițiile art. 16 din legea de salarizare, solicitare efectuată de către Consiliul Superior al Magistraturii, comunicată tuturor instanțelor. Prin aceste propuneri CSM a solicitat Ministerului de Justiție modificarea art. 16 din legea de salarizare, în ceea ce privește salarizarea asistenților judiciari, astfel: "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația de încadrare prevăzută la anexa V capitolul I nr. crt. 5, corespunzător vechimii în funcție".

Existența discriminării directe a asistenților judiciari rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste ți prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta Socială Europeană, revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999, care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și f), art. 154 alin. (3), art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003, (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 octombrie 2022, intimatul-pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând, independent de apărările iterate și în fața instanței de fond, dispozițiile Deciziei nr. 12/06.06.2022, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentului-reclamant privind soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârât sunt nefondate.

Potrivit art. 53 lit. f) din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, "Directorii și ceilalți conducători ai compartimentelor din structura organizatorică a ministerului îndeplinesc următoarele atribuții: (...) verifică și avizează sau, după caz, aprobă lucrările întocmite în cadrul compartimentului pe care îl coordonează", iar art. 97 din același Regulament prevede că: "Direcția Contencios este compartimentul de specialitate care asigură reprezentarea ministerului, apără drepturile și interesele legitime ale acestuia în raporturile cu autoritățile publice, respectiv cu alte persoane fizice sau juridice, avizează din perspectiva legalității actele cu caracter juridic încheiate de minister și acordă asistență juridică compartimentelor ministerului".

Așadar, printre atribuțiile Direcției Contencios se regăsesc următoarele:

- reprezintă ministerul și apără drepturile și interesele acestuia în fața instanțelor judecătorești, a instanțelor arbitrale și a altor organe jurisdicționale, precum și în raporturile cu alte organe, cu persoane fizice sau juridice;

- redactează, în termenele procedurale și depune la dosarul cauzei, sub semnătura directorului, întâmpinările, răspunsurile la întâmpinări, notele de ședință, concluziile scrise, în dosarele în care ministerul este parte;

- întocmește orice alte acte procedurale legate de reprezentarea ministerului în fața organelor jurisdicționale și le expediază la dosarul cauzei;

- elaborează și prezintă spre aprobare conducerii ministerului propuneri de soluționare pe cale amiabilă a litigiilor aflate pe rol, cereri de chemare în judecată, cereri de intervenție, motive care stau la baza căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești nefavorabile ministerului, propuneri privind inoportunitatea atacării hotărârilor judecătorești nefavorabile ministerului, renunțări la judecată, tranzacții, precum și orice alte acte de dispoziție în litigiile în care ministerul este parte;

- elaborează și prezintă spre aprobare conducerii ministerului toate actele de procedură, apărări, căi de atac, în situația în care parte în litigiu este ministrul justiției (www.x.ro).

Constată Înalta Curte că întâmpinarea depusă la dosarul instanței de fond este semnată de B., în calitate de director al Direcției Contencios din cadrul Ministerului Justiției, și conține ștampila instituției, formal fiind îndeplinite condițiile legale pentru ca d-nul B. să formuleze apărări în numele Ministerului Justiției.

În acest context, este indiscutabil că persoana care a semnat întâmpinarea formulată în cauză de pârât este îndreptățită, în calitate de director al Direcției Contencios, să elaboreze și să semneze întâmpinările, notele de ședință, concluziile Ministerului Justiției în toate litigiile în care acesta este parte, fiind vorba despre o reprezentare legală a Ministerului Justiției, iar semnătura acestuia angajează, în mod implicit și în mod valabil, răspunderea instituției.

În speță, este de observat că actul de procedură întocmit în cauză de Ministerul Justiției constă în întâmpinarea formulată față de cererea de chemare în judecată, fiind asumat și semnat de directorul Direcției Contencios, în virtutea atribuțiilor stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției.

În plus, astfel cum a susținut în mod corect și intimatul, Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției nu este un simplu act intern, fiind aprobat prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 120/C/19.01.2011 (prevăzut în Anexa ce face parte integrantă din acesta) și a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, având natura unui act administrativ unilateral dat în aplicarea legii, care se bucură pe deplin de prezumția de legalitate.

Nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant referitoare la cererea de modificare/completare a obiectului cererii depusă la dosarul cauzei la data de 15 martie.

Astfel, instanța de control judiciar reține, pe de o parte, că prima instanță a avut-o în vedere, calificând în mod corect capetele de cerere invocate prin această cerere ca fiind capete de cerere accesorii, a căror admitere era condiționată de soluționarea favorabilă a cererii principale, iar pe de altă parte, că modalitatea de plată a drepturilor stabilite prin ordinul contestat este reglementată de O.U.G. nr. 114/2018, reglementare care potrivit art. 124 Constituția României trebuie respectată și aplicată de organele judiciare atât timp cât este în vigoare și nu este declarată neconstituțională.

Cu privire la fondul cauzei, se reține că prin Ordinul nr. 3344/C/2020, emis de Ministrul Justiției, reclamantului i-au fost stabilite drepturile salariale cuvenite începând cu data de 01 decembrie 2016, cu includerea în indemnizația de încadrare brută a unei valori de referință sectorială de 484,18 RON.

Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul, asistent judiciar în cadrul Tribunalului Suceava, a adresat pârâtului Ministerului Justiției o cerere, prin care a contestat Ordinul nr. 3344/C/2020 și a solicitat modificarea parțială a ordinului de salarizare, respectiv luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 484,18 RON începând cu data de 09 aprilie 2015 și a vechimii efective în funcția de asistent judiciar.

În ceea ce privește perioada anterioară, 09 aprilie 2015 - 01 decembrie 2016), instanța de recurs constată că aceasta nu a făcut obiectul Ordinului nr. 3344/C/2020, drepturile salariale ale personalului din familia ocupațională "justiție" pentru această perioadă fiind stabilite prin alte acte administrative anterioare cu privire la care reclamantul avea obligația de a formula contestație și subsecvent de a se adresa instanței de judecată.

Totodată, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, recurentul-reclamant nu a invocat nicio hotărâre judecătorească definitivă prin care Ministerul Justiției să fi fost obligat să emită în privința acestuia un ordin prin care să se stabilească drepturile salariale ale acestuia începând cu data de 09 aprilie 2015, prin raportare la valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

În acest context, se are în vedere și că în dosarul nr. x/2019, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 2478/25.11.2019 a Tribunalului Cluj (filele x din vol. I al dosarului instanței de fond), Ministerul Justiției nu a avut calitatea de parte, iar obligația stabilită de instanță a fost aceea de obligare a Tribunalului Suceava la calcularea și la plata către reclamantul A. a diferențelor salariale rezultate prin luarea în calcul la stabilirea drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 09 aprilie 2015 a valorii sectoriale de referință 440,16 RON, respectiv 484,18 RON începând cu data de 01 decembrie 2015.

Or, în mod corect a concluzionat instanța de fond că în această situație hotărârea judecătorească invocată de reclamant nu poate fi avută în vedere ca temei pentru eventuala obligație a Ministerului Justiției de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantului prin raportare la valoarea de referință de 484,18 RON începând cu data de 09 aprilie 2015.

Totodată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar nu constată nicio contradicție între motivarea instanței de fond și documentele aflate la dosarul cauzei în ceea ce privește valoarea de referință sectorială de 605,225 RON indicată prin răspunsul la întâmpinare, în condițiile în care contestația înregistrată la pârât sub nr. x/2020, nu conține solicitări în acest sens.

În consecință, solicitarea acestuia nu putea fi analizată în acest cadru procesual, față de dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V din Legea 153/2017. Lipsa cererii adresată Ministerului Justiției în sensul arătat, nu dădea așadar dreptul reclamantului la sesizarea instanței de contencios administrativ nici măcar pentru cenzurarea unui pretins refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul art. 8 alin. (1) teza a II - a din Legea nr. 554/2004.

Referitor la criticile vizând solicitările recurentului-reclamant de a-i fi recunoscută majorarea indemnizației pentru vechimea în funcție, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate și vor fi respinse în consecință.

Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) și art. 5 alin. (1

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3

1

alin. (1) - (l

3

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudențială, instanțele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2008-2009, care vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părți din categoria asistenților judiciari, a dreptului la majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea în funcție (așa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.

Așadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani, cum în mod corect a stabilit intimatul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte.

În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate criticile recurentului-reclamant, astfel că se impune menținerea ca legal a Ordinului Ministrului Justiției nr. 3344/C/24.08.2020 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

De asemenea, reține că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanței de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecății primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 12/06.06.2022.

În orice caz, din perspectiva principiului de ordin constituțional al nediscriminării, Înalta Curte amintește că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curții Constituționale nr. 889/2020, paragraful 22).

Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 și 129 din decizia nr. 49/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care:

"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ari. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție - întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziții convenționale, autoritățile statale ar trebui să introducă distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă și obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicat.

Relevantă este și jurisprudența CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunțată în cauza Elisei-Uzun și Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reținut următoarele:

"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție se întemeia pe considerația potrivit căreia reclamanții fuseseră discriminați în ceea ce privește acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situația este aplicabilă și în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție."

În această speță, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești din perioada de referință 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparație utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acțiuni în justiție, invocate de recurenții-reclamanți în cuprinsul acțiunii și al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenților judiciari față de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

Așadar, nu se poate reține încălcarea principiului egalității de tratament juridic și al nediscriminării și nu se poate trece peste dispoziția concretă a legii pentru a da eficiență unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, și nu de interpretare a legii.

Este de observat și că hotărârile judecătorești datând din perioada 2008-2009 vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 și Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenții judiciari au obținut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat și magistrații-asistenți). Or, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraților și personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizația de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcție, pe 5 intervale de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenților judiciari, coeficienții maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcție de 5 ani.

Asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

În acest sens prezintă relevanță și decizia nr. 1543/2009 a Curții Constituționale prin care, în efectuarea controlului de constituționalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, statuându-se că "autorul dorește o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii și a asistenților judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizației de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora și magistrați-asistenți. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 930 din 14 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.