ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3271/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 23.11.2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului și Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea București-Ilfov - Comisariatul pentru Protecția Consumatorilor al Municipiului București, obligarea pârâților la soluționarea reclamației transmise la 21.04.2021 și obligarea pârâților în solidar la plata de 6.000 euro daune morale.

Prin sentința civilă nr. 653 din 28 martie 2022, Curtea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal și calitatea pârâților Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea București-Ilfov și Comisariatul pentru Protecția Consumatorilor București de autorități locale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20.04.2022, sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 3247 din 17 iunie 2022, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secțiile de contencios administrativ și fiscal, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și rangul central al pârâtei Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor. A apreciat instanța că a stabili dacă, potrivit legii, revenea pârâtei ANPC sau Comisariatului Regional competența de soluționare a sesizării reclamantului, constituie o chestiune ce vizează fondul litigiului care urmează a fi tranșată cu ocazia deliberării asupra fondului.

Totodată, a constatat ivit conflict negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal cu soluționarea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la data de 09.09.2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2021.

Prin Decizia nr. 5240 din 8 noiembrie 2022, Înalta Curte, soluționând conflictul negativ de competență, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) și rangul central al uneia dintre autoritățile pârâte.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 06.01.2023, sub nr. x/2021*.

Prin sentința nr. 379 din 27 februarie 2023, Curtea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei de obiect invocate de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, ca nefondate.

A admis în parte cerere de chemare în judecată și a obligat pârâții la soluționarea petiției formulate de reclamant la data de 21.04.2021 (reprezentând revenire la petiția nr. 19368/BUC/13.06.2020).

A respins cererea de obligare la despăgubiri, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și pronunțarea unei hotărâri pe baza recunoașterii pretențiilor sale de către Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea București-Ilfov.

Referitor la primul motiv, vizând încălcarea de către instanța de fond a regulilor de procedură, a precizat recurentul că instanța nu a pronunțat o hotărâre fundamentată pe recunoașterea pretențiilor, astfel cum a solicitat în scris în temeiul art. 436 alin. (1) C. proc. civ., solicitare pe care a formulat-o și verbal, la termenul de judecată din 27.02.2023.

Astfel, conform art. 436 alin. (2) și art. 437 alin. (1) C. proc. civ., în ipoteza recunoașterii parțiale a pretențiilor, judecata ar fi trebuit să continue cu privire la pretențiile rămase nerecunoscute, instanța urmând a pronuța o nouă/o altă hotărâre asupra acestora.

În ceea ce privește al doilea motiv de casare, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a susținut recurentul că instanța de fond în privința despăgubirilor solicitate a apreciat a fi incidente dispozițiile comune ale C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, ignorând aspectul că prezentul litigiu este unul specific contenciosului administrativ și faptul că, în această ramură, recursul este singura cale de atac a primei sentințe, o cale extraordinară în cadrul căreia motivele de nelegalitate sunt strict și limitativ stabilite.

Astfel fiind, prioritate în aplicare o are Legea nr. 554/2004, și nu C. civ., răspunderea civilă în materia contenciosului administrativ (care include repararea pagubelor provocate de către autoritățile publice) fiind un tip aparte al răspunderii civile de rang general.

Recurentul a mai precizat că a indicat verbal, la termenul când a fost dezbătut fondul, din 27.02.2023, numărul dosarului care are drept obiect judecarea contestației sale la executarea silită, declanșată la cererea formulată de B. S.A., și anume dosarul nr. x/2021.

A solicitat recurentul pronunțarea unei hotărâri în baza recunoașterii pretențiilor sale de către Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea București-Ilfov, recunoaștere produsă încă din data de 21.01.2022, la momentul formulării întâmpinării față de cererea introductivă.

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Obiectul acțiunii privește obligarea pârâților la soluționarea petiției formulate de reclamantul A. înregistrate sub nr. x/13.06.2020, pentru a cărei soluționare a revenit cu cererea din data de 21.04.2021.

Instanța de fond, reținând lipsa dovezii soluționării petiției în termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluțoinare a petițiilor, a admis capătul principal de cerere și a obligat autoritățile pârâte la soluționarea petiției.

Recurentul-reclamant, la un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă faptul că instanța nu ar fi pronunțat o hotărâre fundamentată pe recunoașterea pretențiilor, astfel cum a solicitat în scris în temeiul art. 436 alin. (1) C. proc. civ., solicitare pe care a formulat-o și verbal, la termenul de judecată din 27.02.2023.

În susținere, recurentul a invocat faptul că pârâtul Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea București-Ilfov ar fi recunoscut pretențiile sale prin întâmpinarea formulată la acțiunea introductivă de instanță, astfel că se impunea pronunțarea unei hotărâri în baza acestei recunoașteri.

Înalta Curte reține că, sub imperiul acestui motiv de casare, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

Or, argumentele recurentului-reclamant nu relevă încălcarea niciunei norme procedurale de către instanța de fond care să poată fi sancționată cu nulitatea, Înalta Curte urmând a analiza criticile recurentului din perspectiva aplicării greșite a art. 436 C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 436 C. proc. civ.,

"Art. 436. - (1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii.

(2) Dacă recunoașterea este parțială, judecata va continua cu privire la pretențiile rămase nerecunoscute, instanța urmând a pronunța o nouă hotărâre asupra acestora."

Aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în litigiile care vizează o pretenție a reclamantului care să poată fi recunoscută în sensul că, din punct de vedere legal, această recunoaștere ar putea avea ca efect stingerea, cel puțin parțială, a procesului.

Ca atare, "recunoașterea" reprezintă un act juridic procesual de dispoziție, prin care una dintre părțile litigante achiesează la pretențiile ridicate împotriva sa de către cealaltă parte, însă achiesarea pârâtului nu poate avea loc în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune.

De asemenea, această recunoaștere are drept efect exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, art. 436 explicitând recunoașterea la care face referire art. 454 C. proc. civ., în sensul că,

"Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. (...)".

Astfel, exonerarea prevăzută de art. 454 din C. proc. civ. acționează în favoarea pârâtului care a recunoscut pretențiile reclamantului în forma și până la termenele prevăzute de acest text, cu condiția ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaștere a pretențiilor de către pârât.

De asemenea, articolul menționat mai prevede că este aplicabil în situația în care pârâtul nu a fost pus în întârziere de către reclamant sau nu este de drept în întârziere, fiind deci aplicabil litigiilor compatibile cu aceste noțiuni juridice.

Or, prezentul litigiu a fost declanșat avându-se în vedere tocmai conduita culpabilă a autorităților pârâte care nu au soluționat petiția reclamantului A. în termenul legal, fiind puse de drept în întârziere la data formulării acțiunii.

Prin urmare, contrar alegațiilor recurentului-reclamant, în raport cu natura și obiectul litigiului, aspectele expuse prin întâmpinarea formulată față de acțiunea introductivă de instanță de către intimatul-pârât Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea București-Ilfov nu valorau o "recunoaștere" în sensul invocat de recurent, astfel că instanța de fond nu putea pronunța o hotărâre în baza art. 436 alin. (1) C. proc. civ.. De altfel, așa-zisa recunoaștere a pârâtului Comisariatul Regional, invocată de reclamant, a fost valorificată în plan probatoriu de către prima instanță, care a constatat că pârâții nu au respectat termenul legal pentru soluționarea petiției reclamantului și a obligat pârâții la soluționarea acesteia.

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate nici criticile recurentului-reclamant vizând respingerea de către instanța de fond a capătului de cerere prin care a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor.

Recurentul susține că răspunderea civilă în materia contenciosului administrativ ar fi un tip aparte al răspunderii civile de rang general, fără, însă, a preciza în ce ar consta interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material de către prima instanță.

Reține Înalta Curte că răspunderea administrativ-patrimonială reprezintă o formă a răspunderii administrative care constă în obligarea autorităților și instituțiilor publice la repararea pagubelor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administrației publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim.

Deși răspunderea administrativ-patrimonială este configurată ca având un caracter autonom, caracteristicile sale se completează cu răspunderea civilă delictuală configurată de normele juridice consacrate de C. civ., conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia dispozițiile legii contenciosului administrativ se completează și cu prevederile legii civile în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Așadar, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea producerii unor daune materiale și morale prin emiterea unor acte administrative nelegale ori prin refuzul nejustificat al autorităților administrative de a rezolva cererea celor îndreptățiți sau prin nesoluționarea în termen a acesteia

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit niciun răspuns, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, poate formula acțiune la instanța de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Însă, contrar alegațiilor recurentului-reclamant, acțiunea în răspunderea administrativ-patrimonială este grefată pe acțiunea în răspundere civilă delictuală, având, însă, unele particularități, din perspectiva condiției faptei ilicite (care privește un act administrativ sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere privitoare la un drept sau interes legitim), a condiției vinovăției (care, în cazul autorităților publice emitente a refuzului nejustificat, se prezumă, autoritatea având sarcina de a răsturna această prezumție), a condiției legăturii de cauzalitate (care trebuie dovedită de reclamantul ce se consideră vătămat) și a condiției prejudiciului (care trebuie dovedit de reclamant cu respectarea condițiilor de probă în materia răspunderii civile delictuale).

Astfel, în mod corect instanța de fond a analizat, în soluționarea cererii reclamantului de obligare a pârâților la plata unor despăgubirilor morale în cauntum de 6.000 euro, îndeplinirea condițiilor vizând prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acesta și fapta pârâților de a nu soluționa petiția în termenul legal.

Or, pentru solicitarea daunelor morale (a reparării prejudiciului), reclamantul trebuia să facă dovada existenței și întinderii prejudiciului care ar fi cauzat de nesoluționarea cererilor sale în termenul prevăzut de lege.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant nu a depus nicio dovadă și nici nu a precizat în concret criticile de nelegalitate a hotărârii atacate. Singurul argument al recurentului a vizat inaplicabilitatea condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de C. civ., argument care, însă, după cum s-a arătat, este nefondat.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 379 din 27 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.