ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3141/2024

Ședința publică din data de 6 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Programul Operațional Capital Uman - Ministerul Educației Naționale, următoarele:

- anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului, înregistrată sub nr. x/28.12.2015, cu privire la invalidarea sumei de 71.996 RON pentru Partener 1- A.;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 71.996 RON, reprezentând diferența nevalidată la cererea de plată nr. x pentru Partener 1, conform contractului de finanțare nr. x, COD SMIS 51526, proiectul "EURO-LEX- Program de practică pentru studenții juriști", contract înregistrat sub nr. x/24.04.2014;

- obligarea pârâtului la plata unei dobânzi legale asupra sumelor de bani solicitate, din ianuarie 2016 și până la plata acestora;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest dosar.

Prin sentința civilă nr. 1594 din 3 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - Centrul Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic și intervenienta B., ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6, 7 și 8) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 352 din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție -, secția de contencios administrativ și fiscal (ÎCCJ-SCAF - C9) a admis recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1594 din 3 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare s-au administrat probele solicitate de părți, respectiv: proba cu înscrisuri, proba cu expertiza tehnică contabilă, proba cu interogatoriul pârâtei și proba testimonială.

Prin sentința civilă nr. 55 pronunțată la 1 martie 2022, în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a respins excepția tardivității, ca nefondată, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Programul Operațional Capital Uman - Ministerul Educației Naționale și intervenienta B., ca neîntemeiată, și a respins cererea de majorare a onorariului de expert.

Împotriva sentinței civile nr. 55 pronunțate la 01 martie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a declarat recurs reclamanta A., care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta-reclmantă a arătat, în esență, că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prima instanță a făcut o confuzie între cele doua mecanisme de plată (cerere rambursare/cerere plată), aplicand dispozițiile referitoare la cererea de rambursare, în loc să aplice dispozitiile referitoare la cererea de plată.

Arată că cererea de rambursare presupune existența unor cheltuieli care au fost deja achitate de catre solicitant, iar cererea de plată presupune achitarea unor sume de bani care urmeaza a fi achitate de către solicitant.

Învederează că nu există niciun text legal care să o oblige ca, după parcurgerea procedurii cererii de plată, în cazul respingerii acesteia, să parcurgă și o a doua procedură, cea a cererii de rambursare, care presupunea însă plata sumelor de bani și apoi recuperarea acestora.

Mai mult, beneficiarul proiectului a parcurs toate procedurile aferente mecanismului cererii de plată, însă plata a fost refuzată.

Recurenta-reclamantă invocă art. 1 și art. 5 lit. C) din contractul de finanțare, precum și dispozițiile art. 2 alin. (3) lit. d) și l), art. 17

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2009 și art. 2, art. 3 din Instrucțiunea nr. 103/18.03.2015, învederând că acestea reglementează mecanismul cererii de plată, și nu obligă la uzitarea și a cererii de rambursare.

Apreciază că din reglementarile legale mentionate mai sus rezultă că avea dreptul de a utiliza mecanismul de decontare a cheltuielilor prin cerere de plată și că nu trebuia să facă și cerere de rambsursare, pe care oricum nu o putea utiliza, pentru lipsa disponibililului banesc, avand în vedere că cererea de rambursare presupune avansarea cheltuielilor și apoi solicitarea restiturii.

Mai arată că O.U.G. nr. 64/2009 nu prevede faptul ca documentele justificative trebuie trimise în format letric, îndosariate pe categorii de cheltuieli, iar alte dispozitii legale nu au fost indicate în cauză pentru această reținere a instanței. Susține că a transmis intimatei actele în maniera solicitată/stabilită de aceasta, respectiv pe CD.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că instanța a dat o hotărâre care nu este motivată, fiind nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ.

Arată că prima instanță nu a analizat riguros și nu a coroborat probele din dosar. Astfel, prima instanță nu s-a aplecat asupra contestației pe care recurenta-reclamantă a înregistrat-o la intimată, deși în cuprinsul acesteia se mentionează în mod expres că a depus și mai depune încă o data CD-urile inscripționate.

De asemenea, învederează că la dosarul cauzei există declarația martorului audiat, care nu a fost valorificată în cauză. Instanța a dispus audierea martorului, deși aceasta cunoștea calitatea pe care acesta a avut-o la momentul depunerii cereii de plată și formulării contestației.

Totodată, susține că instanta nu a luat în calcul expertiza efectuată în cauză, deși aceasta cuprinde aspecte relevante și nu a fost contestată de către părți.

Interogatoriul administrat în cauză, la fel, nu justifică, în opinia recurentei-reclamante, acțiunile intimatei, iar instanța ar fi trebuit să aplice dispozitiile art. 358 C. proc. civ., avand în vedere faptul că intimata nu a raspuns la acesta în termenul dispus de instanță.

În plus, consideră că instanța ar fi trebuit să aplice prezumtia judiciară, conform art. 329 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate prevederile art. 483 și urmatoarele C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Legea nr. 554/2004, O.U.G. nr. 64/2009, Instructiunea nr. 103/2015.

La recurs nu au fost atașate înscrisuri noii.

Intimații, deși legal citați, nu au depus întâmpinări la dosar.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate și a normelor legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Înalta Curte constată că, prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest caz de casare se impune a fi evaluat și prin coroborare cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești, conform căruia hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunțat exigențele pe care o hotărâre judecătorească trebuie să le respecte din punctul de vedere al motivării, reținând, în cauza Albina împotriva României, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Prin urmare, C. proc. civ. și art. 6 CEDO impun judecătorului obligația de a motiva corespunzător hotărârea pe care o pronunță, făcând referire la probele administrate, indicând motivele de fapt și de drept pe care le reține și oferind răspuns apărărilor esențiale ale părților. Nerespectarea acestor exigențe poate face obiectul controlului de legalitate pe calea recursului, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai reține, însă, Înalta Curte că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar în cazurile și pentru motivele expres prevăzute de lege, respectiv de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de recurs este îndrituită a exercita exclusiv un control de legalitate asupra hotărârilor judecătorești, pe această cale neputând fi repuse în discuție aspecte de netemeinicie, precum stabilirea situației de fapt, interpretarea și aprecierea probatoriului.

În prezenta cauză, cercetând cuprinsul sentinței recurate, Înalta Curte notează că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, a fost prezentată situația de fapt, cu referire la probele administrate în cauză, s-a făcut trimitere la dispozițiile legale incidente și s-a formulat răspuns tuturor susținerilor esențiale ale părților.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prima instanță a analizat probatoriul socotit relevant, făcând trimitere la înscrisurile existente la dosar (scrisoare standard de informare, contract de finanțare), la expertiza efectuată în cauză, precum și la proba testimonială. Faptul că aceste din urmă probe au fost înlăturate din sfera relevanței nu atrage incidența cazului de casare anterior menționat, întrucât satisfacerea exigențelor de motivare a unei hotărâri judecătorești nu implică admiterea susținerilor părții, ci exclusiv analiza acestora.

Mai reține Înalta Curte că aprecierea probatoriului, a relevanței acestuia în soluționarea cauzei, constituie un aspect de temeinicie, fiind în căderea instanțelor de fond și excedând limitelor controlului ce poate fi exercitat pe calea recursului. Cu alte cuvinte, înlăturarea relevanței probatorii a raportului de expertiză, a declarației martorului nu poate fi cenzurată în prezenta etapă procesuală, cu atât mai mult cu cât prima instanță a expus argumentele pentru care a socotit că aceste probe trebuie înlăturate.

Tot astfel, aplicarea unei eventuale prezumții judiciare ori a prevederilor art. 358 C. proc. civ. (ce reglementează consecințele lipsei răspunsului la interogatoriu) reprezintă tot aspecte de temeinicie, ce excedează limitelor controlului permis instanței de recurs de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește proba cu înscrisul constând în contestația recurentei-reclamante și modalitatea de prezentare a documentelor justificative, Înalta Curte constată că, prin sentința recurată, s-a răspuns implicit acestui argument, arătându-se în mod neechivoc că depunerea documentelor justificative trebuie realizată la momentul introducerii cererii de plată, fiind fără relevanță atașarea lor ulterioară.

Nu în ultimul rând, subsumat acestui caz de casare s-a mai invocat, prin recurs, ignorarea de către prima instanță a dispozițiilor legale indicate prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată, însă, că această critică este în mod formal invocată, nepermițând un control efectiv de legalitate, atât timp cât recurenta-reclamantă nu a indicat, în concret, dispoziția legală invocată și neanalizată de către prima instanță și nici nu a justificat în vreun fel caracterul esențial ori relevanța acesteia în economia cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte socotește neîntemeiate criticile subsumate de către recurenta-reclamantă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta privește situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Și criticile subsumate acestui caz de casare sunt neîntemeiate.

Observă Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Curții de Apel București, reclamanta a făcut trimitere în mod expres la art. 6 lit. B) din contractul de finanțare, făcând vorbire de obligația intimatului-pârât de a rambursa cheltuielile în termen de maximum 20 de zile lucrătoare de la data înregistrării cererii de rambursare. Deopotrivă, din cererea de chemare în judecată reiese cu evidență că reclamanta nu a negat că avea obligația depunerii documentelor justificative, ci a arătat că și-a îndeplinit această obligație. Conținutul cererii de chemare în judecată și susținerile reclamantei au și legitimat, de altfel, prima instanță să rețină că, prin acțiune, reclamanta a recunoscut că avea obligația de a depune documentele justificative.

Mai observă Înalta Curte că, prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a înțeles să își modifice abordarea și să facă vorbire despre diferența dintre o cerere de plată și o cerere de rambursare, tinzând să argumenteze, în esență, că nu avea obligația depunerii unor documente justificative care să ateste plata anterioară a sumelor solicitate, atât timp cât a formulat o cerere de plată, iar nu o cerere de rambursare.

Aceste aspecte, însă, se circumscriu cauzei cererii de chemare în judecată, ce reprezintă, în esență, situația de fapt calificată juridic. Or, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ., incident în materia apelului, însă la care face trimitere expresă art. 494 C. proc. civ., în calea de atac a apelului/recursului nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Atât timp cât însăși reclamanta a susținut, prin cererea de chemare în judecată, că este îndreptățită la rambursarea cheltuielilor și că a depus documentele justificative, nefiind formulat niciun argument în sensul că nu avea obligația depunerii respectivelor documente, modificarea abordării procesuale prin intermediul recursului reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ce nu este îngăduită în această etapă procesuală. Prin urmare, fiind invocate pentru prima data în recurs, nu vor fi analizate argumentele legale formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă.

Înalta Curte mai constată că prima instanță a reținut că nu au fost atașate documente justificative cererii de plată, iar nu că ar fi fost atașate documente doar în format electronic. Prin urmare, atât timp cât s-a reținut neîndeplinirea acestei obligații, fără a se particulariza în funcție de formă, este lipsit de relevanță argumentul că nu era necesară depunerea documentelor în format letric.

Nu în ultimnul rând, Înalta Curte menționează că aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii, la momentul cererii de rambursare, a obligației de a anexa documentele justificative, este unul de fapt, ce nu poate forma obiectul controlului instanței de recurs.

Prin urmare, este nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Curtea găsește că hotărârea primei instanțe este legală, astfel că recursul declarat de recurenta-reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 55 pronunțate la 1 martie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 iunie 2024.